Joi, 24 Iulie 2008
„Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: «El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor». Şi iarăşi: «Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte». Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni. Căci toate sunt ale voastre: Fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele de faţă, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu.” (I Corinteni 3, 18-23)
Corintenii se considerau înţelepţi într-o lume lipsită de înţelepciune. Apostolul le spune că înţelepciunea lor provine tot din lume, este de aceiaşi natură cu aspiraţiile şi judecăţile lumii în care trăim. Creştinismul nu ne interzice accesul la înţelepciunea lumii, de fapt ne cere să cultivăm darul înţelepciunii. Biserica a privit cu multă consideraţie căutările filosofilor din antichitate, dorinţa lor de a vedea veşnicia. Sfântul Vasile cel Mare, în Cuvântul către tineri, recomanda stăruitor cercetarea ştiinţelor vremii, pentru că inevitabil, omul care caută sincer găşeşte în univers raţiunile sădite de Dumnezeu la creaţie. Însă, atunci când judecăţile produse de tine, părerile personale şi aspiraţiile de faimă şi putere devin singurele jaloane în viaţă, înţelepciunea devine nebunie în faţa lui Dumnezeu. Nebunul, adică omul lipsit de judecată dreaptă, se vede creator, ignorându-L pe Dumnezeu Creatorul, se crede plin de putere, desconsiderând atotputernicia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte se crede dumnezeu şi stăpânitor al lumii. El nu vede dincolo de curtea sa, nu observă decât viaţa şi devenirea sa.
