Sambata, 26 Iulie 2008
Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea, şi slava, şi legămintele, şi Legea, şi închinarea, şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin! (Romani 9, 1-5)
Versetul 3 din capitolul 9 al Epistolei către Romani este unul din cele mai tulburătoare cuvinte din Sfânta Scriptură. Sfântul Pavel preferă să fie anatema de la Hristos, adică să piardă mântuirea personală, numai să salveze pe cei de un neam cu el, pe fraţii săi. Cum, Apostolul Pavel, care a fost chemat de Însuşi Domnul pe drumul Damascului, care şi-a închinat viaţa predicării iubirii şi jertfei Mântuitorului, doreşte să fie despărţit de Hristos pentru a-şi salva fraţii? Dorinţa lui trebuie să o vedem intim legată de scopul acestei voiri, anume dragostea faţă de fraţi. Sufletul mare se vede atunci când renunţă la avantaje personale, când părăseşte ceea ce a dobândit, pentru a dărui şi a se dărui celui sau celor de lângă el. Aici vedem chipul monahului care, din iubire pentru toată lumea, luptă prin rugăciune şi nevoiţă, se „războieşte” cu Dumnezeu prin stăruinţă, în dorinţa lui de a mântui neamul omenesc. Spiritualitatea noastră vorbeşte despre îndrăzneala sfinţilor care, din dragoste pentru semeni, pot schimba voia lui Dumnezeu, din iubire faţă de oameni schimbă pedeapsa Judecătorului. Exemplul biblic de iubire şi îndrăzneală îl găsim la nunta din Cana Galileii, când Maica Domnului schimbă planul lui Dumnezeu, schimbă timpul Domnului, pentru a bucura timpul omului. Nimeni dintre noi nu are şi nu a avut atâta dragoste pentru Hristos câtă a avut sfântul suflet al lui Pavel. Iar iubirea lui faţă de Domnul l-a învăţat să iubească oamenii, chipul lui Hristos, plin de lumină, văzut de Apostol pe drumul Damascului, l-a determinat să caute lumina din chipul oamenilor. Din iubire pentru Hristos, el totuşi, nu a prigonit şi nu a ocărât pe nimeni folosind numele Domnului. De-ar fi făcut aceasta, n-ar fi adus lui Dumnezeu atât de multe neamuri şi atâtea cetăţi întregi. Prin iubire a „cucerit” iubirea lui Dumnezeu şi a primit preţuirea oamenilor.
