“Din Apostol Citire….”
Pr. James Thornton
Ed. Egumenița
Trad.: Radu Hagiu
“Primiţi-vă unii pe alţii”
Duminica a şaptea după Rusalii
Romani 15, 1-7
Istoria Bisericii ortodoxe din America de Nord este, cel puţin în parte, o istorie a valorilor de imigranţi europeni în acest ţinut. Începând îndeosebi cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi apoi în multe perioade din secolul al XX-lea, în Statele Unite ale Americii şi în Canada, ca şi în felurite ţări din America Latină, au venit valuri de imigranţi din Grecia, Rusia, Ucraina, România, Serbia, Bulgaria, Palestina şi alte ţări ale Europei răsăritene şi ale estului Mediteranei, căutând o viaţă mai bună.
Aceşti bărbaţi şi femei au primit numeroase daruri în noua lor ţară, printre care o nouă şansă, prosperitate, stabilitate, siguranţă şi mult-preţuita noastră libertate de credinţă. Adevărat, nevoia le-a cerut să muncească din greu pentru a dobândi multe din darurile acestea şi a le face să rodească; cu toate acestea, marea parte a acestor oameni au fost binecuvântaţi cu hotărâre şi cu o putere suficientă pentru a reuşi. Iar munca lor le-a adus un belşug neaşteptat, o bogăţie ce se revarsă spre folosul tuturor vecinilor lor.
Au adus cu ei, pe lângă stăruinţă şi pricepere, cel mai preţuit dar cu putinţă. Nu era ceva împachetat în bagaje, laolaltă cu hainele şi celelalte bunuri, nu era ceva a cărui valoare ar putea fi socotită cu o maşină de calcul, precum monezile de aur sau argint, ori bijuteriile, nu era ceva care trebuia declarat vameşilor la intrarea în ţară. Era un dar cu mult mai mare, mai de preţ şi mai trainic chiar decât aurul şi pietrele preţioase, pe care aceşti bărbaţi şi femei îl purtau cu ei, în inimă. Darul acesta era Sfânta Ortodoxie.
Încă de când au fost ridicate cele dintâi Biserici Ortodoxe din America de Nord, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ele au fost organizate pe criterii etnice. Cumva firesc, imigranţii greci au alcătuit parohii greceşti: ruşii, parohii ruseşti; sârbii, parohii sârbeşti, ş.a.m.d. Am crezut că această situaţie este specifică Ortodoxiei, dar nu este aşa.
Până la începutul şi spre mijlocul secolului al XX-lea, multe parohii luterane din nord-estul Statelor Unite erau organizate în congregaţii germane sau scandinave, iar parohiile romano-catolice în congregaţii italiene, poloneze, irlandeze, sau hispanice. În toate aceste cazuri, asemenea creştinilor ortodocşi, s-au păstrat o parte din vechile obiceiuri şi, cu siguranţă, vechile limbi.
În ceea ce-i priveşte pe ortodocşi, această legătură cu vechile culturi purtătoare de Hristos a întărit comunităţile religioase, dându-le timp să prindă rădăcini în noua lor casă, deoarece comunităţile etnice nou-venite , simţindu-se pierdute într-o ţară străină, tindeau să rămână laolaltă. O dată cu noile valuri de imigranţi – care mai vin chiar şi acum -, parohiile formate etnic asigură, pe lângă păzirea şi păstrarea creştinismului ortodox, un mediu familiar noilor veniţi. Mă voi întoarce de îndată la subiectul etnicităţii, aşa că o să vă rog să ţineţi minte ce am spus până acum.
Sfântul Pavel, în epistola ce s-a citit astăzi, îi roagă pe cei din Biserica Romei să păstreze unitatea. El spune că datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi. Apostolul vorbeşte aici, desigur, de tăria şi slăbiciunea duhovnicească. El stăruieşte ca mădularele Bisericii să se gândească mai întâi la bunăstarea duhovnicească a aproapelui lor şi la integrarea sa deplină în obştea creştinilor, la fel cum Hristos s-a gândit mai întâi la bunăstarea duhovnicească a aproapelui lor şi la integrarea sa deplină în obştea creştinilor, la fel cum Hristos s-a gândit mai întâi la ceilalţi, si niciodată la El Însuşi. Mai mult, obştea creştină ar trebui să se străduiască spre o unire a cugetelor. Oameni din felurite pături sociale, profesionale şi de educaţie vin la Biserica Ortodoxă, iar aceste deosebiri ar putea, în împrejurările de zi cu zi, să contribuie la neînţelegeri. Biserica Ortodoxă, totuşi, nu este asemenea unei organizaţii sau unei instituţii omeneşti, aşa că orice neînţelegere trebuie depăşită cu răbdare şi linişte, prin harul lui Dumnezeu.
În cele din urmă, Sfântul Pavel le spune celor din obştea creştină a Romei: Primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi întru slava lui Dumnezeu. Expresia folosită aici, primiţi-vă unii pe alţii, înseamnă că membrii Bisericii trebuie să se întâmpine şi să accepte se unii pe alţii. Cei dintâi creştini erau în mare parte bărbaţi şi femei născuţi în credinţa iudaică şi afundaţi din copilărie în cultura, obiceiurile, moştenirea şi tradiţiile lor lingvistice. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Sfântul Pavel însuşi. Totuşi, în câţiva ani, au început sa pătrundă în Biserica Ortodoxă „neamurile”, îndeosebi grecii.
Reiese din context că una din pricinile pentru care Sf. Pavel a scris pasajul citit astăzi era de a-i încuraja pe creştinii din Roma să depăşească micimea deosebirilor tribale şi să caute o unitate dumnezeiască în Hristos Iisus. Este cât se poate de firesc ca o persoană să fie mândră de istoria familiei sale şi de moştenirea sa etnică. Totuşi, în cele din urmă, creştinismul ortodox nu este ceva etnic. El îşi concentrează atenţia asupra celor veşnice, nepieritoare şi pururea-dăinuitoare, ştiind că în viaţa de apoi oameni nu vor mai fi despărţiţi de diferenţe etnice. Acestea nici nu vor mai exista. Ortodoxia îşi aruncă plasele în larg, la mare depărtare, pe cât de departe şi de în larg este cu putinţă. Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască, aşa că trebuie să ne străduim şi noi să ajungem la acest ţel. Una din pricinile pentru care ne înfăţişăm Biserica ca fiind sobornicească sau universală este pentru că cuprinde întreaga omenire.
Tradiţiile etnice care se găsesc în Biserica Ortodoxă, după cum am observat puţin mai devreme, sunt de folos pentru a întări şi a uni Biserica, într-o oarecare măsură. Totuşi, noţiunea de tradiţie etnică nu trebuie niciodată să se dezvolte până la îndepărtarea celor de alte credinţe şi etnii, ce caută Adevărul.
Atunci când Sf. Pavel şi-a scris Epistolele către multele Biserici la a căror întemeiere a ajutat – în Roma, în Corint, în Efes, în Palestina, în Tesalonic şi în alte locuri – a avut de-a face cu problemele lor specifice. Totuşi, după o scurtă perioadă de timp, a fost recunoscut că problemele cu care marele Apostol s-a luptat în aceste felurite Biserici locale sunt de fapt probleme universale, care există mereu şi pretutindeni. Trebuie, aşadar, să spunem că această Epistolă către Romani, scrisă acum aproape două mii de ani, este de fapt o epistolă pentru noi, aflaţi în această biserică din Los Angeles, în cei dintâi ani ai celui de-al XXI-lea veac. Greutăţile, certurile şi crizele lor sunt şi greutăţile, certurile şi crizele noastre. Sf. Pavel ne porunceşte şi ne mustră în aceeaşi măsură în care a făcut-o pentru romani.
Aşa stând lucrurile, ce răspuns aducem? Mai întâi de toate, să ne străduim pentru unitatea de cuget şi de ţel, o unitate în Hristos. Să ne străduim să urmăm acest scop. Să ne uităm apoi la nevoile duhovniceşti ale aproapelui nostru şi să-l ajutăm, netezindu-i calea. Unii sunt mai puternici duhovniceşte, alţii mai puţin. Cel puternic să-l sprijine pe cel slab. De aceea Ortodoxia a stăruit mereu pe conceptul de comunitate. Suntem cu toţii împreună, precum marinarii într-o bărcuţă pe o mare uriaşă şi agitată; putem afla un liman de adăpostire doar prin rugăciunile şi osteneala tuturor. În cele din urmă să fim primitori şi îngăduitori unul cu altul şi cu toţi cei care ne vizitează.
