Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a unsprezecea dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

“Răspunsul meu, acesta este”

Duminica a unsprezecea după Rusalii

1 Corinteni 9, 2-12

Din Apostolul citit azi, reiese limpede că Sf. Pavel s-a aflat uneori în situaţia de a fi silit să se apere de bârfe şi cleveteli, de învinuiri nedrepte, de încercări de defăimare a misiunii sale şi chiar de pretenţia că nu ar fi fost cu adevărat un apostol. Un adevărat apostol, în ochii celor ce îl ponegreau pe Sf. Pavel, era unul dintre cei Doisprezece, a căror chemare apostolească venea direct de la Iisus Hristos, încă din timpul vieţii Domnului, pe când Sf. Pavel a fost chemat la apostolat atunci când i S-a arătat Domnul în timp ce călătorea spre Damasc.

Astăzi, nici un creştin n-ar pune sub semnul întrebării validitatea chemării Sf. Pavel de vreme ce, cu harul lui Dumnezeu, prin strădaniile sale misionare în răsăritul Mediteranean şi prin cele ale urmaşilor săi în alte locuri, s-a statornicit şi s-a răspândit credinţa creştină, asigurându-i-se o creştere rapidă. De nu ar fi fost lucrarea Sf. Pavel, îndeosebi cea din rândul elinilor, credinţa ar fi avut un alt viitor – şi pentru această lucrare a fost ales, neîndoielnic, de Dumnezeu, deşi părea greu de crezut că un farisei şi un prigonitor înverşunat al creştinilor va putea ajunge vreodată apostol.

Sf. Pavel argumentează că şi el, ca şi toţi cei ce slujesc feluritelor chemări, are dreptul de a fi întreţinut de Biserică – şi nu doar el, ci şi o soră, femeie, de ar voi să-şi ia soţie. Probabil că cineva l-a criticat pentru că trăia din Bunurile Bisericii. Totuşi, răspunde el, oare ostaşul slujeşte pe cheltuiala sa? Oare cei ce sădesc o vie nu au parte de rodul muncii lor? Oare păstorii nu-şi dobândesc hrana de pe urma îngrijirii turmelor? Oricum, deşi Sf. Pavel îşi susţine drepturile, este limpede că, pentru a evita orice fel de cârteli şi cleveteli, el s-a întreţinut de unul singur în călătoriile sale misionare, prin munca sa, şi nu cu ajutorul Bisericii.

Acest lucru este mai degrabă spre ruşinea ucenicilor săi, dacă ne gândim la cât de mare a fost Sf. Pavel şi la ce minuni a săvârşit. Totuşi, este un adevăr – unul care, fără îndoială, i-a adus mari binecuvântări de la Dumnezeu. Aşa cum o spune cu propriile cuvinte, nu se foloseşte de drepturile sale, ci pe toate le rabdă, ca să nu pună vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

Apostolul zilei: Dumnezeu ne ajută să fim oameni

Sambata, 30 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate, şi sfinţire, şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: „Cel ce se laudă în Domnul să se laude”. (I Corinteni 1, 26-31)

Apostolul de astăzi nu ne spune că, pentru a fi creştini, trebuie să fim neînţelepţi şi slabi, ci dimpotrivă, creştinismul descoperă şi valorifică înţelepciunea din fiecare persoană, pentru că Dumnezeu plineşte lipsurile şi imperfecţiunile umane. Este un mare dar să fii înţelept şi, mai ales, ca înţelepciunea ta să fie cunoscută şi recunoscută. De asemenea, nu este puţin lucru să fii puternic, să ai o poziţie socială respectată sau să provii dintr-un neam bun. Dincolo de toate aceste daruri sau calităţi şi dincolo de ceea ce dobândim în jurul nostru, rămâne în urmă marea calitate de a fi „Om”. Poporul român a concentrat într-o vorbă simplă ceea ce rămâne după fiecare persoană: „a fi domn e o întâmplare, a fi om e lucru mare”. Apreciem mai mult pe cei care reuşesc să fie oameni între oameni, să răspundă când sunt chemaţi, să ajute când sunt solicitaţi, apreciem mult pe cei în faţa cărora nu ne simţim umiliţi sau respinşi, ci putem fi naturali şi demni. A fi înţelept şi puternic nu presupune totdeauna a fi şi „om”. Omul înţelept ştie să „se coboare” şi la cel simplu, este delicat atunci când vorbeşte şi nu are dorinţa de a ieşi în evidenţă umilindu-i pe ceilalţi. Omul puternic şi bogat are nobleţea de a ajuta fără să se remarce, de a dărui fără a înjosi şi a afişa superioritate. Pericopa apostolică de astăzi ne spune că Dumnezeu ne ajută să fim oameni. Un om simplu, dar sincer, poate ruşina un înţelept îngâmfat. În istorie rămânem prin ceea ce am făcut pentru alţii, prin jertfa noastră, iar istoria nu judecă da-rurile pe care le-am avut, ci modul în care am învăţat să fim dăruitori. Majoritatea Apostolilor au fost oameni simpli, dar misiunea asumată şi sinceritatea faţă de Hristos-Domnul le-a dăruit cea mai mare înţelepciune şi mai mult decât atât, au învăţat să fie oameni de la Dumnezeu-Omul. Ei care „nu erau”, cum spune pericopa apostolică, au făcut istorie şi au schimbat lumea. Însă, marele secret al acestei reuşite constă în dorinţa lor de a-L asculta pe Dumnezeu şi a-i ajuta pe oameni şi nu în nevoia de afirmare.

Apostolul zilei: Căutarea vieţii veşnice ne deschide ochii să privim lucid viaţa pământească

Vineri, 29 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu. Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: Bine este pentru om să fie aşa. Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi. Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. Şi aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci spre bunul chip şi alipirea de Domnul, fără clintire.” (I Corinteni 7, 24-35)

Învăţătura creştină nu este o înşiruire de reguli care să prevadă şi să reglementeze viaţa fiecărei persoane. În multe decizii ale vieţii de zi cu zi, credinciosul poate face paşii încrezători ai libertăţii, dar o libertate privită ca dar, şi nu ca posesie. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi celelalte se vor adăuga vouă”, ne spune Mântuitorul, adică simpla căutare a vieţii veşnice îţi deschide ochii să priveşti lucid viaţa pământească. În căutarea lui Dumnezeu trebuie luată şi decizia alegerii căsătoriei sau intrării în viaţă monahală. Apostolul nu ne dă un set de reguli, pe baza cărora să luăm această hotărâre, ci vorbeşte despre „starea în care suntem chemaţi”. Cu alte cuvinte, în adâncul sufletului este o chemare care nu este altceva decât răspunsul sufletului la căutarea omului. Astfel de decizii nu se iau raţional, implicând calcule omeneşti, prevederea şi construirea viitorului, ci se iau în acord cu dorinţa sufletului, cu ceea ce iubeşte sufletul şi nu prin ce gândeşte mintea doritoare de putere. Dar, acelaşi Apostol ne avertizează că decizia luată trebuie asumată, drumul ales devine singurul drum. Dacă regreţi o astfel de decizie, înseamnă că nu ţi-ai ascultat sufletul când ai luat-o. În general, atunci când înăbuşim dorinţa sufletească, iubirea din adâncul nostru, şi ne programăm viaţa, inevitabil ne vom întâlni cu regretul, cu dorinţa de a schimba ceea ce, din păcate, nu mai poate fi schimbat fără a produce răni adânci. Pe de altă parte, dorinţa sufletului în astfel de decizii duce la firescul vieţii, iar dacă încercăm să depăşim naturalul, nu facem decât să ne luptăm cu noi înşine, o luptă ce ne poate distruge.

Apostolul zilei: Dumnezeu nu încalcă libertatea creaţiei

Joi, 28 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci v-o spun vouă, neamurilor: întrucât sunt eu, deci, apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei. Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi? Iar dacă este pârga (de făină) sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt. Iar dacă unele dintre ramuri au fost tăiate, şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, şi părtaş te-ai făcut rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu stai prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme-te; căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa. Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprimea Lui către cei ce au căzut în bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat. Dar şi aceia, de nu vor stărui în necredinţă, vor fi altoiţi; căci puternic este Dumnezeu să-i altoiască iarăşi. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic şi împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceştia, care sunt după fire, vor fi altoiţi în însuşi măslinul lor.” (Romani 11, 13-24)

Sfântul Pavel ne îndeamnă să observăm bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu, manifestate faţă de creaţie. Vedem asprimea Domnului faţă de cei care au căzut şi bunătate faţă de cei „stăruitori”, adică constanţi în iubire. Trebuie să înţelegem că Dumnezeu acţionează asupra lumii în funcţie de fapta noastră, El răspunde la căutarea omului, nu încalcă libertatea creaţiei. În istorie, lucrarea lui Dumnezeu corectează şi avertizează, îndeamnă, dar niciodată nu forţează. Dar, atunci când omul doreşte mult să se schimbe, dar simte că nu poate face nimic prin propriile puteri, Dumnezeu intervine. În versetele 23 şi 24 avem cea mai profundă descriere a efectelor pocăinţei. În omul care doreşte schimbarea, Dumnezeu poate corecta şi naturalul, cultivat într-o anumită direcţie. Nimeni nu altoieşte într-un măslin bun ramuri sălbatice. Acest lucru ar fi lipsit de sens. Însă tocmai aceasta face Dumnezeu cu noi, a altoit firea depărată, neroditoare, în măslinul iubirii Fiului Său. Ne mirăm câteodată de capacitatea unor oameni de a se schimba, ne întrebăm de unde au atât de multă putere. Dacă viaţa păcătoasă se cultivă în timp, la început mai timid, viaţa curată se poate dobândi într-o clipă. Cu păcatul omul se obişnuieşte în timp, îşi modifică şi forţează firescul, pe când, prin viaţa curată, el intră în normalitate, nu mai are nevoie de timp, nu trebuie să se obişnuiască cu firea sa. Am zice că nu e chiar aşa, e mai uşor să faci un păcat decât o faptă bună, e greu să te schimbi. Da, este greu să schimbi obişnuinţe, e greu să lupţi cu o lume care te influenţează negativ, dar nu este imposibil. Doar cel ce nu a cunoscut firescul, nu doreşte să lupte pentru a-l dobândi.

Apostolul zilei: Când nu postim, smintim pe cei slabi în credinţă

Miercuri, 27 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea. Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul; şi cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.” (Romani 14, 1-6)

Mâncarea este, astăzi, un subiect de discuţie complicat, când suntem îndemnaţi să evităm tot felul de produse care pot distruge sănătatea, citim liste cu aşa-numitele E-uri, mirându-ne de efectele lor asupra organismului. Însă, această tema nu este una apostolică şi nu este greu să ne dăm seama de ce, în primul secol al erei noastre, produsele alimentare nu erau atât de „diversificate”. Totuşi, din apostolul de astăzi, învăţăm cum să ne raportăm la mâncare şi la cel de lângă noi. Iată că şi ce mănâncă altul devine pentru noi un prilej de judecată! Dumnezeu dăruieşte, iar oamenii mulţumesc, acesta este sensul mâncării în Sfânta Scriptură. Ea este semnul susţinerii vieţii, pentru că, fără această sursă de energie, am muri. Mâncarea este privită şi primită ca dar al lui Dumnezeu, iar de darul Domnului nu te apropii oricum, ci cu reverenţa cuvenită. Aceasta este atitudinea care ne deosebeşte de ceilalţi; noi avem conştiinţa că ceea ce punem pe masă vine de la Dumnezeu, iar noi Îi aducem mulţumire. Sfântul Pavel ne spune că, dacă cineva mănâncă sau nu mănâncă, să facă acest lucru în acord cu a sa conştiinţă, dar şi cu lucrarea de zidire a aproapelui. Conştiinţa noastră nu este singura care ne judecă lucrarea ca fiind bună sau rea, ci trebuie să ne întrebăm dacă faptul mâncării sau nemâncării zideşte sau dărâmă Trupul lui Hristos, dacă, atunci când nu postesc, smintesc pe cei slabi în credinţă sau pe cei care încă nu au deloc credinţă.

Apostolul zilei: Boala te învaţă să-ţi cunoşti locul în faţa lui Dumnezeu

Marti, 26 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: «Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune». Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea, mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare. M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-aţi silit! Căci se cuvenea să vorbiţi voi de bine despre mine, pentru că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli, deşi nu sunt nimic. Dovezile mele de apostol s-au arătat la voi în toată răbdarea, prin semne, prin minuni şi prin puteri.” (II Corinteni 12, 7-12)

„Ghimpele” de care vorbeşte apostolul nu este altceva decât o neputinţă a trupului care l-a urmărit toată viaţa. Boala este o realitate prezentă în viaţa cotidiană, fiecare om reacţionând diferit în faţa ei: unii încearcă să o ignore, alţii intră în panică, dar poate nimeni nu s-a gândit să se laude cu suferinţa lui. Sfântului Pavel, când s-a rugat Domnului să îl elibereze de neputinţă, i s-a răspuns că puterea lui Dumnezeu „se desăvârşeşte în slăbiciune”. De cele mai multe ori, boala te învaţă să cobori cu picioarele pe pământ, să îţi cunoşti locul atât în lume, cât şi în faţa lui Dumnezeu, să înveţi că nu toate depind de tine, ci tu depinzi de alţii, iar prin puterile tale nu poţi realiza mare lucru. De aceea, am zice că boala este o şcoală, cam severă, dar de multe ori singura salvatoare. Zic aceasta pentru că mulţi oameni, pe patul de suferinţă, au devenit din atei, credincioşi, iar cei puţin credincioşi, când s-au văzut neputincioşi, au cerut ajutor de la Dumnezeu. Dacă, câteodată, nu înţelegem suferinţa, să avem credinţă, asemeni apostolului, că Dumnezeu, Care a îngăduit această neputinţă, ne vrea binele, iar gândul că Dumnezeu cel Bun doreşte doar binele nostru ne poate face înţelepţi, răbdători şi smeriţi în neputinţe.

 

Apostolul zilei: În faţa credinţei nu mai există laudă de sine

Luni, 25 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

“Căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii. Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi Dumnezeul păgânilor? Da, şi al păgânilor. Fiindcă este un singur Dumnezeu, Care va îndrepta din credinţă pe cei tăiaţi împrejur şi, prin credinţă, pe cei netăiaţi împrejur. Desfiinţăm deci noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea.

Deci, ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? 2. Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3. Căci, ce spune Scriptura? Şi «Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate»”. (Romani 3, 28-31 şi 4, 1-3)

Ca într-un dialog cu întrebări şi răspunsuri, dintre creştinism şi iudaism, Sfântul Pavel explică ce este credinţa. În faţa credinţei nu mai există laudă de sine, pentru că omul credincios priveşte la Crucea lui Hristos. În faţa Crucii dispare orice merit personal, orice încredere în propriile noastre puteri. Evoluţia din toate domeniile îţi aduc gândul că le poţi face pe toate, că puterile omului devin din ce în ce mai nelimitate. „Sunt mare, pot să fac singur”, exclamă copilul ce vrea să pară om matur. Totuşi, această multă încredere în noi face ca lucrarea omului să nu poarte pecetea bunătăţii, a lucrului bine făcut şi îndreptat către bine. Observăm că intervenţia fără discernământ a omului în creaţie produce dezastre naturale, rupe firescul rânduit de Dumnezeu. În faţa distrugerii naturii puterea omului nu mai are nici o valoare. Ne distrugem pe noi atunci când credem că putem realiza totul, când ne arogăm dreptul de a interveni în toate. Sfântul Pavel ne îndeamnă să nu ne lăudăm cu faptele, pentru că nu avem controlul efectelor lor, nu ştim ce poate provoca fapta noastră. Doar credinţa în Dumnezeu te învaţă să faci fapta bună, ce aduce bucurie în jur. Avraam nu s-a lăudat, ci a crezut Domnului, iar această încredere l-a învăţat să săvârşească bine, într-o lume, ca şi cea de astăzi, potrivnică frumosului şi firescului.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Apostolul din Duminica a unsprezecea dupa Rusalii

 

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Duminica a 11-a după Rusalii

1 Corinteni 9, 2-12

 

„Au nu sunt apostol? Au nu sunt slobod? Au nu pre Iisus Hristos Domnul nostru l-am văzut? Au nu lucrul meu voi sunteţi întru Domnul?” (I Cor. 9,1)

 

Aceasta deci să o auzim şi noi, iubiţilor, ca adică să nu dispreţuim pe cei ce se smintesc, şi nici să aducem vreo zăticnire, adică vreo întrerupere evan­gheliei lui Hristos, ca nu cumva să trădăm mântuirea noastră. Să nu-mi spui când se sminteşte fratele că nu este împiedicat de ceea ce îl sminteşte şi că este slobod a nu face ceea ce nu-i place, căci eu îţi voiu spune şi altceva mai mare: că chiar dacă însuşi Hristos ţi-ar fi dat voie şi dacă ai vedea pe cineva vătămat, totuşi tu depărtează-te şi nu căuta să te foloseşti de această epitropie. Aceasta a făcut-o şi Pavel, fiindcă îngăduindu-i-se de Hristos a lua ajutoare de la ucenici, el nu a luat. Căci stăpânul nostru iubitor de oameni fiind, cu multe din poruncile lui el a amestecat cea mai mare blândeţe, ca astfel nu numai din poruncă, ci şi din propriul nostru îndemn să facem binele sub orice formă. Fiindcă dacă nu ar fi voit aceasta, apoi putea să întindă poruncile mai departe şi să zică, de pildă: «Cel ce nu posteşte defel să se pedepsească; cel ce nu pă­zeşte fecioria să se pedepsească; cel ce nu va lepăda de la sine tot ceea ce are, să fie pedepsit cu cea mai grea osândă.» Dar el nu a făcut aşa, dându-ţi prilej, dacă vei voi, ca să te sârguieşti şi să faci din propriul tău îndemn binele. Pen­tru aceea, când vorbea despre feciorie, zicea: „Cela ce poate cuprinde, cuprinză” (Mt. 19, 12). Şi pentru bogat vorbind, el unele le-a poruncit, iar altele le-a lăsat la cugetul omului. Nu deodată a spus: «Vinde-ţi tot ceea ce ai», ci „De voieşti a fi desăvârşit, vinde-ţi ceea ce ai” (Mt. 19, 21). Noi însă nu numai că nu covârşim cele poruncite, nu numai ca nu ne sârguim, ci chiar pe cele po­runcite suntem departe de a le face. Pavel era în strâmtorare şi sărăcie, ca nu cumva să aducă vreo zăticneală evangheliei, iar noi nu îndrăznim a ne atinge nici ch|ar de cele ce ţin de noi, deşi privim mii de suflete pierzându-se. «Mănânce-le, zice, mai bine moliile decât săracul! Mănânce-le viermii, iar nu să se îmbrace cu ele cei goli; roadă-se toate de timp, şi să nu se hrănească Hristos, să nu se hrănească cel flămând.» «Dar, zici tu, cine spune astfel de lucruri ?» Apoi aceasta este culmea răutăţii, căci unii ca aceştia nu se mărginesc numai cu vorbele, ci ajung chiar şi la fapte. Căci răul ar fi cu mult mai mic spus nu­mai cu vorbele decât atunci când se petrece şi în fapte.

Apostolul zilei: Iubirea multă te învaţă să fii credincios

Sambata, 23 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: dacă un frate are o femeie necredincioasă şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi. Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia? Numai că, aşa cum a dat Domnul fiecăruia, aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble. Şi aşa rânduiesc în toate Bisericile. A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur. Tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână. Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te! Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos. Cu preţ aţi fost cumpăraţi. Nu vă faceţi robi oamenilor. Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 7, 12-24)

Ce l-a determinat pe Sfântul Apostol Pavel să recomande ca femeia credincioasă să rămână alături de bărbatul necredicios? Răspunsul îl găsim în taina iubirii, singura care poate schimba omul. Dragostea faţă de persoana iubită te face să renunţi la vicii considerate parte din fiinţa ta şi să te desparţi de obiceiuri cultivate îndelung. Dragostea transformă omul atât de mult, încât el însuşi se miră de puterea sufletească izvorâtă din iubire. Referindu-se la puterea iubirii, Sfântul Ioan Scărarul exclamă: „Fericit este cel care are o aşa dragoste faţă de Dumnezeu, precum are cel îndrăgostit de iubita sa”. În acest context înţelegem de ce „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios”. Atunci când între ei există iubire, imposibilul devine posibilitate, cel mult depărtat de Dumnezeu găseşte calea credinţei prin credinţa celei iubite. Pe de altă parte, iubirea deschide drumul cunoaşterii, al descoperirii sufletului, al primirii şi oferirii. Iar atunci când necredinciosul iubit şi iubitor descoperă în adâncul sufletului iubit taina credinţei, şi o vede intim legată de viaţa celui de lângă el, iubirea multă îl învaţă să fie şi el credincios.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Apostolul din Duminica a zecea dupa Rusalii

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Duminica a 10-a după Rusalii

1 Corinteni 4, 9-16

„Noi nebuni suntem pentru Hristos, iară voi înţe­lepţi întru Hristos, noi slabi, iară voi tari (că este tre­buitor a lua vorba iarăşi de aci), voi slăviţi, iară noi necinstiţi” (I Cor. 4, 10).

Deci să vedem cum el s-a făcut următor lui Hristos. Această urmare nu are nevoie de timp şi de meşteşug, ci numai de bunăvoire. Dacă noi intrăm la un pictor, nu vom putea imita un tablou, oricât de mult l-am fi văzut, pe când pe Pavel numai din simplă auzire putem să-l imităm. Deci voiţi poate să aducem la mijloc tabloul, şi să zugrăvim viaţa lui Pavel înaintea voastră? Ei bine, să stea de faţă acel tablou, sau acea placă ce este cu mult mai strălucită decât toate icoanele sau tablourile împărăteşti. Căci subiectul nu este doară nici scânduri lipite, nici prostiri[1] sau pânzi puse deasupra, ci lucrul lui Dumnezeu; căci este suflet şi trup. Sufletul este lucrul lui Dumnezeu, iar nu omenesc, şi trupul de asemenea. Aţi aplaudat aici? Însă nu aici este timpul de aplauze, ci la cele ce urmează, şi nu numai de aplauze, ci şi de imitare. Până acum mate­rialul este deopotrivă pentru toţi. Căci sufletul nu se deosebeşte de alt suflet, întrucât este suflet, ci numai buna voire arată deosebirea dintre dânsele. După cum nici trupul nu se deosebeşte întru nimic de alt trup, ci este deopotrivă şi cel al lui Pavel cu cel al celor mulţi, şi numai primejdiile îl pot face mai stră­lucit pe unul decât pe altul; tot aşa şi cu sufletul. Aşadar, să stea în faţa noastră tabloul sufletului lui Pavel. Acest tablou mai înainte era mânjit şi plin de pă­ianjeni – căci nimic nu este mai rău ca hula. Dar după ce a venit în lume, cel ce toate le-a prefăcut şi a văzut acest tablou, a văzut vreau să zic sufletul lui Pavel astfel aşezat, nu doar din pricina lenei sau a prostiei, ci din pricina necercării şi pentru că nu avea cu el florile bunei cinstiri – osârdie avea, însă îmbrăcămintea osârdiei, aşa zicând, n-o avea, căci nu avea osârdia după cu­noştinţă – i-a dat floarea adevărului, adică harul, şi apoi fără de veste a arătat acest tablou, icoană împărătească. Căci luând cu el îmbrăcămintea osârdiei şi aflând ceea ce nu ştia până atunci, nu a mai întârziat, ci de îndată s-a arătat ca cel mai bun meşter. Şi mai întâi capul i se arată împărătesc, propovăduind pe Hristos, apoi şi restul trupului, ca unul ce a arătat cea mai straşnică viaţă. Pic­torii încuindu-se în odaia de lucru, nimănui nu deschid uşile, ci lucrează înlăuntru cu toată liniştea şi străşnicia – Pavel însă punându-şi placa în mijlocul lumii, în mijlocul tuturor potrivnicilor, tuturor tulburărilor şi tuturor nenoro­cirilor, şi-a lucrat singur acest tablou împărătesc, şi nu era împiedicat. Pentru aceea şi zicea: „Privelişte ne-am făcut lumii”, zugrăvindu-şi singur icoana în mijlocul pământului şi a mării, în mijlocul cerului şi al întregii lumi gândite. Voiţi poate a vedea şi celelalte părţi ale trupului, cele mai jos de cap? Sau poate voiţi ca să mergem cu vorba de jos în sus? Priveşte deci această statuie de sus, ba încă şi mai cinstită şi decât aceasta, ca una ce merită să stea în cer, nelegată cu plumb ca statuile obişnuite, şi nici aşezată într-un loc anumit, ci alergând de la Ierusalim şi până la Iliric, şi până în Ispania, şi purtându-se pretutindeni în lumea întreagă, întocmai ca şi când ar fi avut aripi. Căci ce ar putea fi mai frumos decât aceste picioare, care au călcat peste tot pământul de sub soare? Această frumuseţe o vesteşte şi Prorocul de la început, zicând: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea” (Is. 3, 7). Ai văzut cât de frumoase sunt picioarele?

Apostolul zilei: Omul fără scrupule este un om fără Dumnezeu

Vineri, 22 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume, şi mai ales la voi, în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu. Căci nu vă scriem vouă altele decât cele ce citiţi şi înţelegeţi. Şi am nădejde că până în sfârşit veţi înţelege; după cum ne-aţi şi înţeles în parte, că noi suntem lauda voastră, precum şi voi lauda noastră, în ziua Domnului nostru Iisus. Cu această încredinţare voiam să vin întâi la voi, ca să aveţi bucurie a doua oară, şi să trec pe la voi în Macedonia şi din Macedonia iarăşi să vin la voi şi să fiu petrecut de voi în Iudeea. Deci, aceasta voind, m-am purtat, oare, cu uşurinţă? Sau cele ce hotărăsc, le hotărăsc trupeşte ca la mine da, da să fie şi nu, nu? Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da şi nu. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă – prin noi, prin mine, prin Silvan şi prin Timotei – nu a fost da şi nu, ci da a fost în El. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi.” (II Corinteni 1, 12-20)

Cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Lauda noastră este mărturia conştiinţei că am umblat în lume în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiească” nu mai suportă nici un comentariu. Ce poate fi mai frumos şi mai demn, mai aducător de pace şi bucurie decât conştiinţa liniştită că nu regreţi nimic din faptele trecute, că nu vrei să ascunzi nimic din ceea ce ai savârşit în viaţă. În general, omul, când îmbătrâneşte, încearcă să acopere anumite fapte din tinereţe, păstrează binele în amintiri, păstrează vii greutăţile şi încercările, dar acoperă fapte de care îi este ruşine. Ele însă rămân în conştiinţă, de aceea mulţi sfinţi convertiţi se pocăiau zeci de ani pentru anumite fapte din tinereţe, tocmai pentru că fapte lasă urme nu numai în tine, ci şi lângă tine. De aceea Apostolul Pavel vorbeşte despre modul în care a umblat în lume, adică despre cum a privit şi despre ce urme a lăsat pe unde a păşit. Este o şansă imensă ca la un moment dat, cu toate seninătatea să poţi spune: am conştiinţa liniştită că am umblat în lume în sfinţenie şi curăţie. Către finalul pericopei apostolice, Sfântul Pavel vorbeşte despre comportamentul duplicitar. Conştiinţa sfinţeniei se bazează pe seriozitate şi constanţă, pe păstrarea adevărului nealterat şi pe respingerea compromisului. A spune „da” astăzi, pentru că dă bine, şi a spune „nu” mâine pentru că s-au schimbat vremurile te arată duplicitar, fără repere şi, până la urmă, necredincios. Poporul l-a caracterizat pe cel lipsit de scrupule, care „se dă după vremuri”, cu sintagma: „Este un om fără Dumnezeu”, adică nu Îl are pe Dumnezeu ca reper în viaţă, iar într-o astfel de persoană nu poţi avea încredere. Dacă azi zici „da” şi mâine „nu”, ai pierdut ceva esenţial: încrederea semenilor în tine.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a zecea dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

“Totuşi nu aveţi mulţi Părinţi”

Duminica a zecea după Rusalii

1 Corinteni 4, 9-16

Familia este piatra de temelie a oricărei societăţi omeneşti. Se află la rădăcina seminţiilor din societate tribale şi a statelor naţionale din societăţile dezvoltate, Familia nu este vreo alcătuire socială artificială, conceputa de cineva în decursul istoriei, nici, aşa cum stăruim profesorii marxişti, o unealtă socială născocită cu scopul de a întări un sistem opresiv de clase. Este mai degrabă o instituţie care purcede din cugetul Iui Dumnezeu, o instituţie răspândită în rândul tuturor oamenilor. Unii ar putea spune că există societăţi care nu sunt alcătuite în jurul familiei – în înţelesul pe care îl dăm noi acestui termen -, însă la o cercetare mai amănunţită devine limpede că aceste aparente excepţii sunt de fapt nişte societăţi decăzute, care şi-au pierdut conştiinţa întemeierii istorice pe familie şi sunt, prin urmare, menite să dispari grabnic.

Este semnificativ faptul că mişcările revoluţionare subversive caută necontenit să submineze familia înţelegând instinctiv că familia este sursa puterii marilor instituţii sociale sau naţionale pe care încearcă ei să nimicească. Marxismul şi ideologiile aliate – cum ar fi feminismul radical – detestă familia, pretinzând că este ceva opresiv şi reacţionar, năzuind mereu să slăbească şi în cele din urmă, să rupă legâturile de familie. Ceea ce urmăresc de fapt marxismul şi feminismul prin atacarea familiei este înlocuirea acesteia cu aparatul administrativ unui stat atotputernic sau al unui partid politic. Oamenii nu ar trebui să fie uniţi în familii, ci să trăiască ca indivizi separaţi, aflaţi mai mult sau mai puţin la cheremul birocraţilor. Revoluţionarii francezi de la 1792 au acţionat cam în acelaşi fel, având aceeaşi motivaţie. Prin legi şi prin teroare, ca şi prin sădirea în familii a seminţelor dezbinării, s-a făcut mult rău. Şi, într-o oarecare măsură, aceste lucruri s-au petrecut în mai toate societăţile moderne.

Sfânta Biserică Ortodoxă a susţinut dintotdeauna cu tarie viaţa sănătoasă de familie. Pururea-pomenitul nostru Mitropolit Filaret al New-York-ului, un adevărat Sfânt Părinte al veacului al XX-lea, scria: „Influenţa preschimbătoare  şi  înălţătoare  a creştinismului  s-a cunoscut cel mai mult în celula de căpătâi a ierarhiei vieţii sociale – familia”.

Apostolul zilei: Am fost rânduiţi ca preoţi ai vieţii noastre

Joi, 21 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu». De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice», zice Domnul Atotţiitorul. Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.” (II Corinteni 6, 16-18; 7, 1)

Considerăm un lucru sfânt atunci când el este hărăzit lui Dumnezeu, iar din momentul acelei afierosiri, lucrul respectiv devine purtător al sfinţeniei. Nu înţelegem că materia este sfântă prin natura ei, ci ea se sfinţeşte prin binecuvântare. Sfântul Pavel numeşte pe fiecare creştin „templul lui Dumnezeu”. Templul, sau biserica, este un spaţiu destinat slujirii Domnului, consacrat printr-un ritual special. Dar noi suntem oameni, cum am putea să devenim „spaţii” în care să fie cinstit Dumnezeu? Da, suntem oameni, însă cu o chemare specială care ne dă o responsabilitate aparte. În Taina Botezului l-am primit pe Hristos în viaţa noastră, ne-am „îmbrăcat” în El şi astfel Dumnezeu cel Viu a devenit Viaţa noastră, interior nouă. Aşa cum preotul are datoria să se îngrijeasă de biserica închinată lui Dumnezeu şi noi avem responsabilitatea să lucrăm spre curăţirea permanentă a sufletului nostru, pentru că din momentul botezului am fost rânduiţi ca preoţi ai vieţii noastre. Omul care nu are respect faţa de viaţa sa şi creştinul care nu se îngrijeşte de „curăţenia” sufletului său, arată lipsă de respect faţă de Cel ce i-a dăruit şi i-a sfinţit viaţa.

Apostolul zilei: De noi depinde sănătatea sufletului nostru

Miercuri, 20 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi, viaţa. Dar având acelaşi duh al credinţei – după cum este scris: «Crezut-am, pentru aceea am şi grăit», – şi noi credem: pentru aceea şi grăim, ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul, să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu. De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi.” (II Corinteni 4, 8-16)

O lecţie de curaj, de speranţă şi credinţă ne expune apostolul de astăzi. În permanenţă, viaţa noastră se raportează la viaţa Mântuitorului nostru, avem datoria să fim următori Lui, pentru că purtăm în noi prezenţa Sa. Această urmare a unui exemplu ne dă garanţia unei reuşite în demersul nostru, calea pe care o străbatem este deja bătătorită, cu o destinaţie sigură. Nu ne pierdem curajul atunci când „omul din afară”, adică trupul nostru, se trece, îmbătrâneşte şi slăbeşte tocmai pentru că avem ceva mai scump, veşnic şi mereu tânăr, adică sufletul nostru. Credinciosul nu căută metode să îşi prelungească viaţa cu orice preţ, el o respectă, o protejează şi se îngrijeşte de ea dar nu vede trupul ca ultimă realitate. Grija principală se manifestă faţă de suflet, de aceea atunci când trupul pătimeşte, sufletul nu poate fi strivit, când trupul este lipsit, sufletul nu îşi pierde nădejdea, când trupul este prigonit, sufletul simte că nu este părăsit, iar când trupul este doborât, nimeni nu poate nimici şi sufletul. Dacă, de multe ori, nu dispunem noi de sănătatea trupului, întotdeauna numai de noi depinde sănătatea sufletului.

Apostolul zilei: Cine se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte voii lui Dumnezeu

Marti, 19 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.” (Romani 13, 1-7)

O datorie socială intim legată de viaţa noastră creştină ne este expusă în această pericopă apostolică: responsabilitatea faţă de conducători. Trebuie să ne rugăm şi pentru înaltele stăpâniri, sau ceea ce înţelegem noi astăzi prin Guvern, Parlament, Instanţe de judecată etc. Ne plângem că nu ştiu cine este corupt, că celălalt a dat o legea rea, că un altul a judecat strâmb. Se fac multe tertipuri pentru a prinde pe cei ce dau şi iau mită, se pun pe rol procese răsunătoare, ziarele se zbuciumă, şi noi ajungem la un moment dat să nu ne mai mire nimic. Dar aceasta nu este o atitudine creştină. Creştinul, înainte de a judeca ajunge la Biserică, unde aude îndemnul diaconului: „Pentru ocârmuitorii ţării noastre… Domnului să ne rugăm”. Avem impresia că politica a devenit un spaţiu în care rugăciunea altora nu are ce căuta. Dar dacă ne-am ruga cum trebuie şi am răspunde cu sinceritate la îndemnul diaconului „Doamne miluieşte-i”, oare ar mai fi atâta nemulţumire? Şi să nu uităm că acela „care se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu”.