Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 1 Timotei 1,18-20

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit prorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor. Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă. (I Timotei l, 18-19)

Demnitatea învăţăturii şi a Preoţiei este mare şi minunată, având cu adevărat nevoie de alegerea lui Dumnezeu, încât pe cel vrednic să-1 pună la mijloc. Aşa se făcea în vechime, aşa se face şi acum, când fără vreo patimă omenească facem alegerea, când nu avem în vedere nimic pământesc, nimic care ar avea vreo legătură cu prietenia sau cu duşmănia. Că şi dacă nu suntem povăţuiţi de un asemenea duh, totuşi este de ajuns o bună dispo­ziţie spre a atrage asupra candidatului hirotonia lui Dumnezeu. Fiindcă nici apostolii nu se împărtăşiseră de Duhul când au ales pe Mathia, ci încredinţând faptul alegerii rugăciunii făcute, 1-au numărat pe el în numărul apostolilor, că ei doar nu aveau pri­virea îndreptată spre prietenie omenească. Astrel ar trebui să facem şi noi, căci atunci când noi trecem cu vederea pe cele văzute, cum ni le va descoperi Dumnezeu pe cele nevăzute? „Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa-o pe cea adevărată?” (Luca 16, 11) Pe atunci însă nimic omenesc nu se avea în vedere, de aceea preoţii se făceau şi după prorocii.

Sf. Teofilat – Talcuire la Romani 1,1-7

“Tâlcuirea Epistolei către Romani”

Sf. Teofilact

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

Pavel,

Nici Moisi, nici mulţi alţii după Moisi, nici dumnezeieştii Evanghelişti nu şi-au scris numele la începutul scrierilor lor, iar acest fericit Apostol scrie mai întîi numele său în toate epistolele. Pentru ce face aceasta? Din două pricini, întîi, pentru că cei amintiţi scriau oamenilor aflaţi de faţă sau celor ce erau aproape, iar el îşi trimitea scrisorile unora ce se aflau departe; aşadar, cu drept cuvînt punea numele său la început. Şi, al doilea, pentru că păzea legea şi rînduiala alcătuirii epistolelor, întru care se obişnuieşte a se scrie la început numele trimiţătorului. La Epistola către Evrei însă, Pavel nu scrie înainte numele său, fiindcă aceia îl vrăjmăşeau. Pentru aceasta, ca să nu se tulbure în­dată, auzind de el, şi să nu primească epistola, înadins şi-a ascuns numele la început. (Vezi la pricina epistolei aceleia.)

Dar pentru care pricină, din „Saul”, s-a numit „Pavel”? Pentru ca să nu se arate mai înjosit cu aceasta decît Petru, căpetenia Apostolilor, care, din „Si-mon”, s-a numit „Kifa”, „ce se tîlcuieşte «Petru»” (Ioan 1:43); şi decît Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care apoi s-au numit „fii ai tunetului” (Marcu 3:17).

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 1 Timotei 1,15-17

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică. (I Timotei l, 15-16)

Atât de mari sunt binefacerile lui Dumnezeu, şi covârşesc orice aşteptare şi credinţă omenească, încât de multe ori nu-i vine omului a crede. Căci cele ce n-am gândit, şi n-am aşteptat, pe acelea ni le-a hărăzit Dumnezeu, încât şi apostolii au avut mult necaz, până să se încredinţeze de harurile acordate de Dumnezeu. Că după cum pătimim şi în lucrurile cele mari ce se desfăşoară înaintea noastră, zicând cu oarecare necredinţă: „oare nu este vis?”, tot aşa se petrece şi cu darurile lui Dumnezeu. Care era lucrul pe care ei să nu îl creadă? Deşi erau duşmanii lui Dumne­zeu, şi păcătoşi, şi nici prin Lege nu se putuseră îndreptăţi, nici prin faptele Legii, iată că deodată numai prin credinţă s-au în­vrednicit celor dintâi bunuri. Multe spune Pavel asupra acestei probleme şi în Epistola către Romani, dar multe şi aici.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a optsprezecea dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„Pe cel ce dă cu voie bună îl iubeşte Dumnezeu”

în Duminica a Optsprezecea după Rusalii

Epistola a Doua către Corinteni 9:6-11

În Epistola ce s-a citit astăzi, Sfântul Pavel vorbeşte despre o strângere de bunuri în rândul obştilor creştine, în folosul Bisericii Ierusalimului. În acea vreme, Biserica din Ierusalim suferea de sărăcie şi mari nevoi, astfel că Sfântul Pavel şi cei împreună-lucrători cu el s-au străduit să uşureze aceste greutăţi, convingându-i pe credincioşii Bisericilor locale din jurul Mediteranei de Răsărit să contribuie cu mărinimie la un fond de ajutorare.

Aşadar, Apostolul de astăzi tratează câteva dintre aceste aspecte de căpătâi ale învăţăturii sociale creştine: milostenia, filantropia şi dărnicia. Să ne aducem aminte că creştinismul nu se preocupă doar de viaţa veşnică, ci şi de făurirea unei vieţi vremelnice sănătoase. Creştinismul nu este legat doar de lumea cealaltă, lumea ce va să vină, fiindcă omul nu este în întregime o făptură duhovnicească. Omul este o făptură amestecată, alcătuită din duh şi din materie. Atâta vreme cât trăieşte pe pământ, omul are nevoi duhovniceşti, şi nevoi trupeşti. De aceea, Ortodoxia aplică conceptele sale nelumeşti problemelor vieţii de aici din lumea aceasta, pentru a-i pregăti mai bine pe oameni în viaţa din lumea ce va să vină – cu alte cuvinte, pentru a-i pune pe oameni într-o dispoziţie lăuntrică în care să se poată gândi şi strădui la îmbunătăţirea stării sufletului lor.

Mulţumitită Sfintei  Evanghelii  a lui Hristos, mulţumită de-Dumnezeu-insuflaţilor Apostoli şi Părinţi ai Bisericii, Ortodoxia are o învăţătură socială mai înaintată, mai desăvârşită şi mai deplină decât oricare dintre cele urzite de mintea omului. Nu mă refer aici la un sistem filosofic, nici la o ideologie. Sistemele şi ideologiile, precum socialismul şi bolşevismul, formulează planuri utopice care nu se potrivesc nici cu caracterul omului, nici cu cugetul lui Dumnezeu. Ele amintesc, mai degrabă, de străvechea legendă grecească a lui Procust.

În mitologia greacă, Procust era un uriaş care îi prindea pe călătorii neştiutori şi îi lega de un pat. Dacă erau prea mici pentru acel pat, trăgea de ei până ajungeau la statura potrivită. Dacă erau prea înalţi, îi scurta, tăindu-le din picioare atât cât era nevoie. În acest fel lucrează şi sistemele şi ideologiile. Ele cer o uniformitate rigidă, cu orice preţ. Sunt, în natura lor, procustiene.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Apostolul din Duminica a optsprezecea dupa Rusalii

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Duminica a 18-a după Rusalii

2 Corinteni 9, 6-11

Aceasta însă zic: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera.  Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.  Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun,  precum este scris: “Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac”.  Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, vă va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre,  ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu.

(2 Corinteni 9, 6-11)

Deci, iubiţilor, să nu cercetăm cu amănunţime când facem milostenii, ci să semănăm cu mâinile pline. Nu vezi câte dau unii mimilor din teatru şi muieri­lor curve? Măcar pe jumătate din ceea ce dau aceia jucătorilor din teatru dă şi tu lui Hristos; cât dau aceia din mândrie celor de pe scenă, dă şi tu pe atâta ce­lor flămânzi. Aceia îmbracă trupul celor cu care curvesc în aur scump, iară tu nu îmbraci trupul lui Hristos nici cu o haină proastă, deşi îl vezi gol. Deci de ce iertare poate fi vrednic faptul acesta, şi de câtă osândă nu te faci vinovat, că pe când acela dă atâtea lucruri unei femei care-l necinsteşte şi-l pierde, tu nu dai nici cel mai mic lucru celui ce te-a mântuit şi te-a făcut strălucit! Când cheltuieşti pentru pântece, beţii şi desfrânări, nicidecum nu-ţi aduci aminte de sărăcie; iară când este nevoie de a veni în ajutorul sărăciei, te faci mai sărac decât toţi săracii. Când tu, hrănind la masa ta părăsiţi şi linguşitori, cheltuieşti ca din izvoare fără sfârşit, te bucuri, iar dacă cumva s-ar întâmpla să vezi vre­un sărac, apoi te apucă deodată frica de sărăcie.

Apostolul zilei: Încrederea este fundamentul legăturilor puternice

Marti, 23 Septembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu. Faceţi-ne loc în inimile voastre! N-am nedreptăţit pe nimeni; n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni. Nu o spun spre osândirea voastră, căci v-am spus înainte că sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim. Multă îmi este încrederea în voi! Multă îmi este lauda pentru voi! Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie! Căci, după ce am sosit în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, Cel ce mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat pe noi cu venirea lui Tit. Şi nu numai cu venirea lui, ci şi cu mângâierea cu care el a fost mângâiat la voi, vestindu-ne nouă dorinţa voastră, plânsul vostru, râvna voastră pentru mine, ca eu mai mult să mă bucur. Că, chiar dacă v-am întristat prin scrisoare, nu-mi pare rău, deşi îmi părea rău; căci văd că scrisoarea aceea, fie şi numai pentru un timp, v-a întristat. Acum mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat după Dumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte.” (II Corinteni 7, 1-10)

Reţinem în mod special din cuvântul Apostolului Pavel mărturisirea sinceră: „Multă îmi este încrederea în voi!”. Legătura ce s-a stabilit între comunitatea din Corint şi cel care o călăuzeşte se fundamentează pe „încredere multă”. Este greu să dăruieşti încredere, să ai încredere în cineva, dar ţi se pare normal ca altul să aibă încredere în tine. Curios este faptul că şi atunci când, conştienţi fiind, trădăm încrederea altora în noi, ni se pare normal ca aceştia să ne rămână apropiaţi. Relaţiile sociale, legăturile interumane au ca prim suport încrederea, iar dacă aceasta ar dispărea, ne-am privi cu suspiciune unii pe alţii, am trăi într-o teamă permanentă. Probabil că una dintre cauzele stresului de astăzi este frica de a nu fi trădaţi sau înşelaţi, nevoia de a verifica totul. Nu spune nimeni că trebuie să acorzi încredere oricum, dimpotrivă, dar nici să te izolezi atât de mult încât să-l vezi pe cel de lângă tine ca un posibil trădător. Omul care nu are încredere în nimeni fabrică tot felul de planuri şi scenarii, cultivă complexe şi, astfel, devine un permanent nefericit, trăind într-un zbucium continuu. Probabil comunitatea din Corint nu ar fi ajuns atât de departe şi nu ar fi fost atât de bine închegată, dacă nu ar fi avut încrederea Sfântului Pavel. Încrederea creează şi legătura de iubire şi respect, reuşind să facă din cuvânt nu doar o vorbă, ci un sfat bun.

Apostolul zilei: Dumnezeu Se uită la inima dăruitorului şi nu la cantitatea oferită

Luni, 22 Septembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„În inima noastră nu sunteţi la strâmtorare; dar strâmtorare este pentru noi, în inimile voastre. Plătiţi-mi şi voi aceeaşi plată, vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiţi şi voi inimile voastre! Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu».” (II Corinteni 6, 12-16)

În pericopa apostolică de astăzi găsim cea mai lucidă descriere a milosteniei creştine. Sfântul Pavel nu constrânge Biserica Corintului să realizeze colecta, nu porunceşte, ci îndeamnă. Bucuria dărniciei are la bază dragostea faţă de omul aflat în suferinţă. Din acest motiv darul este oferit „de bunăvoie”, adică cu voinţă bună, pentru că bunăvoirea înseamnă „a fi una cu voia lui Dumnezeu”. Bunăvoinţa este împlinirea voii lui Dumnezeu, unirea voirii noastre cu voia Domnului. Dar Sfântul Pavel nu doreşte şi nu declanşează un „concurs al dărniciei”, în care unul să aibă ca prim scop întrecerea celuilat. Apostolul Neamurilor spune foarte lucid: să dăm din ce avem, nu ca să ajungem noi înşine să ducem lipsă. Nu trebuie să ne îngrijorăm de faptul că darul nostru este mic, dacă ajutor este dat potrivit cu posibilităţile nostre. Dumnezeu Se uită la inima dăruitorului, la jertfa lui şi nu la cantitatea oferită. Din prisosul nostru, adică din ceea ce avem în plus trebuie să dăruim celor aflaţi în nevoi, pentru că prisosul nostru este lipsa altora. Aici este taina lui Dumnezeu Care doreşte ca prin aceste dăruiri să creeze punţi de legătură între oameni, să sensibilizeze inimi ce par împietrite, iar pe alţii să îi înveţe să mulţumească. Este extraordinară şi impresionantă mobilizarea oamenilor în ajutorarea sinistraţilor de pe urma revărsării apelor!

Apostolul zilei: Nici un om nu este vrednic de darul preoţiei

Sambata, 20 Septembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar, la iconomi, mai ales, se cere ca fiecare să fie aflat credincios. Dar mie prea puţin îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua; fiindcă nici eu nu mă judec pe mine însumi. Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul. De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.” (I Corinteni 4, 1-5)

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă, în pericopa apostolică de astăzi, cum să-i privim pe preoţi, şi anume ca „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”. Este greu să priveşti dumnezeiescul prezent într-o misiune desfăşurată de un om, este greu să nu judeci imperfecţiunile, când te aştepţi ca totul să fie îmbrăcat în curăţia cerului. Sfântul Pavel, deşi şi-a închinat viaţa slujirii Bisericii, a anticipat că ochiul critic al oamenilor va căuta scăderile şi scăpările umane. Din acest motiv, el se adresează, cu multă fermitate, corintenilor, învăţându-i să-i privească misiunea şi nu persoana, să-i asculte propovăduirea şi să nu-i judece purtarea. Sfinţii Părinţi au vorbit mult despre preoţie, arătând că nici un om nu este vrednic să primească acest dar, însă, dacă Dumnezeu a ales să dăruiască harul Său unui om nevrednic, de ce să judecăm noi gândul Domnului? Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, atunci când cinsteşti un preot vrednic, cinsteşti mai mult persoana, pe când, atunci când cinsteşti un slujitor nevrednic, cinsteşti harul lui Dumnezeu, te smereşti şi arăţi că vezi dincolo de om misiunea şi harul sfânt.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 1 Timotei 1,12-14

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Iisus Hristos, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc, pe mine care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Si a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus. (I Timotei l, 12-14)

Mare este folosul umilinţei, cu toate că umilinţa adevărată nu se află aşa de lesne; îndeosebi umilinţa în cuvinte, pe care o vei găsi chiar mai mult decât trebuie, dar adevărata umilinţă nu o vei găsi cu atâta uşurinţă. Fericitul Pavel atât de mult umbla după această umilinţă, încât inventa chiar multe pretexte, spre a-şi umili cugetul său. Fiindcă era natural ca să se silească a se umili cei ce se îngâmfau în cugetele lor că au mari succese, apoi natural era ca şi el să simtă un fel de silă, îngâmfându-se în cu­getul său şi umflându-se ca şi un râu ce-şi iese din matca sa.

Priveşte acum ce face şi aici. A spus că: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, mi s-a încredinţat mie”, Evanghelie de care nu erau liberi a se împărtăşi cei ce încă erau sub jugul Legii, fiind contrari ei; căci atât de mare este deosebirea între una şi cealaltă, încât cei ce se găsesc încă sub jugul Legii, nu sunt vred­nici de a se împărtăşi din harurile Evangheliei, precum de pildă ar zice cineva că cei ce au nevoie de legături, nu sunt liberi să intre în ceata filosofilor. Deci, fiindcă s-a îngâmfat mult şi a grăit lucruri mari, iată că, de îndată ce se moderează pe sine, îi face şi pe alţii să gândească tot aşa. Zicând că „mi s-a încre­dinţat mie”, iute se opreşte asupra vorbei, ca să nu-ţi închipui că a spus aceasta din mândrie. Priveşte, deci, ce fel de corijare îşi face, adăugând şi zicând: „mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc”. Ai văzut cum pretutindeni ascunde succesele sale, şi totul Îi atribuie lui Dumnezeu, în aşa fel încât liberul arbitru să nu fie vătămat? Căci ar putea zice cel necredincios: „dacă totul este al lui Dumnezeu, iar de la noi nu se cere nimic, căci ne mişcă de la rău spre filosofie ca pe nişte lemne, de ce atunci pe Pavel 1-a făcut aşa, iar pe Iuda nu 1-a atras spre bine?” Această antiteză răsturnând-o, priveşte cum întrebuinţează cu­vintele cu înţelepciune. „Care mi s-a încredinţat mie”, zice. Aceasta este demnitatea şi succesul său, însă nu întru totul al său, căci priveşte ce spune: „mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus”. Aceasta este a lui Dumnezeu, apoi, iarăşi, ceea ce vine de la sine: „credincios m-a socotit” – desigur, fiindcă urma a fi folositor în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu.

Subiectul Epistolei Intai catre Timotei

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Timotei era unul din ucenicii apostolului Pavel. Luca mărtu­riseşte acest lucru despre el[1], că era un tânăr minunat, fiind măr­turisit astfel de către fraţii cei din Listra si Iconiu, şi că îndată ce a devenit ucenic, a devenit şi dascăl; că atât de înţelept era, încât, auzind pe Pavel propovăduind Evanghelia fără tăierea împrejur, şi aflând că pentru aceasta Pavel a stat şi contra lui Petru, a ales nu numai să nu propovăduiască altceva, ci încă să şi sufere. L-a tăiat împrejur apostolul – zice Luca[2] – la o astfel de vârstă, şi în chipul acesta i-a încredinţat lui toată iconomia, fiindcă a fost de ajuns ca dragostea lui faţă de Pavel să arate pe bărbatul acesta ceea ce era în realitate. Căci şi în alt loc, mărturi­sind despre el, scrie: „Dar încercarea lui o cunoaşteţi, căci împre­ună cu mine a slujit Evanghelia, întocmai ca un copil lângă tatăl său” (Filipeni 2, 22), iar corintenilor scriindu-le, zicea: „Am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul” (I Corinteni 4, 17), şi iarăşi: „Iar de va veni Timotei, vedeţi să fie fără de teamă la voi, căci lucrează ca şi mine lucrul Domnului” (I Corinteni 16, 10), şi evreilor scriindu-le, zicea: „Să ştiţi că fratele Timotei este slobod” (Evrei 13, 23), şi, în fine, în multe locuri ar putea găsi cineva marea lui dragoste către Timotei. Chiar şi faptele minunate săvârşite acum, arată curajul lui.

Iar dacă cineva ar cerceta, de ce oare scrie numai lui Tit şi Timotei, deşi Sila era dintre cei încercaţi, şi Luca de asemenea – căci tot apostolul, scriind, zicea: „Numai Luca este cu mine” (II Timotei 4, 11); de asemenea şi Clement era unul dintre cei apropiaţi, căci zice despre el: „Clement şi cu ceilalţi împreună – lucrători cu mine” (Filipeni 4, 3); aşadar, de ce scrie numai lui Tit şi Timotei? Fiindcă numai acestora le încredinţase biserici, pe când pe ceilalţi îi purta încă cu el; pe aceştia deci îi rânduise în nişte locuri ştiute. Căci atât de mare era meritul acestui bărbat, încât nici tinereţea nu l-a împiedicat.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 1 Timotei 1,4-11

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Iar ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeve­rire. (I Timotei l, 5-7)

Nimic nu vatămă atât de mult neamul omenesc, decât dispre­ţuirea prieteniei şi a dragostei şi necăutarea lor cu multă râvnă, spre a le stăpâni, precum iarăşi nimic nu înalţă pe cineva, decât urmarea lor cu toată puterea. Aceasta învederând-o şi Hristos, zice: „că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri”, şi iarăşi: „iar din pricina înmulţirii fărăde­legii, iubirea multora se va răci.” (Matei 18, 19; 24, 12) Aceasta a născut toate eresurile şi toate dezbinările, căci din a nu iubi pe fraţi, vine invidia contra celor ce propăşesc, din invidie apoi vine pofta de a stăpâni, iar pofta de a stăpâni naşte dezbinările.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

“Hristos viaza in mine”

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Galateni 2, 16-20

Săptămâna trecută am analizat un pasaj din I capitolul întâi al Epistolei către Galateni a Sfântului Pavel. Vă aduceţi aminte că Sfântul Pavel se străduia să zădărnicească sforţările unor oameni ce tulburau liniştea Bisericilor Galatiei prin propovăduirea unei forme iudaizate de creştinism, stăruind ca şi creştinii să se supună cerinţelor Legii mozaice. Ei le cereau convertiţilor elini înainte de a deveni creştini, să se facă, cum s-ar zice, iudei, cu tot ce înseamnă aceasta.

Apostolul de astăzi, din al doilea capitol al aceleiaşi Epistole, continuă pe această temă şi pune în contrast îndreptăţirea prin faptele Legii pe de o parte, şi îndreptăţirea prin credinţa lui Iisus Hristos, pe de alta. Înainte de a trece mai departe, să definim aceşti termeni.

Apostolul zilei: Din reguli învăţăm să fim liberi şi responsabili

Vineri, 19 Septembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea. De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni.” (I Corinteni 11, 31-34)

Pericopa apostolică de astăzi dezvăluie grija mare a Sfântului Pavel cuprinsă în cuvintele „celelalte le voi rândui când voi veni” (I Corinteni 11, 34). Avem credinţa dăruită de Hristos-Domnul, prin predica Apostolilor, şi avem reguli în Biserică rânduite de Sfinţii Apostoli. Slujbele ortodoxe au un tipic foarte clar, o rânduială ce a străbătut secolele, arătând că rânduiala din rugăciune duce la rânduială în suflete. Pe de altă parte, buna rânduială aduce siguranţă şi încredere, este garanţia drumului bun. Disciplina nu are menirea de a îngrădi libertatea şi creativitatea, ci, dimpotrivă, de a le promova, luminând o libertate responsabilă şi o creativitate ziditoare. Libertatea disciplinată te învaţă să respecţi libertatea aproapelui şi te ajută să nu regreţi niciodată faptele săvârşite. Sinoadele ecumenice, sau cele locale, pe lângă apărarea dreptei credinţe, au dat şi reguli canonice pentru a oferi Bisericii repere în drumul prin istorie. Aceste canoane, rod al comuniunii şi ajutătoare în viaţa duhovnicească, arată că dreapta credinţă este nedespărţită de dreapta rânduială. Atunci când omul se încadrează în regulile canonice, în sfaturile Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi, îndemnuri probate de istorie, el descoperă armonia credinţei şi se încadrează pe un drum cu repere sigure. Nu suntem îngrădiţi în reguli, ci din reguli învăţăm să fim liberi şi responsabili.

Apostolul zilei: Să nu ne pierdem în nepăsare!

Joi, 18 Septembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Dar cei mai mulţi dintre ei nu au plăcut lui Dumnezeu, căci au căzut în pustie. Şi acestea s-au făcut pilde pentru noi, ca să nu poftim la cele rele, cum au poftit aceia; nici închinători la idoli să nu vă faceţi, ca unii dintre ei, precum este scris: «A şezut poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat la joc»; nici să ne desfrânăm cum s-au desfrânat unii dintre ei, şi au căzut, într-o zi, douăzeci şi trei de mii; nici să ispitim pe Domnul, precum L-au ispitit unii dintre ei şi au pierit de şerpi; nici să cârtiţi, precum au cârtit unii dintre ei şi au fost nimiciţi de către pierzătorul. Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora ca preînchipuiri ale viitorului şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor. De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă.” (I Corinteni 10, 5-12)

Istoria Vechiului Testament nu este una a trecutului, ci o istorie simbolică. Raţiunea transmiterii cu multă grijă a scrierilor Legii Vechi se găseşte în nevoia de a învăţa din pilda altora. Creştinul intră în dialog cu istoria, care devine apropiată de prezent. O vorbă din popor spune că înţeleptul învaţă din exemplul altora, adică este atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, priveşte şi învaţă. Pericopa apostolică se încheie cu avertizarea apostolului: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”. Auzim des îndemnul să avem încredere în noi înşine, să ne bazăm pe propriile noastre puteri, să fim siguri pe noi. Încrederea în noi nu este un păcat, dar atunci când noi devenim centrul, considerând că fără noi nu se poate face nimic, începem să păcătuim. Viaţa ne învaţă de multe ori cât de nesigur este viitorul programat şi cât de puţine reuşim să facem în faţa bolii şi a suferinţei. Atunci când ni se pare că avem de toate, o boală ne face să dispreţuim siguranţa materială şi să căutăm sănătatea. Atunci când cazi, deşi eşti foarte sigur pe tine, poate interveni şi deznădejdea. Biserica vorbeşte de permanenta trezvie, adică grija de a nu ne pierde în nepăsare.

Apostolul zilei: Poţi să zideşti prin asprime, doar dacă mai întâi ai zidit prin iubire

Miercuri, 17 Septembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„De vreme ce voi căutaţi dovadă că Hristos grăieşte întru mine, Care nu este slab faţă de voi, ci puternic în voi. Căci, deşi a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este însă viu. Şi noi suntem slabi întru El, dar vom fi împreună cu El, din puterea lui Dumnezeu faţă de voi. Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi cunoaşte că noi nu suntem netrebnici. Şi ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu săvârşiţi voi nici un rău, nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele, iar noi să fim ca nişte netrebnici. Căci, împotriva adevărului n-avem nici o putere; avem pentru adevăr. Căci ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră. Pentru aceea vă scriu acestea, nefiind de faţă, ca atunci când voi fi de faţă, să nu cutez cu asprime, după puterea pe care mi-a dat-o Domnul, spre zidire, iar nu spre dărâmare. Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Sfinţii toţi vă îmbrăţişează. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 3-13)

Sfântul Apostol Pavel este responsabil faţă de comunitatea din Corint, de aceea, le spune deschis că Dumnezeu i-a dat puterea să lucreze şi „cu asprime”, dar „spre zidire, nu spre dărâmare”. Ai nevoie de mult discernământ pentru a şti să foloseşti asprimea, adică fermitatea, fără să distrugi, fără să îndepărtezi. Credinţa nu se apără şi nu se mărturiseşte cu violenţe, ci cu fapte bune, cu smerenie, cu statornicie, cu pace şi sfinţenie. Cei care convertesc pe cei de altă credinţă, nu fac aceasta acuzând în dreapta şi în stânga, ci dând mărturie prin viaţa proprie că a lor credinţă este mai bună. Credinţa poate fi mărturisită de cei care s-au sfinţit prin ascultare şi smerenie, prin multă rugăciune şi curăţire a inimii. Este uşor să fii aspru, dar e greu să fii şi autoritar, iar autoritatea vine atunci când taci, lăsând harul lui Dumnezeu să vorbească prin faptele bune. De aceea, trebuie să privim cu multă atenţie la asprimea Sfântului Pavel, pentru că el mai întâi a învăţat să iubească şi şi-a arătat dragostea faţă de corinteni. Nu poţi judeca asprimea unui om care şi-a jertfit timpul spre a-ţi dărui bine, nu poţi judeca fermitatea unei persoane când ştii că îţi vrea binele. Iar când eşti aspru nu părăseşti iubirea, aşa cum părintele, când îşi ceartă copilul, o face din multă dragoste, din grijă faţă de el. Poţi să zideşti prin asprime, doar dacă mai întâi ai zidit prin iubire, iar iubirea te învaţă cum să fii ferm fără să jigneşti, fără să umileşti sau că creezi complexe.