Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 22-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„Mă laud în crucea lui Hristos”

Predică la Epistola către Galateni a Sfântului Pavel (6:11-18),

Duminica a douăzeci şi doua după Rusalii

Studiem astăzi, din nou, un fragment din Epistola către Galateni a Sfântului Pavel. După cum vă amintiţi, ea se constituie într-o prelungă cuvântare a marelui apostol, ce înşiruie argumentele aduse împotriva iudaizanţilor. Aceştia, spre îngrijorarea şi neliniştea Sfântului Pavel, i-au dus în rătăcire pe mulţi dintre credincioşii Bisericilor Galatiei, împingându-i de la viaţa centrată pe Iisus Hristos înspre o viaţă centrată pe fariseism.

Ultimele opt versete ale Epistolei – concluzia ei, adică – alcătuiesc Apostolul de astăzi. Sfântul Pavel începe prin a desluşi una din motivaţiile de căpătâi ale iudaizanţilor: teama de prigoane. Ei îi sileau pe ceilalţi creştini să se taie-împrejur de frica militanţilor farisei. Stăruiau pentru aceasta doar de teamă să nu fie prigoniţi pentru Crucea lui Hristos

Se pare că la acea vreme forţele iudaismului fariseic, oriunde unde aveau putere, prigoneau cu înverşunare Bisericile creştine nou-întemeiate; de aceea, o parte dintre creştinii iudaizanţi ajunseseră să creadă că dacă vor dovedi că urmează această formă exterioară a iudaismului, cea mai însemnată, şi dacă vor dovedi că i-au îndemnat pe convertiţii elini la creştinism să facă la fel, poate nu vor mai suferi precum ceilalţi creştini.

Aceşti oameni căutau laudă din partea fariseilor, deşi ar fi trebuit, spune Sfântul Pavel, să nu caute laudă fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos . De fapt, aceştia, deşi nu urmau pe deplin nici măcar Legea lui Moise, doreau totuşi să le-o impună altora. Sfântul Apostol scrie: Că nici singuri cei ce se taie împrejur nu păzesc legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur… . Ei nădăjduiau să îşi ascundă apartenenţa la Biserică în spatele unei faţade de fariseism. Dimpotrivă, Sfântul Pavel a fost deschis şi curajos în credinţa sa, şi a pătimit prigoane aspre, purtând pe trup, ne spune, semnele acestor prigoane, semnele Domnului Iisus.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Romani 3,9-31

OMILII LA EPISTOLA CĂTRE ROMANI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Traducere de
P. S. Teodosie Atanasiu,
revizuită şi îngrijită de
Cezar Păvălaşcu
şi Cristian Untea

EDITURA CHRISTIANA
BUCUREŞTI – 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

„Dar ce? Avem noi vreo precădere? Nicidecum. Căci am învinuit mai înainte şi pe iudei, şi pe elini, că toţi sunt sub păcat, după cum este scris: «Nu este drept nici unul; Nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este. Mormânt deschis este gât­lejul lor; viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de viperă este sub buzele lor. Gura lor e plină de blestem şi de amărăciune. Iuţi sunt picioarele lor să verse sânge. Pustiire şi nenorocire sunt în drumurile lor. Şi calea păcii ei nu au cunoscut-o. Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor»” (Romani 3, 9-18).

După ce a acuzat pe elini şi pe iudei, era firesc ca la urmă să vorbească despre îndreptăţirea prin credinţă. Fiindcă dacă nici legea naturală nu a folosit, şi nici cea scrisă n-a făcut ceva mai mult, ci amândouă au împovărat numai pe cei ce le-au întrebuinţat greşit, şi i-a arătat vrednici de osândă, la urmă era necesară mântuirea prin har.

Deci spune-ne despre acest har, fericite Pavel, şi dovedeşte-ne! Dar el nu-şi dă încă ghes, uitându-se la neruşinarea iudeilor, şi din nou vorbeşte spre învinovăţirea lor.

Şi mai întâi îl introduce drept acuzator pe David, care spune pe larg ceea ce Isaia a spus mai pe scurt, strângându-le bine frâul în gură, ca să nu poată apuca razna peste câmpii, şi nici din cuvintele ce le întrebuinţează asupra credinţei să facă pe vreunul din ascultători de a sălta în sus, fiind deja prins îndeajuns cu acuzaţiile proorocilor.

Într-adevăr, profetul pune în sarcina lor trei exagerări deodată: şi că toţi la un loc făceau fapte rele; şi că cele bune nu se însoţeau cu cei răi, ci cedau numai răului; şi că răul progresa pe toată linia în cel mai înalt grad. Şi ca să nu zică ei:,,Dar ce? Şi acestea sunt spuse către alţii”, iată că a adăugat imediat:

„Dar ştim că cele câte zice Legea le spune celor care sunt sub Lege” (3, 19).

De aceea, pe lângă Isaia, care este de toţi mărturisit că s-a adresat lor, l-a introdus şi pe David, ca să arate că toate acestea sunt consecinţe ale aceloraşi fapte. „Şi ce nevoie era – zice – ca profetul, care era trimis pentru îndreptarea voastră, să acuze pe alţii? Căci legea n-a fost dată altora, ci vouă”. Dar de ce oare n-a zis: „Şi ştim câte zice profetul…”, ci, „câte zice Legea”. Pentru că Pavel obişnuieşte a numi Vechiul Testa­ment, în genere, Lege. De altfel, şi în alt loc zice: „ Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub Lege, nu auziţi Legea? Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din femeia liberă” (Galateni 4, 21-22). De aceea şi aici el numeşte Vechiul Testament tot Lege, zicând: „Dar ştim că cele câte zice Legea le spune celor ce sunt sub Lege”. Apoi arată că acestea nu sunt spuse numai ca o simplă acuzaţie, ci ca să-i pregătească mai dinainte în primirea credinţei. Între Vechiul şi Noul Testament este atâta afinitate, încât toate acuzaţiile şi mustrările se făceau ca mai strălucit să se deschidă ascultăto­rilor uşa credinţei.

Fiindcă principala nenorocire a iudeilor a fost încre­derea pe care o aveau în ei, despre care şi zice mai jos: „de­oarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus” (Romani 10, 3), de aceea şi legea, şi proorocii le-au surpat mai dinainte cugetările lor deşarte, şi le înfrânau mândria, ca astfel venind la cunoştinţa propriilor păcate, şi depăr­tând de la ei prostia, să alerge cu toată bunăvoinţa la Cel ce acordă iertarea păcatelor celor ce se văd ajunşi în cea mai mare primejdie, şi să primească harul prin credinţă. La acestea fă­când aluzie Pavel aici, le zicea: „Dar ştim că cele câte zice Legea le spune celor care sunt sub Lege, ca orice gură să fie închisă şi ca toată lumea să fie vinovată înaintea lui Dum­nezeu”.

Aici îi arată pe ei ca fiind lipsiţi de fapte, pe când în vorbe erau mândri şi neruşinaţi, pentru care şi întrebuinţează cuvinte importante, zicând: „ca orice gură să fie închisă”, arătând prin aceasta fala lor cea neruşinată şi nemărginită, şi limba lor cea nestăpânită, asemenea unui puhoi de neoprit, căruia profetul i-a pus zăgaz.

Când Pavel zice: „orice gură să fie închisă”, el nu spune să li se astupe gura pentru că au păcătuit, ci că sunt mustraţi pentru păcate şi ei nu înţeleg aceasta.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 1 Timotei 4, 1-10

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de Ia unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. (I Timotei 4, 1-5)

După cum cei ce se ţin de credinţă, se sprijină pe o ancoră puternică, tot aşa şi cei ce au căzut din credinţă, nicăieri nu pot sta cu putere, ci purtându-se în dreapta şi în stânga, la urmă ajung chiar la gura prăpastiei în care se prăbuşesc. Aceasta a învederat-o când spune că s-au depărtat unii de la credinţă şi au căzut, iar acum zice: „Iar Duhul lămurit grăieşte, că în vremurile de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare.” Acestea le spune apostolul pentru manihei, şi encratiţi, şi marcioniţi, şi pentru toată ceata lor de eretici, că în vremurile din urmă se vor depărta unii de la credinţă”. Ai văzut că pricina tuturor relelor în timpurile de după aceasta va fi depărtarea de credinţă? Si ce va să zică „lămurit”? Adică pe faţă, lămurit, mărturisit, fără nici o îndoială. „Să nu te minunezi, zice, dacă acum, depărtându-se unii de la credinţă, fac cele ale iudeilor, căci vor veni timpuri şi mai grele, când unii din cei ce se împărtăşesc de credinţă vor face aceasta, introducând poveţele lor cele vătămătoare, până şi în privinţa nunţii, şi la mâncăruri, şi la toate de acest fel.”

Aşadar, el spune acestea nu pentru iudei, căci expresia „în vremurile cele de apoi” şi „se vor depărta de credinţă” cum ar avea loc aici? Ci el vorbeşte de manihei şi căpeteniile lor. I-a numit duhuri înşelătoare, şi cu drept cuvânt, fiindcă numai de acele duhuri fiind mişcaţi, ei vor grăi asemenea înşelăciuni. Şi ce vrea să zică: „prin făţărnicia unor mincinoşi: Adică, cele ce ei gră­iesc, le spun nu din ignoranţă, sau din neştiinţă, ci prefăcân-du-se, mint, ştiind foarte bine adevărul, însă având cugetul lor aprins, adică având o voinţă rea. Dar de ce oare spune numai de ereticii aceştia, fiindcă Hristos a spus şi de alţii, zicând: „că smin­telile trebuie să vină” (Matei 18, 7), şi le-a prezis prin pilde? Dar tu minunează-te de prorocia lui Pavel, căci mai înainte de tim­purile în care era să se petreacă, el arăta chiar şi timpul, ca şi cum parcă ar zice: „Nu te minuna, deci, dacă acum chiar, cele ale credinţei îşi au începutul, şi încă încearcă unii a introduce pe furiş credinţele lor cele vătămătoare, căci atunci când se va fixa bine credinţa în inima lor, după un timp îndelungat, se vor de­părta unii de credinţă.”

Sf. Ioan Gura de Aur – Talcuire la 1 Corinteni 1, 4-9

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

„ Mulţumesc Dumnezeului meu pururea pentru voi,  pentru harul lui Dumnezeu ce s-a dat vouă întru  Hristos Iisus, că întru toate v-aţi îmbogăţit întru  dânsul” (I Cor. 1, 4-5).

1.Ceea ce face cu alţii, când îi sfătuieşte zicând: „întru toate prin rugăciu­ne cu mulţămită cererile voastre să se cunoască la Dumnezeu” (Flp. 4, 6), tot aceea a făcut şi cu sine, învăţându-ne ca de aici să începem vorba pururea, şi înainte de toate să mulţămim lui Dumnezeu. Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu, precât a ne arăta mulţămitori către dânsul, şi pentru noi înşine, şi pentru alţii. Pentru aceea apostolul aproape în toate Epistolele sale o trece pe aceasta înaintea tuturor, şi dacă în celelalte Epistole a făcut aşa, apoi aici cu atât mai mult era nevoie să o facă. Cel ce mulţămeşte lui Dumnezeu, îi mulţămeşte şi pentru cele ce pătimeşte, şi îi mulţămeşte şi pentru har; iar harul nu este nici datorie, nici plată şi nici răsplată. Dacă aceasta era nevoie să o spună peste tot locul, cu atât mai mult era nevoie a o spune Corinthenilor, cari se ui­tau cu gura căscată la cei ce tăiau şi dezbinau Biserica.

„Dumnezeului meu.” Din preaplinul stării sale sufleteşti, el răpeşte şi-şi în­suşeşte ceea ce este de obşte, obicei pe care-l aveau şi prorocii, pururea zi­când: „Dumnezeul meu. Dumnezeul meu” – cu care prilej îi îndeamnă şi pe dânşii ca să facă aşa. Cel ce grăieşte aşa, se desparte de toate cele omeneşti şi păşeşte către Acela pe care-l cheamă cu multă însufleţire. Aceasta o poate zice cu adevărat numai cel ce se ridică pururea de la cele pământeşti spre cele ce­reşti, spre Dumnezeu, pe carele mai mult decât toate îl voieşte, căruia îi mul­ţămeşte necontenit nu numai pentru harul dat lui, ci chiar şi pentru cel mai mic bine ce a avut după aceasta şi pentru care îi înalţă tot aceeaşi laudă şi mulţămire. Pentru aceea şi apostolul n-a zis simplu: «Mulţămesc lui Dumne­zeu», ci a mai adaos: „pururea pentru voi”, învăţându-ne a cunoaşte pururea harul lui Dumnezeu şi nimănui altuia a mulţămi, fără numai lui Dumnezeu.

Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel

Persoana Sfantului Apostol Pavel este mai bine cunoscuta decat a celorlalti Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul sau, Luca, si Epistolele sale ne procura informatii bogate despre viata si activitatea sa. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriasa a Sfantului Apostol Pavel ramane dominanta mai mult de doua decenii.

Viata sa inainte de convertire. Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai intai sub numele de Saul (cel dorit), s-a nascut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mica, in primii ani ai erei crestine, din parinti evrei, cu buna stare materiala. Ei aveau un atelier de tesut stofe din par de capra, din care faceau mantale si corturi pe care le vindeau.

Orasul Tars avea scoli vestite, la care Saul a invatat bine din copilarie limba greaca, pe care a cunoscut-o mai bine decat ceilalti Apostoli. De la parintii sai, avea dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara.

De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o sora, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba, spre a se instrui in Legea mozaica la scoala vestitului invatat rabin Gamaliel.

Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. In timpul activitatii publice a Mantuitorului, el traia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii miscari produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al crestinilor. La uciderea cu pietre a Sfantului Stefan, ucigasii si-au pus hainele la picioarele lui Saul (Fapte, 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita (Fapte 8, 3; 22, 4). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinteze pe cea din Damasc.

Subiectul Epistolei Intai catre Corinteni

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Corinthul este acum cea întâi cetate a Elladei, care în vechime se mândrea cu multe privilegii în traiul zilnic al cetăţenilor şi, mai presus de toate cele­lalte, cu bogăţia banilor, pentru care unul dintre scriitorii profani[1] o numeşte: „Cetatea cea bogată a Elladei.” Căci această cetate se găseşte în istmul Peloponesului, şi mult negoţ se făcea acolo. Afară de aceasta, cetatea Corinthului era plină de ritori şi de mulţi filosofi; ba chiar unul dintre cei şapte înţelepţi era din această cetate.[2]

Acestea le-am spus nu cu scopul de a vă da dovadă de multă învăţătură – căci la ce ar folosi să ştiţi aceasta? – ci mai mult pentru că se leagă de subiec­tul Epistolei ce ne stă în faţă.

Multe a pătimit în această cetate însuşi fericitul Pavel; dar tot aci i s-a ară­tat şi Hristos, zicându-i: „Nu te teme, ci grăieşte şi nu tăcea; pentru că norod mult este mie în cetatea aceasta” (Fap. 18, 9-10), după care a şi rămas acolo vreme de doi ani. Tot aici a ieşit dracul acela din cel ce pătimea de duh necu­rat şi a alungat pe Iudeii ce îndrăzniseră a-l jura cu numele lui Iisus, pe care îl propovăduia Pavel (Fap. 19, 13-19), cu care prilej au pătimit multe acei înşe­lători. Aici vrăjitorii aceia, căindu-se de faptele lor, au ars cărţile înaintea tutu­ror, al căror preţ s-a socotit a fi ca la cincizeci de mii de arginţi. Aici Pavel, tâ­rât fiind de Iudei înaintea lui Gallion, dregătorul din Ahaia, a fost bătut în di­van de acei Iudei răzvrătiţi. De altfel, diavolul văzând că această cetate mare şi cu mulţime de oameni se apropia de adevăr; văzând că această cetate ajun­sese pricină de minunare pentru bogăţia şi înţelepciunea locuitorilor din ea, şi că era cea mai însemnată cetate din Ellada – căci cele ale Athenienilor şi ale Lakedemonienilor se găseau în cea mai proastă stare pe atunci, deoarece le scăzuse întâietatea cea din vechime – şi totodată văzând că locuitorii de aici primiseră cuvântul lui Dumnezeu cu toată bunăvoirea, ce face necuratul? Dez­bină pe oameni între dânşii, căci ştia el bine că chiar împărăţia cea mai puternică nu poate sta dacă oamenii se împerechează şi se dezbină între dânşii. Ca prilej pentru această cursă avea necuratul bogăţia şi înţelepciunea oamenilor cari locuiau în acea cetate.

Din această pricină deci, unii dintre Iudei cu de la sine putere s-au pus în fruntea mulţimii, stârnind-o către răzvrătire şi făcând ca unii să se alipească de aceştia ca mai bogaţi, alţii de ceilalţi ca mai înţelepţi şi cari puteau să-i înveţe ceva mai mult, pe cari şi apropiindu-i de dânşii acei înşelători, aveau pretenţia de a-i învăţa mai bine ca Apostolul Pavel, ceea ce apostolul şi dă a se înţelege din cuvintele: „Nu am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti” (I Cor. 3, 1), adică dacă n-au auzit de la dânsul multe, apoi aceasta nu era din pricina neştiinţei sau a nepriceperii sale, ci din pricina slăbiciunii lor. Că şi când zice: „Fă­ră de noi v-aţi îmbogăţit” (I Cor. 4, 8), acelaşi lucru arată. Deci faptul acesta de a dezbina Biserica nu este ceva mic şi nebăgat în seamă, ci chiar cel mai vătămător dintre toate relele omeneşti.

Tot în această cetate, pe lângă cele spuse, s-a cutezat a se petrece şi un alt păcat mare, căci pe cel ce avusese pe muma lui vitregă sau pe a doua femeie a tatălui său, nu numai că dânşii nu l-au înfruntat pentru asemenea păcat, ci încă au răsculat mulţimea în apărarea lui, făcându-o să cugete lucruri mari ca şi dânşii, pentru care le şi zice: „Şi voi v-aţi semeţit, în loc ca mai vârtos să vă fi tânguit” (I Cor. 5, 2). Alţii iarăşi dintre aşa-zişii desăvârşiţi, împinşi de pofta pântecelor lor, după ce mâncau din cărnurile cele jertfite idolilor, se culcau în capiştile idolilor, din care pricină spurcaseră totul. Alţii iarăşi, având între dânşii certuri şi lupte pentru bani, se adresau judecăţilor celor necredincioşi şi-şi încredinţau acolo pricinile lor (I Cor. 6,   1-8). Mulţi apoi umblau cu părul capului lung şi netăiat, cărora le porunceşte apostolul de a-l tăia (I Cor. 11,4). Mai era apoi şi un alt păcat, nu mic, acela că unii dintre dânşii mâncau în bise­rici şi nu dădeau şi celor săraci (I Cor. 11, 22). După aceasta mai păcătuiau şi prin aceea că cugetau lucruri mari de dânşii în privinţa harurilor, şi de aici apoi se pizmuiau unii pe alţii, ceea ce ducea la dezbinarea Bisericii. Dar până şi credinţa în înviere şchiopăta printre dânşii, căci unii, pătimind de boala şi de nebunia Ellinilor, nu credeau că va fi învierea trupurilor. Toate acestea se trăgeau din prostia aşa-zişilor filosofi. Aceasta era mama tuturor relelor de pe atunci; din această pricină se dezbinau între dânşii, căci aşa învăţau de la filo­sofi, fiindcă şi aceia se răsculau unii împotriva altora, veşnic împotrivindu-se în credinţele lor şi încercând a descoperi ceva nou, fiind mişcaţi la aceasta de slava deşartă şi iubirea de întâietate. O asemenea boală bântuia printre filoso­fii de pe atunci, fiindcă răsturnau totul cu raţionamentele lor cele mincinoase.

Despre dumnezeiescul Pavel la prezent

Sursa: Blogul Pr. Dorin

Nu mi-am imaginat niciodată că voi putea fi atât de aproape de…sfintele moaşte ale sfântului Pavel, că voi fi atât de aproape de acest om care reprezintă o parte fundamentală din persoana mea şi din respiraţia mea zilnică. Pe măsură ce simt că se apropie clipa ca el să vină în România şi, în special, la Bucureşti, cu toată inima mea obosită din aceste zile… trăiesc o bucurie şi mai obositoare, o bucurie apăsătoare chiar.

Pentru că mă întâlnesc cu un prieten de fiecare zi, cu un prieten al teologiei cutremurătoare…şi tocmai de aceea trăiesc venirea sa la Bucureşti la cote alarmant de înalte, doborâtor de înalte pentru firava mea constituţie psiho-somatică. Însă această avalanşă de sentimente pe care o trăiesc e firească, ar trebui să fie cota zilnică de ardere interioară. Însă această ardere e sinucigaşă.

Dacă facem chiar şi o scurtă cercetare aghiologică, la sfinţii mai vechi sau mai noi care au adormit fără a fi martirizaţi…vom constata că mulţi dintre marii rugători ai Bisericii au murit de…inimă. Rugăciunea la cote înalte e sinucigaşă. Inima nu mai poate să suporte dulceaţa harului dumnezeiesc, revelaţiile şi trăirile atât de profunde, rapide şi plenare…şi cedează. De zeci de ori am trăit…neputinţa de a mă ruga mai mult pentru că aş fi murit. Şi aş fi murit tocmai din cauza revărsării de har care coboară în timpul rugăciunii smerite.

PF Daniel – Veniţi să luaţi binecuvântare!

Sursa: Ziarul Lumina

Duminica, 26 Octombrie 2008

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Iubiţi pelerini,

Cu prilejul serbării a 2000 de ani de la naşterea Sfântului Apostol Pavel, cel mai mare misionar al Bisericii lui Hristos şi autorul celor mai multe scrieri biblice citite în cultul ortodox, sunt aduse din Grecia la Bucureşti, pentru o săptămână (23-29 octombrie 2008), moaştele Sfântului Pavel, Apostolul Neamurilor sau al Naţiunilor, prin bunăvoinţa Înalt Preasfinţitului Părinte Mitropolit Panteleímon, al Vériei, Náoussei şi Kampaníei.

Prezenţa la Bucureşti, în aceste zile de sărbătoare, a moaştelor Sfântului Apostol Pavel, alături de moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, este o mare binecuvântare pentru noi toţi: ierarhi, cler, monahi şi monahii, credincioşi pelerini din România şi din străinătate.

PF Daniel – Sfântul Pavel – „misionar şi martir în Europa”

Sursa: Ziarul Lumina

Într-o atmosferă festivă, Aula Magna „Teoctist Patriarhul” a Palatului Patriarhiei din Bucureşti a găzduit joi Simpozionul internaţional „Sfântul Apostol Pavel, autor de scrieri biblice citite la Sfânta Liturghie”.

Desfăşurat ca prelungire în plan academic a momentului duhovnicesc prilejuit de aducerea moaştelor Sfântului Apostol Pavel la Catedrala patriarhală, simpozionul a reunit, în prezenţa Părintelui Patriarh Daniel, ierarhi, preoţi şi profesori de teologie, studenţi şi credincioşi care au aflat din expunerile Înalt Preasfinţitului Panteleimon de Veria, a Preasfinţitului Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, şi a părintelui Constantin Coman, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, aspecte legate de importanţa scrierilor Sfântului Apostol Pavel pentru Teologia Bisericii şi modul în care este cinstit, an de an, la Veria, locul în care Apostolul Neamurilor a predicat şi unde acum se odihnesc o parte din cinstitele sale moaşte.

În cele ce urmează, redăm integral intervenţia Întâistătătorului Bisericii noastre de la sfârşitul simpozionului desfăşurat joi, la Palatul Patriarhiei.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mulţumim în primul rând Bunului Dumnezeu pentru bucuria pe care ne-a făcut-o astăzi, ca bucurie din bucuria sfinţilor. Această bucurie pe care o primim din bucuria sfinţilor ne-a fost mijlocită de Înalt Preasfinţitul Părinte Panteleimon, care ne-a adus moaştele Sfântului Apostol Pavel, cu binecuvântarea Sanctităţii Sale Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolui şi Patriarh Ecumenic, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade. Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Panteleimon este un admirator şi un prieten al Sfântului Apostol Pavel, în aceeaşi lumină ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar, întrucât Înalt Preasfinţia Sa admiră, preţuieşte şi iubeşte pe Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor, a devenit el însuşi, astăzi, un apostol al comuniunii frăţeşti dintre Bisericile Ortodoxe surori, care adesea se simt prea autocefale şi mai puţin comunionale, mai puţin cooperante, mai puţin împreună-misionare.

Rolul deosebit pe care îl are, în aceste vremuri, seria de conferinţe „Pavlia” de la Veria este deosebit de semnificativ şi misionar, pentru că ele adună Bisericile Ortodoxe surori, prin reprezentanţii lor, în fiecare an, ca să reflecteze împreună, să iubească mai mult scrierile Sfântului Apostol Pavel, dar şi pilda vieţii sale de părinte duhovnicesc şi păstor al comunităţilor creştine, pilda sa de mărturisitor al lui Hristos într-o lume foarte complexă şi complicată, cum era aceea a Imperiului Roman, fiind deci un mărturisitor creştin într-o lume păgână; o lume care se credea superioară din punct de vedere al cunoaşterii filosofice, mai ales filosofia greacă, şi foarte puternică din punct de vedere al puterii politice, economice şi militare. Sfântul Apostol Pavel s-a confruntat cu aroganţa filosofiei eline în Areopag şi cu autosuficienţa puterii politice romane, înfruntându-le până la martiriu, nu răspândind ura, ci mărturisind puterea iubirii jertfelnice în mărturisirea lui Hristos. A fost misionar şi martir în Europa, împreună cu Sfântul Apostol Petru, dar în mod deosebit Sfântul Apostol Pavel este învăţător pentru noi cei de astăzi, pentru că, deşi au trecut 2.000 de ani de creştinism, ne confruntăm şi noi cu multe aspecte ale neopăgânismului secularizant, cu autosuficienţa ştiinţei, cu tendinţe de autosuficenţă a puterii politice şi, mai ales, cu obsesia profitului în detrimentul persoanei, astfel încât la baza crizei financiare actuale se află o criză spirituală, criza de încredere, care face din credit un eşec.

Apostolul zilei: Legătura cu Hristos se trăieşte şi în relaţie cu semenii

Sambata, 25 Octombrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul. Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii (duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim.” (I Corinteni 15, 58; 16, 1-3)

În acest fragment apostolic avem cea mai veche mărturie scrisă ce vorbeşte despre practica Bisericii primare, care a înţeles legătura dintre Liturghie şi filantropie. În frângerea pâinii, omul aude prin imnul liturgic şi vede în icoana sfântă, trăieşte prin participare şi primeşte prin cuminecare darul iubirii lui Dumnezeu. Dar, atunci când primeşti şi înţelegi iubirea, primul gest este de a oferi din preaplinul iubirii primite. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dragostea este bucuria de a face altora bucurie, iar Liturghia Bisericii te învaţă tocmai aceasta. Biserica din Corint, primind bucuria euharistică, a înţeles că legătura cu Hristos se trăieşte şi în relaţie cu semenii. Solidaritatea este o atitudine firească, izvorâtă din sensibilitatea umană, dar, atunci când solidaritatea este unită cu rugăciunea, devine punte de legătură între oameni şi cale către cer. Unitatea credinţei, prezentă în mărturia celor două Biserici Apostolice, este întărită şi confirmată de legătura dragostei frăţeşti, concretizată în ajutorul material. Omul dăruitor confirmă, prin gestul oferirii, că a participat la Sfânta Liturghie. În biserici nu avem condică de prezenţă tocmai pentru că participarea la sfânta slujbă naşte atitudini care confirmă credinţa trăită în cadrul liturgic.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 23-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„Suntem înviaţi cu Hristos”

Duminica a douăzeci şi treia după Rusalii

Efeseni 2, 4-10

Anumite Epistole ale Sfântului Pavel – de pildă, Epistola sa către Galateni, despre care am vorbit în ultimele trei săptămâni – au fost adresate unor Biserici locale cu scopul de a combate felurite primejdii care se iviseră în acele Biserici şi ameninţau creştinismul; tendinţele iudaizante, compromisurile cu păgânismul, slăbiciunile morale ş.a. Epistola către Efeseni, însă, nu este îndreptată  împotrivă  unor  greşeli  pricinuitoare  de neînţelegeri, ci înfăţişează câteva concepte teologice de căpătâi – nişte concepte de o mare însemnătate. Epistola este o laudă adusă bunătăţii Iui Dumnezeu, un imn al mântuirii, o datare a unităţii bisericeşti şi a vieţii creştine ortodoxe. Dată fiind complexitatea citirii de astăzi din capitolul al doilea, în loc să analizăm o temă anume pe care re-o sugerează» vom examina fiecare verset in parte,

Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, . Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! În aceste versete, Sfântul Apostol Pavel ne spune că Dumnezeu, din bogăţia milei sale, o milă ce  izvorăşte din dragostea nemărginită pe care ne-o poartă, ne-a înviat împreună cu Hristos. Cuvântul original din greacă este „syzoopoieo” ce înseamnă a da viaţă, a face viu împreună cu cineva.

Aşadar, Sfântul Pavel scrie aici că Dumnezeu, Cel bogat în mila, Cel ce ne iubeşte ci nemărginita dragoste, a dat viaţă celor morţi prin păcate. Aşa cum Hristos era mort în mormânt, dar totuşi a înviat, a luat viaţă – aşa şi noi. Aşa cum Hristos a înfrânt moartea prin învierea Sa, aşa şi moartea şi păcatul sunt nimicite prin mila şi dragostea lui Dumnezeu. Am fost acum înviaţi duhovniceşte, la fel cum vom învia trupeşte în ziua învierii Celei de obşte.

Ne naştem într-o lume a păcatului; ne naştem într-o lume în care a pătruns moartea, urmarea păcatului; ne naştem într-o lume afundată într-un mormânt întunecos, al înstrăinării de Dumnezeu. Şi totuşi, în pofida aplecării noastre înspre păcat, primim prin Dumnezeiescul Har o ieşire din păcat, din moarte, din mormânt. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: Pe cei ce erau morţi, pe cei ce erau fii ai mâniei, pe aceştia i-a înviat Hristos. De nu ar fi fost Dumnezeu bogat în milă şi revărsând iubire, atunci, fără îndoială, ar fi lăsat să piară neamul omenesc ca pe un lucru fără de nădejde şi mântuire. Însă Dumnezeu nu este precum noi. El nu este nepăsător; nu este şovăielnic; nu este schimbător. Mila şi dragostea Sa sunt nemărginite. Dacă oamenii cad în păcat, chiar dacă o fac întruna, chiar asculta necontenit de pornirile firii lor căzute, chiar dacă păcatele lor sunt foarte grave, Dumnezeu oferă o cale de iertare şi împăcare. Suntem mântuiţi în har, strigă Sfântul Pavel. El vrea să spună că mântuirea noastră purcede în cele din urmă de la faptul că Dumnezeu ne priveşte cu bunăvoinţă şi vrea să ne mântuim.

Apostolul zilei: Dragostea către aproapele este scară către Dumnezeu

Joi, 23 Octombrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„După aşteptarea şi nădejdea mea că întru nimic nu voi fi ruşinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte; căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. Dacă însă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Şi având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei, pentru ca lauda voastră să prisosească în Hristos Iisus prin mine, atunci când voi veni iarăşi între voi. Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei.” (Filipeni 1, 20-27)

Sunt surprinşi de afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel, care vorbeşte cu multă detaşare despre viaţă şi moarte, toate privindu-le ca trăire în Hristos. Viaţa nu este privită ca ultimă realitate, iar moartea nu mai are nimic din durerea şi groaza necunoscutului. Dar apostolul nu urăşte viaţa de pe pământ, ci vede dincolo de ea, iar această vedere îl face să dorească mult bucuria întâlnirii cu Hristos. Ceea ce observăm, în mod surprinzător, este ataşamentul profund al Sfântului Pavel faţă de filipeni, de fapt ceea ce îl ţine pe apostol pe pământ şi îi face aproape imposibilă despărţirea de lume sunt oamenii. Sfântul Pavel nu separă în aceste afirmaţii iubirea pentru Hristos de iubirea îndreptată către oameni, căci dragostea către aproapele este scară către Dumnezeu, este drum către cer. Frumuseţea relaţiilor interumane este pusă în legătură cu frumuseţea din împărăţia cerurilor, important este să descoperi această legătură. Cel ce nu cunoaşte pe pământ bucuria întâlnirii cu aproapele nu poate gusta din bucuria întâlnirii cu Hristos. De asemenea, aici găsim şi exemplul adevăratei jertfe creştine – renunţarea la bucuria personală pentru a face bucurie altora.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Romani 2,17-29

OMILII LA EPISTOLA CĂTRE ROMANI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Traducere de
P. S. Teodosie Atanasiu,
revizuită şi îngrijită de
Cezar Păvălaşcu
şi Cristian Untea

EDITURA CHRISTIANA
BUCUREŞTI – 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

„Dar dacă tu te numeşti iudeu şi te reazimi pe lege şi te lauzi cu Dumnezeu, şi cunoşti voia Lui şi ştii să încu­viinţezi cele bune, fiind învăţat din lege…” (Romani 2, 17-18).

După ce a zis că nimic nu lipseşte elinului pentru a se mântui, dacă este săvârşitor al Legii, şi după ce a făcut acea admirabilă comparaţie, continuă acum indicând şi cele respectabile ale iudeilor, prin care aceştia credeau că sunt mai presus de elini. Mai întâi însuşi numele, care era de mare cinste, pre­cum este numele de creştin acum. Fiindcă deosebirea în de­numire era mare şi atunci, drept pentru care de aici şi începe. Însă priveşte cum şi prin aceste cuvinte le diminuează impor­tanţa pe care credeau că o au; căci nu zice „tu eşti iudeu”, ci „te numeşti iudeu“ şi „te lauzi cu Dumnezeu“, ca unul ce este iubit de dânsul şi preferat înaintea celorlalţi oameni. Aici mi se pare chiar că-i ridiculizează pentru aroganţa şi exagerata lor pretenţie de glorie, căci au întrebuinţat darul acesta nu pentru mântuirea lor, ci pentru a se răscula asupra altora şi a-i dispreţui. „Şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune“ zice, deşi în realitate tocmai în aceasta constă defectul lor, dacă nu şi acţionează; cu toate acestea, lor li se părea că stau mai presus de alte popoare. Şi pentru aceasta Apostolul pune aceste expresii cu multă băgare de seamă şi exacti­tate; căci nu zice „faci voia Lui”, ci „cunoşti şi încuviin­ţezi“, adică nu faci aşa, nu te îndeletniceşti cu a face voia Lui.

„Şi ai încredinţarea că tu eşti călăuză orbilor, lu­mină celor ce sunt în întuneric…” (2, 19).

Şi aici el nu spune: „eşti călăuză orbilor”, ci doar „ai încredinţarea că tu eşti“, adică aşa trâmbiţezi tu în lume, fiindcă mare era mândria prostească a iudeilor. Toc­mai pentru aceasta şi Apostolul aproape că grăieşte aceleaşi cuvinte pe care le spuneau şi ei îngâmfându-se. Căci priveşte ce spuneau ei, după cum vedem în Evanghelii: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” (Ioan 9, 34). Deoarece ei se credeau mai buni decât toţi oamenii, Pavel, combătând aceasta, stăruia pe de o parte înălţând pe elini, iar pe de alta înjosind pe iudei, ca astfel mai mult să-i îmboldească şi mai grea să le facă acuzaţia. De aceea el continuă astfel, ampli­ficând acest fapt prin multe altele. „Şi ai încredinţarea“, zice, „că tu eşti călăuză orbilor“; şi mai departe:

„povăţuitor celor fără de minte, învăţător celor ne­vârstnici, având în lege dreptarul cunoştinţei şi al adevărului” (2, 20).

Priveşte că şi aici nu spune „în conştiinţă, în fapte, în virtuţi”, ci „în lege“. Iar mai departe, ceea ce el a făcut faţă de elini, aceeaşi face şi faţă de evrei, deoarece după cum acolo zicea: „în ceea ce judeci pe altul, pe tine în­suţi te osândeşti“ (2, 1) – la fel spune şi aici:

„Deci, tu, cel ce înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?” (20, 21).

Deosebirea este numai că acolo vorbeşte mai înţe­pător, pe când aici este mai blând în cuvinte. Căci nu zice: „Şi cu toate acestea, tu eşti vrednic de o mai mare pe­deapsă, fiindcă ai primit atâtea bunuri, din care pe nici unul nu l-ai întrebuinţat după cum se cuvenea”, ci, în mod in­direct, pune ideea în formă de întrebare, ruşinându-i şi zicându-le: „Cel ce înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?“.

Acum gândeşte-te la înţelepciunea lui Pavel, cum el aici arată calităţile prin care iudeii covârşesc pe alţii, nu ca fiind câştigate prin osârdia lor, ci prin darul cel de sus; şi cum la urmă arată că toate acestea le sunt nu numai de prisos, dacă ei neglijează îndeplinirea lor, ci şi aduc cu ele o mai mare osândă. Nici pentru că cineva se numeşte iudeu are vreun merit, nici pentru că a primit Legea, şi nici celelalte pe care le-a înşirat aici nu sunt câştigate de dânşii prin meritele şi succesele lor, ci toate le au din harul cel de sus. De la început el zicea că la nimic nu foloseşte audierea legii, dacă nu i se adaugă şi fapta: „Nu cei ce aud legea, zice, sunt drepţi la Dumnezeu” (2, 13); iar aici arată ceva încă mai mult, anume că nu nu­mai auzirea, dar chiar şi învăţătura nu va putea adăuga ceva celui ce învaţă, dacă nu şi face ceea ce zice; şi nu numai că nu adaugă, ci îi va aduce şi o mai mare pedeapsă. Admirabil apoi şi-a întrebuinţat şi cuvintele, căci nu zice „ai primit legea”, ci „te reazimi pe lege“, adică nu iudeul s-a ostenit umblând şi căutând ceea ce trebuia să facă, ci legea, care arată calea ce duce la virtute, le-a venit cu multă uşurinţă. Că deşi neamurile au numai logica natu­rală, şi deşi ele fac toate ale Legii fără să fi auzit Legea, totuşi pentru iudei este o mai mare uşurinţă. Dacă tu zici că „nu numai aud legea, ci şi învăţ pe alţii”, atunci aceasta este un adaos al pedepsei ce vei lua. Deoarece în acest fapt ei găseau motiv de mândrie, tocmai de aici îi arată mai ridicoli. Căci atunci când el zice: „călăuză orbilor, povăţuitor celor fără de minte, învăţător celor nevârstnici“, prin aceste cuvinte arată spiritul lor de mândrie, deoarece abu­zau de prozeliţi şi de la simplitatea acestora, şi îşi dădeau sin­guri denumirile de mai sus. Pentru aceea Apostolul trece aici amănunţit laudele pe care şi le aduceau singuri, şti­ind foarte bine că cele vorbite sunt motiv de o mai mare învinovăţire. „Având în lege“, zice, „dreptarul cunoştinţei şi al adevărului“. E ca şi cum cineva, având o icoană a îm­păratului, n-ar mai zugrăvi vreo alta pe lângă ea, în vre­me ce alţii, neavând-o, o imită cu cea mai pioasă exac­titate chiar şi fără prototip.

După ce, deci, trece în revistă calităţile pe care le aveau de la Dumnezeu, mai departe le indică şi defectele pe care şi le agonisiseră singuri, evidenţiind aceleaşi lucruri de care şi profeţii îi acuzau. „Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?“. Şi încă:

„Tu, cel ce propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu, cel ce urăşti idolii, furi cele sfinte?” (2, 21-22).

Într-adevăr, prin lege era cu stricteţe oprit a se atin­ge cineva de banii sau de lucrurile din templele idolilor, pentru a nu se întina, „însă tirania iubirii de arginţi – zice – v-a împins a călca şi această lege”. După aceea adaugă, la urmă, faptul cel mai grav, zicând:

„Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dum­nezeu prin călcarea legii?” (20, 23).

Aici pune pe seama lor două păcate, sau mai bine zis trei: că necinstesc cele prin care au fost cinstiţi, şi că necinstesc pe Cel prin Care au primit cinstea; iar aceasta este culmea nerecunoştinţei.

Apoi, ca să nu pară că-i învinovăţeşte fără temei, le aduce pe profet ca acuzator, acum pe scurt şi concis, mai apoi şi în detaliu; acum pe Isaia, după aceea şi pe David, când mustrările se arată a fi mai numeroase. „Cum că nu vă spun acestea, dojenindu-vă, când iată, ascultaţi ce spune Isaia”:

„Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri, precum este scris” (2, 24).

Iată aici şi o altă dublă acuzaţie: „nu numai voi batjo­coriţi – zice -, ci faceţi şi pe alţii să-L batjocorească. Deci ce folos să aveţi din învăţătură, când voi pe voi înşivă nu vă învăţaţi?”. Aceasta este ceea ce a zis şi mai sus, însă aici a adus vorba şi de ceva contrar. „Că nici pe voi, şi nici pe alţii nu-i învăţaţi ce trebuie să facă. Şi, ce e mai grav, nu numai că nu-i învăţaţi cele ale Legii, ci chiar cele contrare Legii, anume să hulească pe Dumnezeu, ceea ce este contrar Legii”.

„Dar tăierea împrejur este mare lucru”, zici tu. Aceasta o mărturisesc şi eu, însă când? Când este însoţită şi de o tăiere împrejur interioară. Iar tu gândeşte-te cum el, la timpul potrivit, a adus vorba de aceasta. Căci nu a spus nimic de ea de la început, deoarece era la loc de mare cinste la aceştia, ci numai după ce i-a arătat dispreţuitori în cele mai mari, şi vinovaţi de hulirea lui Dumnezeu. De aici înainte, dobândind judecata auditoriului împo­triva lor, şi dezbrăcându-i de întâietatea ce şi-o atribuiau, îşi începe discuţia despre tăierea împrejur, fiind sigur că nimeni nu le va mai ţine partea.

„Căci tăierea împrejur foloseşte dacă păzeşti legea” (20, 25).

Ar fi putut să o respingă în alt mod şi să zică: „Dar ce este tăierea împrejur? Nu cumva este poate faptul meritoriu al celui ce o are? Nu cumva este manifestarea unei intenţii bune? Dar se face când cineva este la o vârstă prematură, iar cei de prin pustietăţi au stat cu toţii timp îndelungat netăiaţi împrejur. Şi din multe alte puncte de vedere, de asemenea, ar putea vedea cineva că nu este necesară”. Cu toate acestea, Apostolul nu o respinge pornind de la acest fel de raţionament, ci chiar de acolo de unde trebuia, adică de la Avraam. Căci măreţia biruinţei lui tocmai aceasta este, de a o arăta ca demnă de dispreţuit de acolo de unde ei o considerau ca ceva respectabil. Deşi ar fi putut să spună că şi profeţii numesc pe iudei netăiaţi împrejur, totuşi nu a spus, fiindcă defectul tăierii împrejur stă în cei ce fac uz rău de ea. Ceea ce se cere dovedit este că chiar în viaţa cea mai virtuoasă ea nu are nici o putere, şi aceasta o şi face Apostolul mai departe. Deocamdată el nu aduce în prim-plan pe patriarh, ci o surpă din altă parte, şi tocmai la urmă, când aduce vorba de credinţă, îl reclamă şi pe patriarh, zicând: “Dar cum oare i s-a socotit [credinţa - n. n.]? Când era tăiat împrejur sau când era netăiat împrejur?” (Romani 4, 10). Pe cât timp el se lupta cu elinul şi cu cel netăiat împrejur, nu vorbeşte nimic din acestea, ca să nu devină prea greoi, însă când se luptă pentru credinţă, apoi atunci cu o mai mare putere se aruncă asupra ei. Până acum lupta lui este îndreptată spre netăierea împrejur, pentru care cu ocol îşi construieşte discursul şi zice:

„Căci tăierea împrejur foloseşte dacă păzeşti legea; dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur” (2, 25).

Aici el vorbeşte de două tăieri şi de două netăieri împrejur, precum şi de două legi. Într-adevăr, este o lege a firii [naturală] şi una scrisă, însă între acestea două este şi o altă lege intermediară, anume legea faptelor. Acum priveşte cum pe fiecare dintre aceste trei aceste legi el le arată şi le şi scoate în evidenţă. „Când păgânii – zice – care nu au lege (Dar spune-mi, care lege? Legea cea scrisă), din fire fac ale legii (Ale cărei legi? Ale legii faptelor), aceştia, neavând lege (Care lege? Cea scrisă), îşi sunt loruşi lege (Cum adică? Făcând uz de legea naturală), ceea ce arată fapta legii (Care lege? Aceea a faptelor)” (2, 14, 15). Legea scrisă cu litere e în afara omului, pe când cea a firii şi cea a faptelor sunt înlăuntrul lui; pe una o dictează litera, pe alta firea, iar pe cealaltă faptele. E nevoie şi de această a treia, ca şi de cele două dintâi. Şi dacă aceea nu-i de faţă, atunci nici un folos nu poate fi din celelalte două; ba încă o mai mare pagubă. Aceasta arătând-o, când discuta de legea firii, zicea: „În ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti”; iar vorbind de legea scrisă, spunea: „Tu, cel care propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi?”.

Tot aşa şi netăierile împrejur sunt două: una cea naturală, iar a doua cea a faptelor, precum şi tăierea îm­prejur este una a cărnii, iar a doua a intenţiei, sau a voinţei libere. De pildă: s-a tăiat cineva împrejur a opta zi – aceasta este tăiere împrejur a cărnii [trupului]; a făcut cineva toate cele legiuite – aceasta este tăierea împrejur a cugetului, pe care o cere Pavel mai ales, şi mai mult chiar decât Legea. Priveşte cum el, îngăduind-o în cuvinte, în fapte o doboară. Căci n-a zis, bunăoară, că „tăierea împrejur este de prisos şi inutilă”, însă ce? „Tăierea împrejur foloseşte dacă păzeşti legea”. Până acum el o primeşte, zicând: „Mărturisesc şi nu contrazic că tăierea împrejur nu ar fi un lucru bun, însă când? Numai atunci când are legea ca însoţitor. Dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur”. El n-a zis: „Nu foloseşte la nimic”, ca să nu pară că o defăima, ci, dezbrăcând de ea pe iudeu, la urmă o înlătură ca netrebnică – ceea ce nu era o defăimare a tăierii împrejur, ci a celui ce prin lenevire a pierdut-o. După cum se întâmplă şi cu cei din diverse slujbe, pe care, când sunt găsiţi vinovaţi de crime, judecătorii numai după ce-i dezbracă de cinstea slujbei lor îi pedepsesc, tot aşa a făcut şi Pavel. Zicând: „dacă însă eşti călcător de lege”, a adăugat la urmă: „tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur”; adică după ce l-a arătat netăiat împrejur, la urmă îl condamnă fără cruţare.

„Deci dacă cel netăiat împrejur păzeşte hotărârile legii, netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur?” (2, 26).

Priveşte ce face el aici: nu zice „netăierea împrejur biruieşte tăierea împrejur” (căci acest fapt ar fi fost foarte displăcut auditoriului), însă ce? Că „netăierea împrejur s-a făcut tăiere împrejur”. La urmă întreabă ce este tăierea şi netăierea împrejur, şi spune că tăierea împrejur este o fap­tă bună, iar netăierea împrejur o faptă rea. Şi mai întâi strămutând pe cel netăiat împrejur, dar cu fapte bune, în rândul celor tăiaţi împrejur, cum şi pe cel tăiat împrejur, însă cu viaţă stricată, în rândul celor netăiaţi împrejur, la urmă biruinţa o dă celui netăiat împrejur. Şi nu zice „celui netăiat împrejur”, ci trece la fapta în sine, zicând: „netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur?” Şi nu zice „se va socoti”[1], ci „se va schimba, se va preface”, ceea ce era mult mai expresiv. După cum şi mai sus nu a zis că „tăierea ta împrejur se va socoti ca netăiere împrejur”, ci, „s-a făcut“.

Apostolul zilei: Reperul discernământului este iubirea

Miercuri, 22 Octombrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci martor îmi este Dumnezeu, că vă doresc pe voi, pe toţi, cu dragostea lui Hristos Iisus. Şi aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu. Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi; şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu.” (Filipeni 1, 8-14)

Sfântul Pavel îndeamnă pe locuitorii din Filipi să lucreze „cele ce sunt de folos”, ca să fie „curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos”. Cu alte cuvinte, grija apostolului este îndreptată către conştiinţa păstoriţilor, ca ea să fie curată şi liniştită. Veţi zice că este greu să discerni între ce este folositor şi ce nu este folositor. A discerne între folositor şi nefolositor înseamă a avea un reper, iar acel reper este, după cuvântul Sfântului Pavel, iubirea. Dar iubirea de care vorbeşte apostolul trebuie să se dezvolte „întru cunoştinţă şi întru pricepere”, adică nu este o iubire instinctuală şi iraţională. În Biserică înveţi „definiţia” iubirii şi tot în Biserică găseşti exemple de iubire. Dragostea creştină este jertfelnică, nu se uită spre sine, ci întotdeauna caută către celălalt. A face folositor pentru tine înseamnă a-l folosi pe cel de lângă tine, pentru că, în creştinism, ne ajutăm pe noi înşine atunci când îi ajutăm pe alţii, îngrijim de noi când îngrijim pe alţii.

Comentariu la Apostolul din Duminica a 2-a după Rusalii

Apostolul din Duminica a 2-a dupa Rusalii: Rom. 2, 10-16

Asculta aici: Audio

Sursa: Blogul Pr. Dorin