Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 30-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„Legătura desăvârşirii”

Duminica a treizecea după Rusalii

Coloseni 3, 12-16

Acum aproape o lună, epistola duminicală pe cărei am citit-o era, ca şi astăzi, din Epistola către Coloseni a Sfântului Pavel. A fost, de fapt, alcătuită din opt versete care le premerg pe cele citite astăzi. Poate vă amintiţi că cele citite atunci se ocupau de preschimbarea sinelui. Ni s-a spus de către Sfântul Pavel să ne lepădăm de omul cel vechi, omul Căderii lui Adam, şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, omul exemplificat de Iisus Hristos, Omul ce corespunde cu adevărat pe deplin chipului lui Dumnezeu.

In acea citire, Sfântul Pavel ne statuia ca, dacă dorim să devenim mai vârtos omul cel nou, să ne lepădăm mânia, iuţimea, răutatea, hula [şi] cuvântul de ruşine din gura noastră. Şi încă, nu trebuie să ne minţim unul pe altul.

Acestea sunt însuşirile negative pe care trebuie să ne străduim a le izgoni din personalităţile noastre. Citirea de astăzi dezvoltă acest concept, relatând virtuţile, calităţile pozitive pe care trebuie să căutăm a le întipări şi le întări înnoi. Înainte de a vorbi despre aceste virtuţi, trebuie să fie limpede precum cristalul că această preschimbare dramatică cerută de Sfântul Pavel are nevoie de timp pentru a o dobândi. Pentru mare parte dintre noi, ea nu se dobândeşte într-un ceas sau într-o zi. Înlăturarea trăsăturilor de caracter înrădăcinate în noi la Cădere se aseamănă, mai degrabă unui urcuş anevoios. Păcatul şi ispitele Celui Viclean ne îndeamnă să păşim pe calea mai uşoară, înspre căile omului celui vechi.

Pentru a dobândi din nou ce am pierdut la Cădere, pentru a ne recăpăta adevărata noastră fire, este nevoie, mai întâi, să înţelegem că această sarcină nu este una uşoară. Ea cere o străduinţă plină de hotărâre, deoarece urmează de obicei calea cea mai anevoioasă. O căpetenie de oşti care dă greş în a-şi pregăti oastea pentru război fiindcă îşi închipuie că vrăjmaşul este o pradă uşoară, uşor de învins, va avea o mulţime de surprize neplăcute mai târziu, în toiul luptei. Aşa şi cu noi. Trebuie să ne pregătim pentru ce este mai greu şi nu trebuie să ne amăgim nici despre puterea vrăjmaşului nostru, nici despre miza din urmă a bătăliei.

În al doilea rând, dacă ne închipuim că avem tăria şi puterea să îndeplinim singuri această sarcină, atunci am pierdut lupta chiar înainte ca ea să înceapă. Suntem în mâinile lui Dumnezeu, suntem în grija lui Dumnezeu, depindem de El aşa cum depinde un prunc nou-născut de părinţii săi. Fără harul Său, nu putem face absolut nimic.

Orice putere am avea, ea se supune harului şi sprijinului de Ia Dumnezeu. De aceea, o parte integrantă a acestei lupte este rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, pentru ajutor şi călăuzire necontenită.

Sfântul Pavel ne învaţă în Apostolul de astăzi că, deoarece noi, ortodocşii, suntem nişte aleşi ai lui Dumnezeu , trebuie să avem o ţinută duhovnicească. Trebuie să ne însuşim – vorbesc acum despre un act de voinţă, de asumare a noilor obiceiuri -, trebuie să ne însuşim ca parte a alcătuirii psihologice lăuntrice nişte simţăminte adânci de milosârdii ale îndurării, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, îngăduind unul pe altul şi iertând unul altuia de are cineva împotriva cuiva pâră. Deşi am mai vorbit şi înainte despre marea parte a acestor virtuţi, va fi de folos să o facem încă o dată.

Cuvântul milosârdie înseamnă a arăta îndurare cuiva care, strict vorbind, nu o merită. Expresia grecească din original, splaghhna oiktirmou (tradusă milosârdiile îndurărilor), lărgeşte acest concept pentru a cuprinde noţiunile de milă şi îndurare. Trebuie să ne milostivim de cel în suferinţă şi să încercăm a-i alina durerea. Trebuie să arătăm milă, îndurare şi compasiune în relaţiile zilnice cu alţi bărbaţi şi femei, şi să nu ne folosim de necazul altuia în scopuri egoiste. Nu trebuie nici să îi judecăm aspru pe ceilalţi, socotindu-ne a fi atât de sus, încât să le pricinuim durere doar de dragul măririi sinelui nostru.

Bunătatea cuprinde lucruri precum simpatia şi dărnicia, precum şi o căldură lăuntrică şi o inimă bună. Suntem buni într-un înţeles scripturistic atunci când ne iubim fratele ca pe noi înşine, atunci când ne pasă de interesele sale tot atât cât de cele ale noastre. Atitudinea contemporană de „mâncătorie reciprocă” a oamenilor unul faţade celălalt este cât se poate de depărtată de bunătate.

Oamenii cu mentalităţi păgâne detestă smerenia sau umilinţa. Ei îşi închipuie că aceasta ar însemna o degradare înjositoare. Nu este aşa. Conceptul ortodox de smerenie este întemeiat pe conştientizarea faptului că suntem făcuţi de Dumnezeu, suntem făpturile Sale, iar prăpastia ce ne desparte de Dânsul este nemărginită. În ce-i priveşte pe ceilalţi bărbaţi şi femei, nu trebuie să fim înfumuraţi şi dispreţuitori, ci să ne purtăm în aşa fel, încât să recunoaştem existenţa  chipului  lui Dumnezeu întipărit în fiecare dintre ei.

În înţelesul dat de Sfântul Pavel, blândeţea cu siguranţă nu înseamnă pasivitate sau cedare atunci când astfel de atitudini nu sunt potrivite, de pildă în lupta cu răul. Blândeţea înseamnă pur şi simplă să fim amabili, blajini cu ceilalţi, înceţi la mânie, lipsiţi de trufie.

Suntem îndelung-răbdători atunci când arătăm răbdare. Gândiţi-vă pentru o clipă cât de des păcătuim fiecare.   Gândiţi-vă   cât   de   îndelung-răbdător   este Dumnezeu. Pentru un singur păcat de moarte, ne-ar putea zdrobi, ne-ar putea nimici din Zidirea Sa. însă nu o face. Ne dă şanse, una după alta, ca să mai încercăm o dată. Dumnezeu este îndelung-răbdător. Are răbdare. Aşa ni se porunceşte şi nouă să fim cu aproapele. Oricât de obositori şi de vicleni ar putea fi uneori ceilalţi, să fim siguri că nici noi nu părem mai buni în ochii altora şi, cu siguranţă, nu părem mai buni în ochii lui Dumnezeu. Să le dăm aşadar şansa pe care şi noi o aşteptăm de la ei, ca şi de la Dumnezeu.

Personalităţile omeneşti se ciocnesc în chip inevitabil. Unii pot avea idiosincrazii pe care le găsim iritante, care ne aduc răspândire. Trebuie să fim îngăduitori. Dumnezeu nu ne cere să ne placă însuşirile supărătoare ale celorlalţi, trebuie însă să încercăm să fim îngăduitori şi să nu osândim oamenii pentru ceea ce socotim a fi neputinţe sau ciudăţenii ale fiecăruia. Trebuie şi să fim iertători. Sfântul Pavel scrie: Precum Şi Hristos v-a iertat vouă, aşa şi voi. Ce se mai poate adăuga?

Sfântul Pavel spune: Iar peste toate acestea (îmbrăcaţi-vă  întru)  dragoste,   care   este   legătura desăvârşirii. Peste toate acestea! Mai presus de toate! Cuvântul grecesc folosit aici, agapi, este tradus ca dragoste; ţinând în minte faptul că greaca are mai multe cuvinte cu diferite înţelesuri pentru dragoste, să analizăm împreună înţelesul folosit de Sfântul Pavel în acest verset. Sfântul Apostol vorbeşte aici de acel simţământ adânc al părtăşiei, al respectului reciproc, al afecţiunii şi al bunăvoinţei – care ar trebui să fie însemnul de căpătâi ale creştinilor. Aceasta este, declară Sfântul Pavel, legătura desăvârşirii. Arhiepiscopul teolog Hrisostom de Etna explică: ^Adevărata dragoste de obşte leagă laolaltă fiinţele omeneşti în acelaşi cuget, acelaşi trup, acelaşi viitor, aceeaşi mântuire. Ea face ca dorinţele noastre egoiste să devină una cu dorinţele celorlalţi, preschimbând astfel egoismul. Estompează deosebirile dintre indivizi. Îi uneşte pe toţi intr-un singur trup…. Aceasta este dragostea de fraţi.

Sfântul Pavel rezumă toate cele zise mai sus, spunându-ne că trebuie să ne lăsăm inimile a fi stăpânite de pacea lui Dumnezeu. Dacă îngăduim patimilor proprii să ne stăpânească inima sau dacă îngăduim părerilor şi ideilor altora să stăpânească, cădem în rătăcire şi, mai mult, părtăşia este ruptă. Doar atunci când pacea lui Dumnezeu domneşte în noi, devenim cu adevărat o parte a acelui un [singur] trup care este Biserica Ortodoxă, lucru pentru care aducem mulţumire.

Sfântul Apostol încheie prin a cere ca Cuvântul lui Hristos să locuiască în Coloseni, ca această obşte creştină să se înveţe şi să se povăţuiască reciproc cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti, cu mulţumire cântând întru inimile [lor] (…) Domnului. Deoarece ne străduim să fim acelaşi trup, împărtăşind acelaşi cuget, (…) acelaşi viitor, aceeaşi mântuire, este firesc ca ortodocşii să se înveţe şi să se povăţuiască între ei, deoarece în adevăratul creştinism, după cum a exclamat marele Ivan Mihailovici Andreiev (1894-1974), „toţi sunt pentru unul şi unul pentru toţi…” Împreună ne mântuim; de unii singuri, cu şinele înălţat la culme, pierim.

Mulţi dintre oamenii de astăzi cred că o parohie puternică şi înfloritoare poate fi clădită prin reclame în ziare, la televiziune şi prin organizarea de festivaluri anuale. Deşi nici unul din aceste lucruri nu este neapărat rău, adevărata obşte ortodoxă întrebuinţează criterii duhovniceşti pentru a-şi măsura succesul. Aşadar, dacă facem ca între noi să domnească virtuţile creştine, milosârdiile îndurării, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare, îngăduinţa (…), iertarea (…) şi dragostea, devenind însuşirile de căpătâi ale vieţii parohiei, izbânda noastră va fi nemăsurată, iar pacea lui Dumnezeu din noi ne va fi spre slavă, va fi legătura desăvârşirii şi trăiniciei noastre.

Apostolul zilei: Unitatea sau armonia nu se pot realiza prin comoditate şi egoism

Vineri, 28 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. De aceea, îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, aşa precum şi faceţi. Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor, să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare. Trăiţi între voi în bună pace. Credincios este Cel Care vă cheamă. El va şi îndeplini. Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi. Îmbrăţişaţi pe toţi fraţii cu sărutare sfântă. Vă îndemn stăruitor pe voi întru Domnul ca să citiţi scrisoarea aceasta tuturor sfinţilor fraţi. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi. Amin!” (I Tesaloniceni 5, 9-13 şi 24-28)

Vorbim mult despre unitate, dar facem puţin pentru ca ea să existe concret; nu renunţăm la părerile noastre, dar avem pretenţia ca toţi din jur să le accepte. Unitatea sau armonia nu se pot realiza prin comoditate şi egoism, prin tendinţa de preamărire şi supralicitarea defectelor şi neputinţelor celor din jurul nostru, văzute drept cauze şi scuze ale propriilor noastre păcate. Poate că greşeala celui de lângă noi este o evidenţă, dar niciodată păcatul altuia nu poate fi justificare a păcatelor noastre, nu putem scuza şi vindeca o greşeală prin altă greşeală. Sfinţii Părinţi au afirmat întotdeauna că orice schimbare şi îndreptare a mediului în care trăim trebuie să înceapă cu biruirea răului din noi, pentru că nu poţi îndrepta dacă nu eşti drept. Sfântul Pavel îndeamnă ca pacea să fie cultivată, dar nu poţi fi făcător de pace dacă nu ai pace în interior şi dacă nu cauţi pacea. A-ţi cunoaşte locul tău, a respecta şi cinsti pe cei de lângă tine este, deodată, drum către unitate şi cale către pace. În pericopa apostolică de astăzi Apostolul Neamurilor îi sfătuieşte pe destinatari să se „zidească unii pe alţii”, adică fiecare să fie preocupat de evoluţia celui de lângă el, să nu treacă indiferent pe lângă vecin sau nepăsător pe lângă prieten. A zidi pe altul înseamnă a renunţa la timpul tău, la avantajele tale, din dorinţa sinceră de a-l ajuta dezinteresat, pentru că, dacă intervine interesul sau sunt urmărite avantajele, zidirea se transformă în folosire.

Sf. Ioan Gura de Aur – Talcuire la 1 Corinteni 2, 1-5

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

„Iară eu, fraţilor, venind la voi, venit-am nu întru covârşirea cuvântului şi a înţelepciunii, vestind vouă mărturia lui Dumnezeu. Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit. ” (I Cor. 2, l-2)

Nimic nu este mai aplecat spre luptă ca sufletul lui Pavel, sau mai drept vorbind, nu sufletul lui, căci nu el a aflat acestea, ci nimic nu este deopotrivă harului care lucra prin el şi care toate le biruia. Erau de-ajuns numai cele spu­se în urmă, ca să doboare trufia celor ce se făleau cu înţelepciunea, sau mai bine zis, era de-ajuns chiar numai o parte din cele spuse; însă pentru ca biruin­ţa să fie şi mai strălucită, iată că intră însuşi el în luptă cu potrivnicii şi se luptă vitejeşte prin cele vorbite şi care ne stau de faţă. Gândeşte-te bine: A adus la mijloc prorocia care zice: „Pierde-voiu înţelepciunea înţelepţilor;” a arătat înţelepciunea lui Dumnezeu, cum prin păruta nebunie a doborât filosofia celor din afară; a arătat că Dumnezeu nu numai că a învăţat omenirea prin cei proşti, ci încă a şi chemat pe cei proşti – iar acum arată că însuşi faptul propo­văduit, cum şi felul propovăduirii erau de-ajuns spre a-i tulbura, şi nu i-au tul­burat. «Nu numai ucenicii sunt proşti, zice, ci chiar şi eu care vă propovădu­iesc.» Pentru aceea zice: „Iară eu fraţilor” – pune şi de astă dată numele de „fraţi”, muind aşa zicând asprimea vorbei – „venit-am la voi nu întru covârşi­rea cuvântului şi a înţelepciunii, vestind vouă mărturia lui Dumnezeu.” Dar spune-mi: dacă voiai să vii la dânşii întru covârşirea cuvântului, ai fi putut? «Eu chiar de aş fi voit, zice, nu aş fi putut, iar Hristos dacă ar fi voit, aş fi pu­tut. Dar nu a voit, ca astfel să facă trofeul mai strălucit.» Pentru aceea şi mai sus arătând că al lui Hristos a fost faptul, al lui a fost şi voia ca el să propo­văduiască cuvântul atât de prost, zicea: „că nu m-a trimis Hristos ca să botez, ci să propovăduiesc evanghelia (binevestesc) nu întru înţelepciunea cuvân­tului.” Mai presus de voia lui Pavel era voia lui Hristos. Şi ceea ce voia Hristos era cu mult mai mare decât ceea ce voia el. «Deci zice, nu vă vestesc vouă mărturia lui Dumnezeu ca să-mi arăt talantul în vorbă şi nici nu sunt întrarmat cu cuvintele filosofilor de afară.»

El nu a zis: «să vă vestesc vouă propovăduirea evangheliei», ci „mărturia lui Dumnezeu”, ceea ce era îndeajuns spre a-i întoarce din calea cea rătăcită, căci el propovăduind se preumbla primprejurul morţii. Pentru aceea a şi adăogat:

„Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit.” Aceasta o zicea ca să arate că el este străin cu desăvârşire de înţelepciunea celor din afară, după cum spunea şi mai sus, „venit-am nu întru înţelepciunea cuvântului.” Cum că era cu putinţă ca el să o aibă şi pe aceasta este foarte învederat, căci sufletul aceluia ale cărui haine înviau morţii şi ale cărui umbre alungau bolile, cu atât mai mult ar fi putut să arate darul de a vorbi frumos. Acest dar se capătă prin învăţătură, pe când celălalt covârşeşte orice meşteşug omenesc. Deci cel ce cunoaşte cele mai mari ale meşteşugului, cu atât mai mult ar fi putut cunoaşte cele mai mici. Dar nu l-a lăsat Hristos, fiindcă nu era în folosul planului trasat. Cu drept cuvânt deci zice: „Că n-am judecat a şti ceva”, fiindcă «şi eu, zice, voiesc ceea ce voieşte şi Hristos.» Mie mi se pare că pentru aceea vorbeşte cu dânşii mai smerit decât cu alţii, pentru ca să le înfrâneze trufia lor, căci cuvintele „n-am judecat a şti” au fost zise spre deosebire de înţelepciunea celor de afară. «N-am venit, zice, ca să împle­tesc silogisme, nici sofisme, şi nici altceva să vă spun, fără numai că Hristos s-a răstignit. Aceia grăiesc multe şi vorbesc de multe, ţesând cuvinte lungi de 1.200 de picioare, făurind silogisme şi gândiri mincinoase şi încâlcind mii de sofisme – eu însă am venit la voi nimic alta spunând, fără numai că Hristos s-a răstignit, şi pe toţi aceia i-am alungat, ceea ce este semn negrăit de puterea celui propovăduit.»

„Şi eu întru slăbiciune, şi întru frică, şi întru cutremur mare am fost la voi” (I Cor. 2, 3). Aici iarăşi pune şi o altă încheiere, căci pare că zice: «Nu numai că cei ce au crezut sunt proşti, nu numai cel ce vă vorbeşte este prost, nu nu­mai că şi felul învăţăturii este încărcat de prostie, nu numai că înseşi propovă­duirea este de-ajuns spre a-i tulbura – căci crucea şi moartea erau cele vestite – dar o dată cu acestea mai sunt şi alte piedici, primejdii şi zavistii, frica zil­nică şi alungarea de pretutindeni». De altfel, sub numirea de „slăbiciune” el în multe locuri înţelege îndeobşte prigoanele asupra sa, precum zice şi aiurea: „Şi ispita mea, carea era în trupul meu nu aţi defăimat” (Gal. 4, 14); şi iarăşi: „De se cuvine a mă lăuda, întru neputinţele mele mă voiu lăuda” (2 Cor. 11, 30). întru care neputinţe? „în Damasc, dregătorul norodului, zice, al lui Areta împăratul, păzea cetatea Damascului, vrând să mă prindă” (2 Cor. 11, 32), şi iarăşi: „Pentru aceea binevoiesc întru neputinţe”, şi apoi, spunând în care anu­me neputinţe, a adăogat: „întru defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări” (2 Cor. 12, 10). Şi acum tot acelaşi lucru îl spune, căci zicând „întru slă­biciune”, a adăogat îndată „şi întru frică, şi întru cutremur mare am fost la voi”. Ce spui? Şi Pavel se înfricoşa de primejdii? Se temea şi el şi se înfricoşa foarte, căci deşi era Pavel, era în acelaşi timp şi om. Aceasta nu era o învinovăţire pentru Pavel, ci slăbiciune a firii sale pe de-o parte, iar pe de alta laudă a socotinţei sau a voii sale, că deşi se temea de moarte şi de bătăi, totuşi nu a făcut nimic nevrednic pentru acea frică; iar cei ce spun că el nu se temea de bătăi, nu numai că nu-l laudă, ci încă îi taie pe sub ascuns mult din laudele ce i se cuvin. Dacă el nu se temea, apoi ce fel de stăruinţă sau ce fel de filosofie avea de a suferi primejdiile? Eu tocmai pentru aceea îl admir, fiindcă temându-se, şi încă temându-se nu cum s-ar întâmplă, ci temându-se cu cutremur mare de primejdii, întruna alerga, încununându-se, şi nu s-a plecat nici la una din primejdii, ci pretutindeni pe mare şi pe uscat propovăduind cuvântul Evangheliei, el a curăţit lumea întreagă.

„Şi cuvântul meu, şi propovăduirea mea nu era întru înduplecătoarele cu­vinte ale omeneştii înţelepciuni” (I Cor. 2, 4), adică nu avea înţelepciunea lu­mească. Deci dacă propovăduirea nu avea în ea nimic amăgitor, nimic înşelă­tor, dacă cei chemaţi erau proşti, dacă chiar şi cel ce le propovăduirea era tot astfel, dacă sta în faţa lor şi prigoana şi frica şi cutremurul, apoi cum de au covârşit lumea, spune-mi, fără ajutorul puterii Dumnezeieşti? Pentru aceea zi­când: „Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu era întru înduplecătoarele cuvinte ale omeneştii înţelepciuni”, a adăogat îndată: „ci întru arătarea Duhului şi a puterii.”

Ai văzul cum cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât oa­menii şi cele slabe sunt mai tari? Că iată cum cei proşti, propovăduind aces­tea, şi cum legaţi şi de pretutindeni alungaţi covârşeau la urmă pe cei ce-i alungau! Cum şi în ce fel? Nu oare prin credinţa pe care le-a dat-o Duhul? Deci şi aceasta este o dovadă mărturisită. Căci cine,    spune-mi, văzând morţii înviaţi şi dracii alungaţi, n-ar fi primit propovăduirea lor? Dar fiindcă sunt şi puteri amăgitoare, ca de pildă cele ale fermecătorilor, apoi el a spulberat şi această bănuială, căci nu a spus simplu „puterii”, ci mai întâi „arătarea Du­hului” şi după aceea a spus „şi a puterii”, arătând că faptele petrecute sunt du­hovniceşti. Deci dacă propovăduirea nu a fost vestită prin înţelepciunea ome­nească, apoi aceasta nu este o împuţinare sau o micime a ei, ci încă o mare po­doabă şi o mare laudă. Aceasta tocmai că o arată a fi dumnezeiască şi că rădă­cinile ei le are de sus din ceruri.

Pentru aceea a şi adăogat: „Ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 5). Ai văzut cum prin toate acestea a arătat marele folos al simplităţii, cum şi marea vătămare a înţe­lepciunii? Aceasta din urmă (înţelepciunea) golea crucea de orice putere, pe când cea dintâi (simplitatea) o vestea drept putere a lui Dumnezeu; aceasta îi pregăteşte a se lăuda pe sine, pentru că n-au aflat nimic din cele trebuitoare, pe când aceea pregăteşte pe om de a primi adevărul, şi-l face a se mândri în Dumnezeu. Şi iarăşi, tot înţelepciunea amăgea pe mulţi a lua dogma creştină ca omenească, pe când simplitatea o dovedea lămurit ca Dumnezeiască şi co­borâtă din ceruri. Când dovada se face în înţelepciunea vorbelor, de multe ori şi cei mai ticăloşi stăpânesc pe cei mai blajini, zicând că sunt tari în-cuvânt, şi astfel minciuna alungă adevărul. Dar aici nu este tot aşa, căci nici Duhul Sfânt nu se pogoară într-un suflet necurat, şi nici pogorându-se nu se poate a rămâne biruit, chiar de s-ar azvârli asupră-i toată tăria şi toată măiestria cuvintelor. Dovada dată prin fapte şi prin minuni este cu mult mai lămurită decât cea din vorbe măreţe.

Apostolul zilei: Ne pregătim pentru sfârşitul lumii pregătindu-ne pentru sfârşitul nostru

Joi, 27 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem, căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea. Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur. Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” (I Tesaloniceni 5, 1-10)

Fiecare s-a gândit, cel puţin o dată, la sfârşitul lumii, când şi cum va fi. S-au avansat termene, s-au scris pagini care au pretenţia de a descrie ultimele zile ale lumii, dar datele prezise nu au adus evenimentul aşteptat, iar cărţile scrise se află sub umbra presupunerii. Despre vremuri, spune Sfântul Pavel, nu aveţi nevoie să vă scriem, adică sunt alte lucruri mai importante, dar esenţial este să credem că acea zi va fi. Sfârşitul lumii pentru noi este tocmai moartea noastră, trecerea din lumea aceasta şi ne pregătim pentru sfârşitul lumii pregătindu-ne pentru sfârşitul nostru creştinesc. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că lumea nu va mai fi atunci când nu va mai exista nici raţiunea de a exista, când oamenii se vor înstrăina de Dumnezeu şi de semeni. Sfântul Pavel îi numeşte pe creştini „fii ai luminii şi ai zilei”, adică oameni care nu au nimic de ascuns şi care nu se ascund. Sfârşitul lumii şi sfârşitul omului vin ca un „fur noaptea”, adică pe neaşteptate, dar, nu întâmplător, întotdeauna în momentul rânduit şi potrivit.

Apostolul zilei: Omul are puterea să sfinţească creaţia

Miercuri, 26 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„În sfârşit, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Iisus, ca, aşa cum aţi primit de la noi dreptar cum se cuvine să umblaţi şi să plăceţi lui Dumnezeu – în care chip şi umblaţi -, aşa să sporiţi tot mai mult. Fiindcă ştiţi ce porunci v-am dat, prin Domnul Iisus. Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu. Şi nimeni să nu întreacă măsura şi să nu nedreptăţească pe fratele său, în această privinţă, căci Domnul este răzbunător pentru toate acestea, după cum v-am şi spus mai înainte şi v-am dat mărturie. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire. De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea), nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt. Despre iubirea frăţească nu aveţi trebuinţă să vă scriu, pentru că voi înşivă sunteţi învăţaţi de Dumnezeu ca să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta o şi faceţi, faţă de toţi fraţii, din întreaga Macedonie. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să prisosiţi mai mult! Şi să râvniţi ca să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat poruncă, ca să umblaţi cuviincios faţă de cei din afară (de Biserică) şi să nu aveţi trebuinţă de nimeni.” (I Tesaloniceni 4, 1-12)

Sfântul Apostol Pavel îl previne pe episcopul Timotei asupra existenţei unor învăţători mincinoşi, care opresc de la căsătorie şi de la unele mâncăruri, adică refuză să preţuiască darul creaţiei şi să înţeleagă sentimentul iubirii. Hristos-Domnul, prin jertfa şi învierea Sa schimbă necurăţia în curăţie, înlătură răutatea din creaţie. De aceea, s-a spus că, prin venirea Sa, Hristos rezideşte lumea, şi nimic din lucrul mâinilor Sale, care poartă şi urmele patimilor Sale, nu mai este necurat. Suntem datori să preţuim şi să nu irosim darurile Sale, între care se numără şi hrana, atât de necesară vieţii. Poporul simplu a înţeles acest adevăr, de aceea se spune, atât de sugestiv, că pâinea este „faţa lui Hristos”, adică credinciosul găseşte chipul Lui în darul Lui. Nimic nu este necurat, însă depinde de noi cum folosim ceea ce am primit. Acelaşi vin care, consumat fără discernământ, poate fi băutură cauzatoare de păcat, în Sfânta Liturghie se preface în însuşi Sângele Domnului. Omul are puterea ca, prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune, să sfinţească creaţia, să vadă prin gândul bun lucrul bun, prin ochii sfinţiţi sfinţenia din lume. Sfântul Pavel ne spune că Dumnezeu le-a creat şi le-a dăruit pe toate „spre gustare cu mulţumire”, adică spre a fi folosite cu discernământ şi nu a fi consumate abuzând, spre a fi primite cu recunoştinţă şi nu a fi întrebuinţate cu ingratitudine, spre a fi cul-tivate şi nu risipite. În căsătorie, omul devine creator împreună cu Creatorul, iar prin cultivarea pământului şi întrebuinţarea hranei omul este stăpân şi lucrător al creaţiei.

Apostolul zilei: Sfântul este cel care găseşte echilibrul în gândire şi făptuire

Marti, 25 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.” (Galateni 3, 23-29)

Credinţa nu este închisă în dispoziţii precise şi reci, ci ea este viaţă, de aceea nu suntem chemaţi să respectăm un set de legi care să ne dea garanţia mântuirii. Această realitate am zice că ne avantajează, ne lipseşte de stresul zilnic, de obligaţia de a mai respecta încă o restricţie sau a ne conforma unei noi dispoziţii. Credinţa este, înainte de toate, o legătură, o relaţie personală cu Dumnezeu, pe care noi o începem şi o cultivăm în Biserică. Relaţia presupune obligaţii, dar ele nu numai că sunt liber asumate, ci sunt îmbrăţişate cu dragoste, nu le mai privim ca simple restricţii, ci ca atitudini fireşti, care exprimă preţuire şi consideraţie. Atunci când ţinem la cineva, facem totul pentru binele său, modelăm viaţa noastră după viaţa lui, fără a ne gândi că îngrădim libertatea noastră. La botezul nostru ne-am îmbrăcat în Hristos, adică am devenit interiori Lui, ne aflăm sub „acoperământul” Său protector, iar din acel moment, relaţia noastră cu El nu se consumă în acte exterioare, ci devine legătură interioară. Altfel vom privi viaţa creştină, dacă vom avea această credinţă, nu ne va mai preocupa ce trebuie şi ce nu trebuie respectat, pentru că toate acestea se vor regăsi în atitudinea noastră, vor deveni firescul vieţii noastre. Această normalitate, găsită cu stăruinţă şi cultivată în credinţă, o regăsim în viaţa sfinţilor, din acest motiv fragmentul apostolic de astăzi a fost rânduit de Biserică a fi citit la pomenirea unei cuvioase sau la o sfântă mucenică. Sfântul este cel care găseşte echilibrul în gândire şi făptuire, nu se contrazice în gesturi şi nu se neagă în cuvinte, ci gândul, cuvântul şi fapta sunt în armonie, pentru că le uneşte Hristos Cel chemat şi prezent în adâncul tainic al sufletului.

Apostolul zilei: În necazurile vieţii găsim calea către vecin

Luni, 24 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră. De aceea, nemaiputând răbda, noi am hotărât să rămânem singuri la Atena. Şi am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu şi împreună-lucrător cu noi la Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îndemne în credinţa voastră, ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, căci singuri ştiţi că spre aceasta suntem puşi. Căci şi când eram la voi, v-am spus de mai înainte că vom avea de suferit necazuri, precum s-a şi întâmplat şi ştiţi prea bine. Pentru aceea şi eu, fiind nerăbdător, am trimis ca să cunosc credinţa voastră, ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul şi în zadar să ne fie osteneala. Acum însă, venind Timotei de la voi la noi şi dându-ne vestea bună despre credinţa şi dragostea voastră şi că aveţi bună amintire de noi totdeauna, dorind să ne vedeţi; la fel şi noi pe voi, de aceea, fraţilor, ne-am simţit mângâiaţi întru voi, prin credinţa voastră, în toată nevoia şi strâmtorarea noastră. Căci acum noi suntem vii, dacă voi staţi neclintiţi întru Domnul.” (I Tesaloniceni 2, 20 şi 3, 1-8)

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că necazurile întăresc prieteniile şi îndepărtează ura, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre sensul încercărilor, ca mijloace de probare şi întărire a credinţei. Privind astfel, nu ne mai poate revolta cuvântul Sfântului Pavel din fragmentul apostolic de astăzi, şi anume că „suntem puşi spre necazuri”. Acest cuvânt îl spune apostolul care a suferit şi a răbdat mult, dar şi apostolul care a căutat să cunoască raţiunea pătimirii sale. Totuşi este greu să spui unei persoane că necazul face parte din firescul vieţii, deoarece caracteristica vieţii umane este fuga de durere şi căutarea plăcerii. În această fugă omul uită de Dumnezeu şi de semeni, calcă totul în picioare pentru o obţine o clipă de bucurie egoistă. În aceste momente intervine Dumnezeu, spunându-ne, prin încercările vieţii, că nu suntem singuri, ci depindem şi de alţii, nu putem face nimic durabil fără Dumnezeu. În necazurile vieţii găsim calea către vecin, iar el găseşte umanul din el şi îl face dumnezeiesc prin simplul gest al oferirii ajutorului. Necazurile ne trezesc şi ne sensibilizează, dar ele nu sunt un scop al vieţii, ci sunt accidente în drumul istoriei. Biserica, în rugăciunile ei, nu caută necazurile, ci dimpotrivă se roagă mult pentru îndepărtarea lor, dar prin acest gest al rugăciunii în vremea încercărilor arătăm că nu suntem nemulţumitori, ci suntem răbdători.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 1 Timotei 6, 13-21

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în faţa lui Ponţiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; Lui fie-I cinstea şi stăpânirea veşnică! Amin. (I Timotei 6, 13-16)

Iarăşi ia pe Dumnezeu de martor, făcând aceasta şi cu puţin mai înainte, în acelaşi timp şi frica sporind-o, iar pe ucenic punându-1 mai în siguranţă, arătând că poruncile pe care le dă nu sunt omeneşti, ci luate de la însuşi Stăpânul, pentru ca astfel Timotei, având pururea în mintea sa pe martor – adică pe Dum­nezeu de la care el a auzit – să i se ţină cugetul sus prin aminti­rea lui. „Poruncescu-ţi, zice, înaintea lui Dumnezeu, Care înviază toate.” Prin aceste cuvinte se întrevede şi mângâiere în faţa pri­mejdiilor, în acelaşi timp şi amintire despre înviere. „Şi lui Iisus Hristos, zice, Care a mărturisit înaintea lui Pilat din Pont.” Iarăşi îndemnarea o face de la dascăl, ca şi cum ar zice: „după cum El a mărturisit, ca astfel să mergem pe urmele Lui”. „Mărturisirea cea bună”, zice, după cum face şi în epistola către evrei, zicând: „Căutând la începătorul şi plinitorul credinţei, Iisus, Care, în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, de ocară nebăgând seamă, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu a şezut. Gândiţi-vă la Cel ce a răbdat de la păcătoşi asupra sa împotrivire ca aceea, ca să nu vă osteniţi slăbind cu sufletele voastre” (Evrei 12, 2-3), tot aşa face şi acum către Timotei, ca şi cum parcă ar zice: „nu te teme de moarte, fiindcă eşti rob lui Dumnezeu, care pe toate poate să le învieze”.

Care este mărturisirea cea bună despre care spune aici? Întrebându-1 Pilat: „Au doar împărat eşti tu?”, El a răspuns: „Eu am venit, zice, ca să mărturisesc pentru adevăr; eu spre aceasta M-am născut”, şi „iată aceştia ştiu cele ce am grăit Eu” (loan 18, 37, 21), şi multe altele a mărturisit atunci înaintea lui Pilat.

„Să păzeşti tu porunca nespurcată şi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos”, adică până la moartea ta; până la trecerea ta din această viaţă”. Însă n-a zis aşa, ci „până la arătarea lui Iisus Hristos”, ca astfel mai mult să-1 aţâţe. Dar oare ce vrea să zică: „Să păzeşti porunca nespurcată?” Adică, nici în privinţa dogmelor, şi nici în viaţa ta, să nu-ţi pricinuieşti, să nu-ţi aduci vreo pată.

„Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor, şi Domnul Domnilor, Care singur are nemurire, şi locuieşte întru lumină neapropiată.” Pentru cine oare sunt zise acestea? Oare pentru Tatăl? Oare pentru Fiul? Negreşit că pentru Fiul sunt zise: „Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor,”, zice. Şi acestea sunt spuse tot pentru mângâiere, adică să nu ne speriem, nici să ne temem de împăraţii de aici. „La vremea ei adică în vremea po­trivită, în vreme folositoare, încât că nici să ne întristăm că nu s-au petrecut faptele făgăduite nouă. Cum că va arăta, nu mai în­cape îndoială, căci El este puternic. „Cel fericit.” Aşadar, acolo se găseşte fericirea adevărată; nimic nu este trist acolo, nimic neplăcut. „Cel fericit, zice, şi unicul Stăpânitor”, spre deosebire de oameni, sau pentru că este fără început. „Cel ce singur are nemurire”, zice. Dar ce? Oare Fiul nu are nemurirea? Oare nu este El însuşi nemurirea? „Şi locuieşte întru lumină neapropiată”, zice. Aşadar, alta este lumina, şi altul care locuieşte? Prin urmare El este mărginit în spaţiu, adică în loc… Ai văzut că atunci când apostolul vrea să grăiască ceva mare, limba îi este neputincioasă? „Pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, zice, nici nu poate a-L vedea”, precum nici pe Fiul nu L-a văzut nimeni, şi nici nu poate a-L vedea. „Căruia cinstea şi stăpânirea veşnică. Amin.” Bine a teologhisit el aici, şi la timpul trebuitor. Fiindcă L-a pus pe Dumnezeu de martor, de aceea apostolul multe vorbeşte despre martor, ca astfel încă mai mult să deştepte pe ucenic. Adică „slavă lui Dumnezeu”, căci numai aceasta putem zice, numai aceasta putem face, şi nu se cade a cerceta cu amănunţime, sau a iscodi. Dacă stăpânirea Lui este veşnică, nu te teme; căci chiar dacă n-ar fi acum, totuşi va fi, căci stăpânirea şi slava este pururea cu Dânsul, dar şi cinstea.

Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să. nu se seme­ţească. (6, 17) Bine a spus el „în veacul de acum”, căci sunt şi alţi bogaţi în veacul viitor. Nimic nu zămisleşte atât de grabnic trufia, ca banii, în acelaşi timp şi lipsa de minte, şi fudulia. Apoi imediat i-a deşteptat pe ei, zicând: „nici să nădăjduiască spre avuţia cea nestatornică”. Din avuţie vine lipsa de minte, în timp ce acela care nădăjduieşte în Dumnezeu nu se mândreşte. De ce nădăjduieşti în ceea ce se scbimbă fără de veste? – căci aşa este avuţia – şi cum mai nădăjduieşti în ceea ce nu poţi avea nici o încredere? Dar cum oare vom putea să nu cugetăm lucruri mari având avere? Dacă vom cunoaşte că bogăţia este nesta­tornică şi nesigură, dacă vom cunoaşte că mai mare decât bogăţia este speranţa cea în Dumnezeu, dacă în fine vom cunoaşte că şi bogăţia este lucrul lui Dumnezeu. „Ci întru Dumnezeul-Cel-Viu, zice, care ne dă nouă toate de prisos spre desfătare.” Bine a spus „toate de prisos”, adică face aluzie la îndestularea noastră regula­tă din elementele naturii, ca aerul, lumina, apa şi toate celelalte. Nu vezi cu câtă prisosinţă ni le acordă, şi cu câtă abundenţă? Dacă cauţi bogăţie, caută bogăţia care rămâne, bogăţia sigură, aceea care vine din faptele cele bune. Şi care este aceasta? Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inima largă (6, 18), unele vin din dragoste, iar altele din averi. „Împărtăşitori”, zice, adică sociabili, blajini.

Agonisindu-şi temelie bună în veacul viitor. (6, 19) Acolo nimic nu este nesigur, căci unde temelia este sigură, nimic nu este nesigur, ci toate sunt în regulă, toate nemişcate, toate sigure, toate puternice. „Ca să ia, zice, viaţa cea veşnică”. Săvârşirea faptelor bune poate să ne procure acea mulţumire.

O, Timotei, păzeşte vistieria ce ţi s-a încredinţat (6, 20), adică „să n-o împuţinezi, căci nu sunt ale tale, ci ţi s-au încre­dinţat cele străine; deci nimic să nu împuţineze”. Depărtându-te de glasurile deşarte cele spurcate”, zice. Aşadar sunt şi glasuri care nu sunt deşarte şi spurcate. „Şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos.” Bine a spus el, căci atunci când nu este credinţă, nici cunoştinţă sau ştiinţă nu poate fi; când se naşte ceva din propria judecată, ştiinţă nu poate fi. Aşa de pildă se numeau pe sine unii gnostici în acele timpuri, ca şi cum parcă ştiau ceva mai mult decât alţii.

Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. (6, 21) Ai văzut cum el iarăşi porunceşte să nu se apropie de unii ca aceştia? „Depărtându-te de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos”, zice. Aşadar, sunt şi vorbe potrivnice, către care nici nu trebuie să răspunzi. Şi de ce oare? Pentru că scot pe cineva din credinţă, nu-1 lasă să stea drept, sau să se împuter­nicească în credinţă.

Apostolul zilei: Mânia dumnezeiască este icoana iubirii părinteşti

Sambata, 22 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici, Fiindcă ne opresc să vorbim neamurilor, ca să se mântuiască, spre a se împlini pururea măsura păcatelor lor. Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu. Iar noi, fraţilor, fiind despărţiţi de voi, o bucată de vreme, cu ochii nu cu inima, ne-am sârguit cu atât mai mult, cu mare dor, să vedem faţa voastră. Pentru aceea, am voit să venim la voi, îndeosebi eu Pavel – o dată şi încă altă dată, – dar ne-a împiedicat satana. Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus, întru a Lui venire? Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră.” (I Tesaloniceni 2, 14-20)

Despre mânia lui Dumnezeu suntem nevoiţi să vorbim în limbaj omenesc, dar ar fi greşit să considerăm că Dumnezeu îşi manifestă supărarea aşa cum o face omul. Furia umană nu ne poate ajuta să înţelegem mânia dumnezeiască, deoarece omul supărat devine iraţional şi face gesturi necugetate şi dăunătoare. De asemenea este greu să vorbeşti în acelaşi timp despre un Dumnezeu al dragostei şi un Dumnezeu al mâniei. Un părinte al Bisericii spunea că dacă duci o viaţă rea şi Dumnezeu nu îţi face nimic e semn că supărarea Lui este asupra ta. Mai ales în Vechiul Testament vedem intervenţii ale puterii Domnului, care nu a mai suportat răutatea de pe pământ şi învăţăm de aici că mânia dumnezeiească este icoana iubirii părinteşti, care nu este indiferentă faţă de drumul creaţiei, nu priveşte drumul istoriei cu detaşare, ci cu implicare. Iubirea şi dorinţa de a salva pe cineva nu te face impasibil şi indiferent, ci te obligă să lupţi pentru bine. Autorul fragmentului apostolic de astăzi recomandă într-a altă epistolă, destinată efesenilor, ca atunci când se cineva se mânie să nu greşească (Efeseni 4, 26), iar Sfântul Iasaia Pustnicul o vorbit mult depre mânia firească care trebuie îndreptată către rău. Aşadar, mânia lui Dumnezeu este semnul prezenţei Sale în creaţie, ca dorire a binelui şi corectare a răului.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 26-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„Te va lumina Hristos”

Duminica a douăzeci şi şasea după Rusalii

Efeseni 5, 8-19

In fragmentul citit astăzi din capitolul cinci al epistolei către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel adresează cititorilor săi un avertisment tăios de a căuta lumina lui Hristos şi a se feri de întunericul răului. Bunătatea şi dreptatea şi adevărul sunt cele care vor zămisli roadă Duhului ce se naşte din lumină? Întunericul răului, dimpotrivă, este fără de roadă şi aduce doar moarte. Nu trebuie să fim părtaşi la lucrurile cele fără de roadă ale întunericului, ne previne Sfântul Pavel, ci mai vârtos să le şi mustrăm  adică să facem vădită despărţirea noastră de ele. Puterile întunericului sunt prinse în nişte lucrări ascunse, atât de josnice, încât, scrie Sfântul Pavel, ruşine este a le şi zice . Trebuie totuşi să le mustram sau să le certăm, aducându-le astfel la lumină şi risipind întunericul.

Trebuie să adaug că mustram sau certăm nu atât „molestându-i”  verbal pe   cei   ce   săvârşesc  fapte necuviincioase (deşi este uneori nevoie şi de aşa ceva, atunci când noi sau cei apropiaţi nouă suntem în primejdie), ci, mult mai important, prin trăirea vieţii noastre în virtutea creştină. Deosebirea dintre lumina care înconjoară viaţa cuvioasă şi întunericul unei vieţi păcătoase înfăţişează păcatul aşa cum este cu adevărat şl prin Dumnezeiescul Har, îl ruşinează  pe păcătos, spre pocăinţă.

Sfântul Pavel citează apoi un fragment din ceea ce  unii tâlcuitori cred că era o străveche cântare creştină: Deşteaptă-te cel ce dormi, şi te scoală din morţi, şi te va lumina Hristos. Toţi oamenii – ca şi toate animalele – trebuie să se odihnească zilnic, pentru a putea lucra. In aceste perioade, trupul rămâne mai mult sau mai puţin nemişcat, într-o stare în care nu-şi dă seama – sau îşi dă foarte puţin de cele din jur. în timpul somnului, mintea se găseşte într-o stare intermitentă de visare, care are doar o legătură parţială cu lumea reală. Pe scurt, în timpul somnului suntem rupţi vremelnic de lumea care ne înconjoară.

Când Sfântul Pavel spune deşteaptă-te, ne sfătuieşte să deschidem ochii spre realitate, să lăsăm deoparte visarea noastră deşartă. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că aici este vorba de omul ce trăieşte în păcat, care nimic nu vede, ci visează şi îşi plăsmuieşte închipuiri amăgiri lumea aceasta să străduieşte să-i adoarmă |oameni şi îi încurajează să-şi risipească vieţile în visuri nesăbuite despre lucruri deşarte şi trecătoare. Creştinii, ml trebuie să trăiască în lumea reală. Ei trebuie să fie pe deplin conştienţi  de  realitatea răului,  de realitatea vremelniciei acestei lumi şi a plăcerilor ei, de realitatea unei lumi ce trebuie să vină, când vom fi judecaţi, fie că I suntem sau nu pregătiţi pentru veşnicia cu Hristos. Aşa că noi, cei adormiţi, trebuie să ne trezim din visare, trebuie să ne sculăm din moartea păcatului şi să ne îndreptăm înspre lumina pe care ne-o dăruieşte Hristos. Sfântul Pavel înşiră apoi câteva elemente ale vieţii ortodoxe. Adevăraţii creştini trebuie să ia seama cu străşnicie cum umblă, nu ca neînţelepţii, ci ca înţelepţii. Omul cel neînţelept trăieşte pentru clipă, afundat în griji pentru confort, bani şi putere, nepăsător faţă de trecut şi de viitor. Omul cel înţelept, ştiind că viaţa pământească nu este nimic altceva decât un preludiu al vieţii veşnice pentru   care   ne-a   zidit   Dumnezeu,   este   mereu răscumpărând vremea, căci zilele cumplite sunt . Timpul Şi bunurile pământeşti par să ne aparţină, dar nu este aşa.

Bunurile pământeşti, în afara celor de care avem strictă nevoie ca să trăim, sunt împrumutate de Dumnezeu pentru a ne mântui sufletele noastre şi ale altora. Asemenea şi timpul. înţeleptul ştie că timpul i-a fost dat de Dumnezeu cu un scop anume şi de aceea îl petrece cu grijă, pentru ţeluri sfinte. Sfântul Ioan Gură de Aur desluşeşte acest mesaj: „Vremea nu este a voastră. Acum sunteţi străini, pribegi, de alt neam şi venetici; nu căutaţi cinste, nu căutaţi slavă, nu căutaţi stăpânire, nici răzbunare; şi duceţi-le pe toate şi, într-acest chip, «răscumpăraţi vremea»…”. Cu alte cuvinte, deoarece nu vom trăi veşnic pe pământ, cinstea, slava, stăpânirea şi răzbunarea de aici sunt trecătoare, precum flacăra plăpândă a unei lumânări. Mai mult, zilele cumplite sunt – să răscumpărăm, aşadar, puţinul nostru timp petrecându-1 în aşa fel, încât să înlăturăm o parte din răul zilei, împiedicând atingerea lăstarelor vicleniei şi lăsând răul să piară o dată cu trecerea fiecărei zile.

Următorul verset spune: Drept aceea, nu fiţi fără minte, ci pricepeţi ce este voia Domnului . Dacă suntem înţelepţi, ne vom strădui să ducem o viaţă dreaptă în Hristos şi, rugându-ne din inimă, vom dobândi înţelegerea voii Domnului. Apostolul ne spune să ne ferim a ne îmbăta cu vin, ci să ne umplem de Duhul. Vinul băut spre pierzare duce la întunecarea şi îngreuierea minţii. Acest lucru este adevărat şi despre alte excese, obiceiuri rele şi patimi nesănătoase. Sfântul Duh, pe care îl dobândim prin curăţirea inimilor noastre, aduce limpezirea minţii, ca să ne putem concentra cu toată atenţia la scopurile şi ţelurile plăcute lui Dumnezeu.

După ce am împlinit toate acestea – ne aminteşte sfântul Pavel -, să căutăm a vorbi în psalmi şi laude şi cântări duhovniceşti, lâudând şi cântând în inimile voastre Domnului. Cu alte cuvinte, trebuie să-I aducem neîncetat mulţumire lui Dumnezeu pentru toate. Suntem binecuvântaţi în viaţă cu multe lucruri bune? Să mulţumim Domnului pentru ele. Ne luptăm cu mari neputinţe şi greutăţi? Să mulţumim Domnului şi pentru ele, căci ne ajută să ne făurim caracterul făcându-ne mai plăcuţi lui Dumnezeu.

Au fost binevenite acum aproape două mii de ani aceste avertismente şi poveţe ale Sfântului Pavel. Erau atunci cu adevărat vremuri rele, vremuri întunecate, vremuri în care păcatul prinsese lumea cu putere în strânsoarea sa. Societatea era stricată până la măduvă. In orice cetate a Imperiului Roman domneau tot soiul de destrăbălări. Necuviinţa se etala cu o neruşinare deplină. Milioane de oameni erau traşi de păcat în prăpastia fără de fund a întunericului cel mai din afară. Sunt binevenite şi astăzi avertismentele Sfântului Pavel, pentru că lumea noastră, a celui de-al XX-lea veac, se aseamănă mult cu lumea celui dintâi veac. Sunt cu adevărat vremuri rele, vremuri întunecate, vremuri în care păcatul a prins lumea cu putere în strânsoarea sa. Societatea modernă este rea, degenerată, imorală şi stricată până la măduvă. în orice oraş al lumii domnesc tot soiul de destrăbălări. Necuviinţa se etalează cu o neruşinare deplină. Milioane de oameni sunt traşi în prăpastia fără de fund a întunericului celui mai din afară. Aceleaşi ispite care ucideau atunci sufletele oamenilor o fac şi acum.

Apostolul zilei: Cel ce intră în Biserică poate deveni Biserică

Vineri, 21 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Deci şi cel dintâi (Aşezământ) avea orânduieli pentru slujba dumnezeiască şi un altar pământesc, căci s-a pregătit cortul mărturiei. În el se aflau, mai întâi, sfeşnicul şi masa şi pâinile punerii înainte; partea aceasta se numeşte Sfânta. Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit Sfânta Sfintelor, având altarul tămâierii de aur şi chivotul Aşezământului ferecat peste tot cu aur, în care era năstrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odrăslise şi tablele Legii. Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării; despre acestea nu putem acum să vorbim cu de-amănuntul. Astfel fiind întocmite aceste încăperi, preoţii intrau totdeauna în cortul cel dintâi, săvârşind slujbele dumnezeieşti; în cel de-al doilea însă numai arhiereul, o dată pe an, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului.” (Evrei 9, 1-7)

Fragmentul apostolic de astăzi descrie încăperea cea mai sfântă a Templului din Ierusalim, mai precis Sfânta Sfintelor. O singură dată pe an se intra aici, iar persoana consacrată pentru această slujire era arhiereul. Tradiţia pioasă a Bisericii ne spune că Maica Domnului, atunci când a fost adusă de părinţii ei la templu, marele arhiereu din acea vreme, Zaharia, a condus-o pe tânără în încăperea cea mai sfântă. Cert este că Fecioara Maria a trăit pe lângă templu, pregătindu-se să devină „Biserică Preacurată a Ziditorului”, s-a dăruit slujirii pentru Dumnezeu, iar Domnul i-a dăruit bucuria de a fi Maica Domnului. Din sărbătoarea de astăzi Biserica ne învaţă că cel ce creşte pe lângă Biserică primeşte sfinţenia, învaţă să devină Biserică vie, adică loc al prezenţei lui Dumnezeu. Maica Domnului a devenit icoană a Bisericii pentru că L-a purtat şi L-a arătat lumii pe Hristos-Domnul, de aceea un tropar din timpul Postului Mare spune: În biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească. Prin Maica Domnului Biserica de pe pământ devine cer, iar icoanele, picturi ale Cuvântului şi ale chipurilor sfinţilor, nu sunt decât o prezentare văzută a realităţii nevăzute. Chipurile sfinţilor din Biserică sunt icoanele oamenilor care au trăit în Biserică şi care, în timp, au devenit ei înşişi Biserică vie. De aceea, cel care intră în Biserică şi rămâne în ea duce Biserica acasă, şi devine el însuşi Biserică. Maica Domnului ne învaţă astăzi că Sfânta Sfintelor construită poate deveni stare trăită; sufletul uman este sfânt atunci când devine altar al împăcării şi când omul se transformă în preotul vieţii sale.

Apostolul zilei: Odihna nemăsurată a trupului aduce slăbire sufletului

Joi, 20 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt şi cât de drept şi fără de prihană ne-am purtat între voi credincioşii; ca un părinte pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat. Şi v-am rugat cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă la împărăţia şi la slava Sa. De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei ce credeţi. Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei.” (I Tesaloniceni 2, 9-14)

Una dintre căderile fiecăruia dintre noi, prezentată ca o mare virtute de societatea de astăzi, este comoditatea sau lenea. Sfântul Apostol Pavel a împlinit misiunea de misionar, de predicator al Cuvântului, dar în acelaşi timp a lucrat pentru a-şi întreţine existenţa. În fragmentul apostolic de astăzi el le aduce aminte tesalonicenilor de truda şi osteneala sa, depuse ziua şi noaptea pentru „a nu fi povară altora”. Acest fapt se observă la oamenii ce au multă delicateţe spirituală şi mult bun simţ, propunându-şi să muncească când pot, pentru ca atunci când nu mai sunt în putere să nu deranjeze sau să depindă de nimeni. Ca program de viaţă Sfântul Antonie cel Mare a primit de la îngeri îndemnul să se roage şi să muncească, adică să îşi consume existenţa în dialog cu Dumnezeu şi în relaţie cu creaţia. Dacă legătura cu Dumnezeu este rugăciune, adică vorbire şi slăvire, raportul cu creaţia presupune exerciţiul lucrării pentru că prin muncă omul devine creator alături de Creatorul. Părinţii din Pateric au descoperit, prin experienţă personală, că lipsa efortului, odihna nemăsurată a trupului poate aduce slăbire sufletului, ignorarea rugăciunii şi nepăsare faţă de semeni. Lenea, ascunsă sub masca comodităţii, poate fi definită astăzi prin sintagma „a fi orientat”, adică a a avea abilitatea de a evita orice prilej de a face vreun efort şi ştiinţa de a mima că faci ceva. Prin comoditate şi lene mă menajez pe mine însumi, întorcând spatele lui Dumnezeu şi aproapelui şi privesc doar către mine. Mărimea de suflet, disponibilitatea de a răspunde prompt chemării lui Dumnezeu, care ia forma ajutorului cerut de aproapele, nu ne face povară, ci ne transformă în sprijin pentru semeni. Din orice responsabilitate suntem chemaţi să muncim, să avem conştiinţa că pâinea cea de toate zilele nu este furată, ci primită, nu este cerşită ci obţinută cu demnitate. Efortul depus la locul de muncă nu este o slăbiciune, o lipsă de orientare, ci este puterea de a fi liber şi uman, lucrător pe pământ, dar responsabil faţă de cer.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 1 Timotei 6, 2-12

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le. Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli vi­clene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia. Şi, în adevăr, evlavia este mare câştig, Dar atunci când ea se îndestulează cu ce are. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară. (I Timotei 6, 2-7)

Dascălul nu trebuie să se poarte numai cu autoritate, ci şi cu multă blândeţe, precum iarăşi nu numai cu blândeţe, ci şi cu autoritate. Şi toate acestea le învaţă fericitul Pavel, câteodată zicând: „Porunceşte acestea şi învaţă”, iar altădată: „Acestea le învaţă şi sfătuieşte.” Dacă doctorii roagă pe cei bolnavi, nu doar ca ei să se însănătoşească, ci să scape de boală şi să se scoale din pat, cu atât mai mult noi trebuie să ne purtăm faţă de cei pe care îi învăţăm cele ale moralei, sfătuindu-i şi îndemnându-i. Fericitul Pavel nu se dă în lături chiar de a se face sluga lor, zicând: „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Corinteni 4, 5), şi iarăşi: „Toate sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apollo”. (I Corinteni 3, 21-22) Şi iată că el slujeşte slujba aceasta cu bunăvoinţă, căci nici nu este doar o robie oarecare, ci mult mai bună decât robia. „Că acela este rob, zice, care săvâr­şeşte păcatul.” (loan 8, 34)

„Iar de învaţă cineva într-alt chip, şi nu se apropie de cuvin­tele cele sănătoase ale Domnului nostru lisus Hristos, şi de învă­ţătura cea după buna-credinţă, acela s-a trufit, neştiind nimic.” Aşadar, nu din a şti poate ajunge cineva la prostie, ci tocmai din a nu şti. Căci cel ce ştie cele ale evlaviei (bunei cinstiri de Dum­nezeu), acesta mai cu seamă ştie să fie şi modest. Cel ce ştie cu­vintele cele sănătoase, niciodată nu se îmbolnăveşte. Că precum este inflamaţia pentru trup, tot aşa este şi uşurinţa sau prostia pentru suflet. Precum acolo ceea ce este umflat nu spunem că este sănătos, tot aşa şi aici nu putem spune că cei mândri sunt înţelepţi. Prin urmare se poate ca cineva să ştie ceva, şi totuşi să nu ştie nimic, căci cel ce nu ştie ceea ce trebuie a şti, nu ştie nimic. Şi cum că mândria vine din neştiinţă, se învederează de acolo, că Hristos S-a deşertat pe Sine. Cel ce ştie aceasta, deci, nu va cugeta despre dânsul lucruri mari niciodată. Căci omul nu are nimic care să nu fie de la Dumnezeu, şi deci să nu cugete lucruri mari despre dânsul. „Căci ce ai, zice, pe care să nu-1 fi primit?” (I Corinteni 4, 7) El a spălat picioarele ucenicilor; şi cel ce ştie aceasta, cum s-ar mândri? De aceea zice Hristos:, „Când veţi face toate cele ce s-au poruncit vouă, ziceţi, că slugi netrebnice suntem.” Vameşul numai prin umilinţă s-a mântuit, pe când fariseul prin mândrie s-a pierdut. Cel ce se trufeşte, nimic din acestea nu ştie. Apoi, iarăşi, tot Hristos zice: „De am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar de am vorbit bine, de ce mă baţi?”, (loan 18, 23)

„Suferind de boala discuţiilor”, zice. Aşadar, a întreba din curiozitate, a ispiti într-una, înseamnă a fi bolnav. „Si a certuri­lor de cuvinte de prigonire”, zice, şi cu drept cuvânt, căci atunci când sufletul se aprinde ca de friguri, din cauza raţionamentelor, când se tulbură, atunci întreabă cu curiozitate, iar când el este sănătos, nu întreabă, ci fără ispitire primeşte credinţa. Din ispitire sau din întrebări fără şir, şi din luptă de cuvânt  sau din cuvinte de prigonire, nimic nu se poate aştepta. Cele ce credinţa făgăduieşte sunt adevărate, iar întrebarea când se pune la mijloc, nici nu poate arăta ceva de seamă, şi nici nu lasă a nădăjdui cele făgăduite de credinţă. Căci şi cel ce închide ochii nu va putea să găsească ceea ce ar vrea să caute, şi iarăşi dacă ar avea poate ochii deschişi, însă s-ar băga într-o groapă adâncă, unde n-ar pătrunde raza luminii, n-ar putea găsi ceea ce ar căuta. Astfel, deci, fără credinţă nimic nu se poate afla, ci din necesitate, că se vor naşte lupte de cuvinte, sau cuvinte de prigonire.

„Din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene”, adică slavă şi credinţe viclene de la astfel de întrebări. Atunci ne închipuim despre Dumnezeu ceea ce nu trebuie, fiindcă cădem în tot felul de întrebări. „Cuvintele cele deşarte”, adică pierderea de vreme, sau prin această expresie el spune: „precum oile cele râioase atinse de boală, umplu de râie şi pe cele sănătoase, întoc­mai aşa fac şi bărbaţii vicleni”. „Şi lipsiţi de adevăr, care socotesc a fi câştig buna-credinţă (evlavia).” Ai văzut câte rele se nasc din lupta de cuvinte, sau cuvintele de prigonire? Pizma, pricirea, ig­noranţa, lipsa de minte, pe care desigur că o naşte ignoranţa.

„De unii ca aceia, zice, depărtează-te.” N-a spus „apucă-te la ceartă cu ei”, ci „depărtează-te”. „De omul eretic, după una si a doua sfătuire, fereşte-te” (Tit 3, 10), zice tot Pavel. Cu alte cuvinte arată că dânşii sunt aşa nu atât din neştiinţă, pe cât din trândăvie, având şi neştiinţa. Pe nişte oameni care se luptă din cauza banilor, când îi vei putea convinge? Nu-i poţi convinge în alt fel pe unii ca aceştia decât dându-le iarăşi, şi nici aşa nu le poţi împlini pofta. „Ochiul lacomului nu se satură cu o parte.” (înţelepciunea lui Isus Sirah 14, 9) Deci trebuie să fugi de cei ce nu sunt în­dreptaţi. Dar dacă el sfătuieşte să nu se certe cu unul care se luptă cu altul, care are mare lipsă, şi nici a se hărţui cu el, cu atât mai mult cu cei ce sunt ca ucenici ai noştri. Zicând că unii ca aceia socotesc a fi câştig buna-credinţă (evlavia), a adăugat:

Însă câştig mare este buna-credinţă cu îndestulare (6, 6), nu când ai bani, ci când nu ai. Ca să nu cadă cineva în mâhnire din cauza sărăciei, îl ridică şi îl îndreaptă. „Socotesc, zice, că este câştig.” Este desigur câştig, însă nu aşa, ci mult mai mare. După ce mai întâi a doborât acel câştig, la urmă înalţă pe acesta. Că acel câştig nu este nimic, se poate vedea din faptul că rămâne aici şi nu se strămută cu noi, nici nu ne întovărăşeşte. De unde se învederează aceasta? De acolo că noi, neavând nimic, am venit în această viaţă, prin urmare nici ducându-ne de aici nu vom lua ceva. Căci goi am venit aici, goi ne vom duce. Deci nu avem ne­voie de cele prisoselnice. Dacă n-am adus nimic, ne vom duce iarăşi cu nimic, după cum şi zice: Că nimic n-am adus în lume, arătat este că nici a scoate ceva nu putem. (6, 7)

Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea îndestulaţi vom fi. (6, 8 ) Noi trebuie să mâncăm atât cât ne este de-ajuns să trăim, şi să ne îmbrăcăm cu haine atât cât să ne acopere trupul, adică să acoperim goliciunea, şi nimic mai mult; iar o astfel de haină o poate avea oricine.

Apoi îndeamnă de la cele de aici, zicând: Iar cei ce vor să se îmbogăţească. (6, 9) N-a zis simplu „cei ce se îmbogăţesc”, ci „cei ce voiesc”, căci sunt şi dintre aceia care având bani îi economi­sesc bine, adică îi dispreţuiesc şi-i împart săracilor. Apostolul nu defaimă pe unii ca aceştia, ci pe cei ce doresc averi. „Iar cei ce vor să se îmbogăţească, zice, cad în ispite, şi în curse, şi în pofte multe fără de socoteală şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în pieire şi în pierzare.” Bine zice el „care cufundă”, de vreme ce nici nu pot să se tină drept. „Întru pieire, şi întru pierzare”, şi în viata de aici, şi în cea viitoare.

Că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint, care unii poftind-o au rătăcit de la credinţă, şi s-au pătruns cu dureri multe. (6, 10) Dar toate acestea nu se pot şti la întâmplare, decât vieţuind cineva cu bogaţii, când vor putea vedea cât se zbuciu­mă, şi cât se întristează din cauza averii.

Iar tu, zice, omule al lui Dumnezeu. (6, 11) Mare vrednicie pune el înainte! Toţi oamenii desigur că sunt ai lui Dumnezeu, dar cu deosebire cei drepţi; nu numai în ceea ce priveşte creaţia lor, ci şi în ceea ce priveşte înfierea şi zidirea cea nouă. „Deci, dacă eşti omul lui Dumnezeu, zice, nu căuta cele de prisos care nu duc la Dumnezeu, ci „fugi de acestea, urmează dreptatea”. Amândouă sunt spuse cu multă intensitate, căci n-a zis „depărtează-te”, ci „fugi şi urmează” – „dreptatea”, spre a nu te la ăcomi, şi „evlavia” sau buna-credinţă cea din dogme, „credinţa” care este contrară întrebărilor celor curioase, „dragostea, răbdarea, blândeţile”.

Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă-te de viaţa cea veşnică”, zice – iată şi plata - „la care ai fost chemat, şi ai măr­turisit mărturisirea cea bună – în speranţa, zice, vieţii veşnice – înaintea multor martori (6, 12), adică „să nu necinsteşti acea încredere, acea încurajare. De ce, dar, te osteneşti în lucruri şi în pofte fără de socoteală?” Si care ispită şi cursă zice că o vor suferi cei ce voiesc să se îmbogăţească? Adică îi îndepărtează de la credinţă, îi bagă în primejdii, îi face fricoşi. „Şi în pofte multe fără de socoteală”, zice. Şi cum să nu fie pofta lor fără de soco­teală, când au cu ei nebuni, când au pe lângă ei pitici, nu doar pentru iubirea de oameni, ci pentru plăcere? Cum să nu fie pof­ta lor fără de socoteală, când închid peşti în casele lor, când hră­nesc fiare sălbatice, când se ocupă de câini, când împodobesc cai, şi când, în fine, se găsesc cu mult mai prejos faţă de copii? Toate acestea sunt fără socoteală şi prisoselnice, nimic din ele nu e nici trebuitor, nici folositor. „Pofte multe fără de socoteală, şi vătă­mătoare.” Care sunt cele vătămătoare? Când sunt stăpâniţi de amoruri absurde, când doresc cele ale aproapelui, când se tăvă­lesc în dezmierdări, când iubesc şi se zvârcolesc după beţii, când doresc pierderea şi chiar sacrificarea altora. Mulţi încă stăpâniţi de tirania acestei nebunii (amorul) s-au aruncat asupra antagoniştilor lor, şi s-au pierdut, pentru că se ocupă cu fapte fără de socoteală, sau mai bine zis şi vătămătoare.

Bine a zis el: „au rătăcit din credinţă” căci iubirea de argint astupându-le ochii câte puţin, îi împiedică a vedea calea cea dreaptă ce duce la credinţă. Precum cineva, păşind pe drumul cel drept, însă întorcându-şi mintea spre altceva, păşeşte, desigur, dar de multe ori trece pe lângă cetatea la care se ducea, ducându-1 picioarele fără nici un folos, tot aşa se petrece şi cu iubirea de argint. „Si s-au pătruns, zice, cu dureri multe.” Ai văzut ce a lăsat să se înţeleagă prin expresia „s-au pătruns”? Căci toate cele înşirate de el sunt ca nişte spini, aşa că dacă sunt atinşi, sânge­rează mâinile şi le rănesc. Câte griji nu au dânşii şi câte dureri? De aceea şi zice apostolul: „fugi de acestea, şi urmează dreptatea, buna-credinţă, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţile”, căci blândeţea vine de la dragoste. Aici, apostolul laudă curajul şi bărbăţia lui Timotei, „căci, zice, ai mărturisit toate acestea cu bărbăţie şi cu curaj”, adică aşa ai făcut.

Îi aminteşte apoi şi de catehizarea sa, zicând: „apucă-te de viaţa cea veşnică”, aşa că nu este de-ajuns numai mărturisirea, ci mai este nevoie şi de răbdare, spre a rămâne mereu în mărturi­sire; este nevoie şi de luptă puternică şi de mii de sudori, spre a nu fi pătruns, sau străpuns de dureri multe, pentru că multe sunt scandalurile, multe sunt şi piedicile întâmpinate. De aceea strâmtă şi anevoioasă este calea, şi din toate părţile trebuie să fii cu băgare de seamă, în toate părţile să se întoarcă cineva. Din toate părţile se văd plăceri care atrag ochii sufletului, plăceri de trupuri, de bani, de dezmierdări, de trândăvii, de slavă, de mânie, de stăpânire, de iubire de întâietate. Toate acestea, zic, se arată sub nişte feţe prea inimoase şi drăgăstoase, în stare de a atrage spre ele pe cei îndrăgostiţi, pe cei ce nu iubesc mult adevărul, căci adevărul este slab la faţă şi nu are nici un lipici. De ce oare? Pentru că el tăgăduieşte toată plăcerea şi mulţumirea în viitor, în timp ce acelea pun înainte onoruri, plăceri, repausuri, desigur că nu în fiinţă, nu adevărate, ci false, amăgitoare. Dacă cineva este prost, uşurel şi fricos, se va ţine strâns de acestea, mole-şindu-se în faţa necazurilor. Tot aşa se întâmplă şi cu luptele de din afară, când cel ce nu se gândeşte mult la cununi, din primul moment se pironeşte în ospeţe şi beţii. Tot aşa fac şi luptătorii din stadion, care sunt fricoşi şi fără curaj, în timp ce acei care au în vedere cununile, preferă mii de răni, fiindcă ei se hrănesc cu speranţa viitorului, şi de aceea sunt cu curaj.

Apostolul zilei: Învăţătura creştină poate fi privită prin însăşi viaţa noastră

Marti, 18 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Şi voi v-aţi făcut următori ai noştri şi ai Domnului, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt, deşi aţi avut multe necazuri. Aşa încât v-aţi făcut pildă tuturor celor ce cred din Macedonia şi din Ahaia, căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în tot locul, astfel că nu e nevoie să mai spunem noi ceva. Căci ei înşişi istorisesc despre noi cum am fost primiţi la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să aşteptaţi pe Fiul Său din ceruri, pe Care L-a înviat din morţi, pe Iisus, Cel ce ne izbăveşte de mânia cea viitoare.” (I Tesaloniceni 1, 6-10)

Nu se îndoieşte nimeni de puterea exemplului, dar de puţine ori ne-am gândit că exemplul nostru poate schimba viaţa cuiva. În fragmentul apostolic de astăzi, Apostolul Pavel laudă purtarea creştinilor din Tesalonic, care a devenit pildă şi putere de convertire pentru alţii. Suntem tentaţi să dăm indicaţii, ne simţim bine atunci când dăm sfaturi, când coordonăm proiecte şi mai ales când cei din jurul nostru ne ascultă şi fac ce spunem noi. În dorinţa de a impune superioritatea prin declaraţii şi dispoziţii, uităm şi de responsabilitatea lor. Mântuitorul nu a învăţat înainte de a lucra, nu a dat sfaturi înainte de a le arăta în viaţa Sa, cu alte cuvinte exemplul practicat a premers cuvântul exprimat. Evangheliile nu sunt o înşiruire de sfaturi, ci istoria unei vieţi, ca paradigmă pentru viaţa noastră, ca răspuns la întrebarea: Noi ce şi mai ales cum să facem? Scriitorul bisericesc Tertulian spunea în veacul a treilea că sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului. Cu alte cuvinte, exemplul oamenilor care şi-au dat viaţa pentru Evanghelie a adus în sufletul păgânilor întrebarea: Ce este Evanghelia? Pacea din comunităţile creştine a întâmpinat sufletele căutătoare de pace în zbuciumata lume a Imperiului Roman, iar seriozitatea şi scrupulozitatea depuse la locul de muncă de creştini i-au făcut pe superiorii lor să se întrebe: Cine sunt aceştia? Într-o lume plină de idei, omul caută concretul, între multele învăţături omul caută exemplul. Suntem misionari nu atunci când ne impunem prin violenţă susţinută şi voce ridicată, ci atunci când suntem fireşti, urmând firescul vieţii creştine. Omul caută normalitatea întrupată şi nu o normalitate declarată, priveşte spre viaţa celui ce predică învăţătura şi, văzând viaţa, începe a cerceta învăţătura. Sfântul Pavel îi numeşte pe tesaloniceni „următorii noştri şi ai Domnului”, arătând că el, apostolul, are responsabilitatea de a fi cale către Domnul. Declarându-ne creştini, să ştim că cei de lângă noi ne privesc ca atare şi trebuie să avem responsabilitatea purtării, pentru că învăţătura creştină poate fi privită prin însăşi viaţa noastră.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 1 Timotei 5, 21-25

“Talcuiri La Epistola Intai Catre Timotei A Sfantului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o ho­tărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire. Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat. De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni, (I Timotei 5, 21-23)

Vorbind despre episcopi, despre diaconi, despre bărbaţi şi femei, despre văduve, despre preoţi (presbiteri), şi despre toţi cei­lalţi, şi arătând cum episcopul este stăpân, când vorbea despre judecată, a adăugat: „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumne­zeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire”. Po­runceşte cu multă frică, şi Timotei nu s-a sfiit să o facă, pentru că era fiul său cel iubit. Căci dacă el nu s-a ruşinat pentru sine, zicând: „îmi chinuiesc trupul meu, ca nu cumva altora propovă­duind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27), apoi cu atât mai mult nu s-ar fi ruşinat vorbind de Timotei. Dacă ia ca martori pe Tatăl şi pe Fiul, bine face; dar pe îngerii cei aleşi de ce îi ia drept martori? Pentru marea lui bunătate şi blândeţe, pentru că şi Moise zice astfel: „Vă mărturisesc astăzi pe cer şi pe pământ” (Deuteronom 4, 26), arătând prin aceasta marea blân­deţe a stăpânului, şi iarăşi: „Ascultaţi, voi munţilor, cercetarea Domnului şi voi, neclintite temelii ale pământului”. (Miheia 6, 2) Cheamă ca martor la cele grăite pe Tatăl şi pe Fiul, arătându-le lor în ziua cea de pe urmă că dacă ele pretind mai mult decât trebuie, e ca şi cum s-ar dezbrăca de orice răspundere.

„Ca să păzeşti acestea, zice, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire”, adică să fii popular şi deopotrivă cu cei condamnaţi, cu cei judecaţi de tine, ca nimeni să nu te aibă în stăpânirea sa, nimeni să nu te considere ca al său. Dar oare cine sunt îngerii cei aleşi? Fiindcă şi Iacob ia ca martor pe Dum­nezeu pe de o parte, iar pe de alta ia ca martor şi jertfelnicul. Tot aşa şi noi luăm de multe ori ca martori atât persoane care co­vârşesc, cât şi inferioare, şi astfel mărturia lor este mare. Aşadar, şi aici mărturia îngerilor celor aleşi este a unor fiinţe care nu sunt la fel cu Dumnezeu. Este ca şi cum ar zice: „chem ca mar­tor pe Dumnezeu, pe Fiul Său, şi pe slugile Sale, că ţi-am porun­cit cu poruncă dumnezeiască”, înfricoşează deci pe Timotei.

Apoi, spunând acestea, a adăugat ceea ce era mai important decât toate, şi care mai cu seamă conţine sau reuneşte în sine Biserica: adică chestiunea hirotoniilor. „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora.” Şi ce vrea să zică prin „degrabă (dinainte)”? Aceea că „nu din cea dintâi încercare, nici din a doua, nici din a treia, ci observând de multe ori, şi cercetând cu amănunţime, fiindcă nu fără primejdii este acest fapt, căci şi tu care dai această stăpânire vei fi deopo­trivă de vinovat pentru cele păcătuite de acela, atât pentru păca­tele trecute, cât şi de cele ce le va face. Cel ce iartă pe cele dintâi fără de timp, vinovat va fi şi de cele ce se vor face în viitor; pre­cum şi tu fiind pricina celor trecute, vinovat vei fi pentru că nu ai lăsat aceluia timp pentru a le plânge, şi nici pentru a se umili. Precum, deci, tu te împărtăşeşti, sau iei parte la succesele lui, tot aşa şi la păcatele lui.”

„Păstrează-te curat”. Aici vorbeşte despre prudenţă. „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.” Deci, dacă el porunceşte unui bărbat care a fost cu băgare de seamă la posturi până într-atâta, şi care a întrebuinţat spre băut atâta apă, încât s-a şi îmbolnăvit – şi încă des se îmbolnăvea – dacă, zic, porunceşte unui astfel de bărbat să fie prudent, iar acela nu respingea şi nici nu se în-greuia de acest sfat, apoi cu atât mai mult noi când auzim sfa­turi ca acestea de la cineva, nu trebuie să ne îngreunăm. Şi de ce oare nu i-a însănătoşit stomacul lui? Căci dacă hainele lui Pavel înviau morţii, desigur că şi aceasta ar fi putut să o facă el. Aşadar, de ce nu a făcut aşa şi cu Timotei? Pentru că şi astăzi dacă vedem bărbaţi mari şi virtuoşi îmbolnăvindu-se, să nu ne scandalizăm, fiindcă şi atunci s-au petrecut lucrurile după iconomia dumnezeiască. Căci dacă lui Pavel i s-a dat îngerul Satanei ca să nu se înalţe, apoi cu atât mai mult lui Timotei, fiindcă toate semnele ar fi fost de ajuns pentru a-1 face atunci ca să cadă în fapte uşurele. De aceea Pavel 1-a lăsat ca el să se slujească în puterea legii doctoriceşti, ca astfel şi el însuşi să se cumpăteze, precum şi alţii să nu se scandalizeze, ci să afle că fiind de aceeaşi natură cu noi, a reuşit totuşi în faptele de care îl admirăm. Mi se pare că Timotei era bolnăvicios şi în alt chip, iar aceasta o arată zicând: „pentru desele tale slăbiciuni”, de unde se vede că boala lui provenea şi din cauza stomacului, şi din cauza altor membre ale trupului său. Nu era potrivit cu demnitatea lui a se îmbuiba de vin fără sfială, şi de aceea apostolul îi recomandă puţin vin ca pentru sănătate, iar nu pentru îmbuibare.