Apostolul zilei: Sfinţenia este odihnă, ca bucurie şi mulţumire de lucrul bine făcut

Luni, 30 Decembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Să ne temem, deci, ca nu cumva, câtă vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm în odihna Lui, să pară că a rămas pe urmă cineva dintre voi. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, precum s-a zis: «M-am jurat întru mânia Mea: Nu vor intra întru odihna Mea», măcar că lucrurile erau săvârşite de la întemeierea lumii. Căci undeva, despre ziua a şaptea, a zis astfel: «Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale». Şi, în acelaşi loc, zice iarăşi: «Nu vor intra întru odihna Mea!». Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre». Căci, dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale. Să ne silim, deci, să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării, căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.” (Evrei 4, 1-13)

Odihnă înseamnă întreruperea unei activităţi cu scopul de a recupera energia consumată în realizarea respectivei lucrări. Sfânta Scriptură vorbeşte de odihna lui Dumnezeu, Creatorul atotputernic Care, după ce a săvârşit lucrarea creaţiei, S-a odihnit de lucrurile Sale şi a sfinţit ziua odihnei. Trebuie să observăm că odihna divină nu este o pauză, ci este o stare continuă; Domnul nu mai creează nimic după odihna Sa. Înţelegem de aici că Dumnezeu nu oboseşte în actul creaţiei, odihna Lui fiind starea de perfecţiune la care a adus creaţia şi, astfel, El Se odihneşte în lucrarea Lui, iar sfinţind ziua odihnei, sfinţeşte creaţia şi arată că drumul istoriei este îndreptat către sfinţenie. Sfinţenia este astfel odihnă, dar nu ca nelucrare, ci ca bucurie şi mulţumire de lucrul bine făcut. Părinţii se odihnesc prin copiii care le duc bunul nume, iar atunci când realizăm ceva bun, privind către acel lucru bine făcut, ne odihnim în el. Astfel, nu intrăm în odihna lui Dumnezeu pentru a recupera energia consumată, ci pentru a ne bucura de lucrurile bine făcute, iar contrariul odihnei lui Dumnezeu nu este lucrarea, ci este nemulţumirea şi neîmplinirea. În slujba înmormântării cântăm: „Cu sfinţii odihneşte Hristoase sufletele adormiţilor robilor Tăi”, tâlcuind starea de sfinţenie ca stare de odihnă, Dumnezeu mulţumindu-le în veşnicie celor ce au mulţumit în timpul vieţii, aşezându-i în bucurie pe cei care, privind în urmă, sunt mulţumiţi de ce au realizat. Vor intra în odihna lui Dumnezeu cei care pe pământ au fost creatori alături de Creatorul, rezidind ceea ce răul a distrus şi întărind prin bine ceea ce răutatea a şubrezit. Sfinţii mulţumesc în permanenţă lui Dumnezeu pentru că, privind în istorie, au înţeles că au fost ajutaţi să facă fapte bune şi, astfel, sunt mulţumiţi şi liniştiţi.

Apostolul zilei: Suntem Biserică vie atunci când nu suntem singuri

Luni, 29 Decembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Moise a fost credincios în toată casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor, iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre. De aceea, precum zice Duhul Sfânt: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie, unde M-au ispitit părinţii voştri, M-au încercat, şi au văzut faptele Mele, timp de patruzeci de ani. De aceea M-am mâniat pe neamul acesta şi am zis: Pururea ei rătăcesc cu inima şi căile Mele nu le-au cunoscut, că M-am jurat în mânia Mea: „Nu vor intra întru odihna Mea!”. Şi împotriva cui a ţinut mâine timp de patruzeci de ani? Au nu împotriva celor ce au păcătuit, ale căror oase au căzut în pustie? Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru odihna Sa, decât numai celor ce au fost neascultători? Vedem dar că n-au putut să intre, din pricina necredinţei lor.” (Evrei 3, 5-11 şi 17-19)

Citând Psalmul 94, Sfântul Pavel Îl prezintă pe Dumnezeu privind către atitudinile poporului iudeu, care deşi a trăit călăuzirea dumnezeiască timp de patruzeci de ani, nu a devenit credincios Domnului. Omul uită binele oferit şi priveşte cu răzbunare către încercările primite. Iudeii L-au ispitit pe Dumnezeu, cerându-I în permanenţă confirmarea fidelităţii faţă de ei, dar n-au învăţat că fidelitatea naşte credincioşie, precum iubirea cere iubire. Atunci când încercările, ca pedagogie părintească, s-au abătut asupra lor, iudeii au uitat binele primit timp îndelungat şi s-au răzvrătit. Învăţăm din fragmentul apostolic să evaluăm prezentul prin prisma istoriei, să reacţionăm azi fără a uita ce am primit ieri şi să fim fideli faţă de Cel care a fost credincios faţă de noi până la moarte. Dar fragmentul apostolic ne mai spune că noi suntem casa lui Dumnezeu, casă construită şi înnoită de El. Cu alte cuvinte, Dumnezeu privind către noi vede locuinţa Sa, dată spre întrebuinţare omului, de aceea atunci când ne botezăm, Biserica, citând cuvântul Sfântului Pavel, ne însoţeşte cântând: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”, adică am devenit interiori Lui, am intrat sub acoperământul Său. Semnul convertirii lui Zaheu vameşul este intrarea Domnului în casa acestuia, sau mai bine zis revenirea Stăpânului în locuinţa zidită de El pentru a o curăţi şi înnoi. În rugăciunile care se citesc la sfinţirea unui lăcaş de cult se poate observa că Biserica este privită ca o persoană, pentru că este adunare de persoane, iar omul în Biserică este chemat să devină el însuşi Biserică vie, loc în care să-L găzduiască pe Creator, dar şi să-i adăpostească pe semeni. În Sfânta Liturghie, adică împărtăşindu-ne de Dumnezeu şi locuind cu cei ce ne sunt aproape, învăţăm ce trebuie să devină sufletul nostru, locul sălăşluirii lui Dumnezeu, Care vine în viaţa noastră împreună cu semenii noştri, adică suntem Biserică vie atunci când nu suntem singuri.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica după Naşterea Domnului

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„EVANGHELIA NU ESTE DUPĂ OM”

Duminica a douăzeci şi noua după Rusalii

Galateni 1, 11-19,

Duminica după Naşterea Domnului

Astăzi este Duminica de după Naşterea Domnului. Apostolul ce se citeşte în această Duminică este din Epistola către Galateni a Sfântului Pavel, pe care am analizat-o acum câteva luni. Vă veţi aminti că Sfântul Pavel aduce lămuriri, ca răspuns criticilor ce nu erau de acord cu anumite aspecte ale propovăduirii sale, că evanghelia vestită de el nu era făcută de om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Marele Apostol spune că, gândindu-se cum să înfăţişeze acea evanghelie, n-a luat sfat de la trup şi de la sânge. Prin aceste cuvinte, el accentuează din nou sursa descoperii și, felul învăţăturii sale. S-a sfătuit nu cu un om, ci cu Dumnezeu; a fost învăţat nu de către om, ci de Dumnezeu. Acest lucru este adevărat despre întreaga învăţătură şi dogmă ortodoxă. Adevăratul creştinism nu este născocit de om, ci vine din dumnezeiasca descoperire. Să vorbim câteva  clipe despre  această sursă de revelaţie şi natura credinţei noastre creştine ortodoxe.

Sectarii, ce s-au ivit începând cu veacul al şaisprezecelea, stăruiesc aproape întotdeauna că pentru ei singurul izvor de credinţă este Biblia. Pentru ei, lucrurile nu sunt statornicite în chip anume în Sfânta Scriptură nu trebuie să facă parte din credinţa creştină. Sfânta Scriptură, după sectarii protestanţi, cuprinde Vechiul Testament – deşi sunt înlăturate cărţile „deuterocanonice” Întâi a lui Ezdra (a Treia a lui Ezdra), Tobit, Iudita, Întâi a Macabeilor, a Doua a Macabeilor, a Treia a Macabeilor, Înţelepciunea  lui  Solomon,  Înţelepciunea  lui  Sirah (Ecclesiasticul), Baruh, Epistola lui Ieremia şi Rugăciunea lui Manase, ca şi părti din cărţile Esterei („Adăugirile la Estera”), Psalmilor (Psalmul 151) şi ale lui Daniil (Susana, Cântarea celor trei mineri, Vil şi balaurul) – şi cele douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament.

Îngăduiţi-mi să mă abat de la subiect, pentru a vorbi pe scurt despre aceste cărţi „deuterocanonice” înlăturate. Ele fac parte din versiunea „Septuaginta” a Vechiului Testament, Biblia bisericii creştine timpurii, care a rămas până astăzi versiunea ortodoxă oficială. Din pricină că aceste cărţi influenţau şi susţineau învăţătura creştină timpurie, rabinii iudei, adunaţi în sinod în anul 90 în cetatea Iamnia sau Iavne (Yibna de astăzi, un oraş din vestul Ierusalimului, în Israel), au înlăturat tocmai cărţile „deuterocanonice”      ale Vechiului Testament. Protestantismul, nesocotind practica creştină timpurie, i-a urmat pe rabinii din Iamnia în respingerea acestor cărţi şi a îmbrăţişat canonul scripturistic al iudaismului rabinic ca fiind Vechiul lor Testament. Aşadar, sectarii acceptă drept temelie a credinței lor doar părți din Biblie.

Nu mai este nevoie să spunem că abordarea Sfintei Biserici Ortodoxe este diferită deoarece Ortodoxia este creştinismul timpuriu, creştinismul originar, datând de pe vremea lui Hristos, pe când protestantismul a apărut abia cincisprezece veacuri mai târziu. In creştinismul ortodox, vorbim de Sfânta Predanie, care este întreaga memorie vie a Bisericii. Sfânta Tradiţie cuprinde şi Sfânta Scriptură, adică tot Vechiul Testament  septuagintic  şi  Noul Testament; scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii; hotărârile celor Şapte Mari Sinoade Ecumenice; cărţile liturgice, adică textele Dumnezeieştii    Liturghii şi ale dumnezeieştilor slujbe, împreună  cu troparele şi condacele, şi Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi iconografia ortodoxă este socotită a face parte pe deplin din Sfânta Tradiţie.

Avem aici o colecţie de materiale foarte largă, foarte cuprinzătoare. Ce putem spune că au în comun toate aceste componente ale Sfintei Tradiţii? In primul rând, faptul că sunt toate în înţelegere unele cu celelalte; în al doilea rând, că toate provin, aşa cum zice Sfântul Pavel despre Evanghelia pe care o propovăduieşte, din descoperirea lui Dumnezeu. Sfinţii Proroci ai Vechiului Legământ, Sfinţii Evanghelişti şi Apostoli ai Noului Legământ, marii Sfinţi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, sfinţii care au formulat hotărârile Sinoadelor Ecumenice, Sfinţii care au scris Sfintele Canoane şi Sfinţii care au făurit tradiţiile liturgice şi iconografice ortodoxe – toţi au primit cunoaşterea necesară acestor mari sarcini prin întâlnirea lui Dumnezeu faţă către faţă.

Prin rugăciuni şi nevoinţe ascetice, ei şi-au curăţit inimile de patimile lumeşti, au dobândit luminare de la Dumnezeu şi au atins proslăvirea sau îndumnezeirea (theosis), adică au văzut energiile necreate ale lui Dumnezeu, harul şi slava Sa. Părintele Ioannis Romanidis explică că „prorocii şi teologul (cuvântătorul-de-Dumnezeu) se formează prin curăţirea, luminarea şi proslăvirea inimii, în care lucrarea Duhului saturează şi stăpâneşte mintea şi patimile…”

Aici stă adevărul cel veşnic, izvorul credinţei ortodoxe şi a toată adevărata teologie. Este obârşia întregii Sfinte Tradiţii a creştinismului ortodox, cuprinzând Sfânta Scriptură, scrierile Părinţilor, Dumnezeiasca Liturghie, Sfintele Canoane, iconografia tradiţională şi hotărârile celor Şapte Sinoade Ecumenice. Toate sunt în acord unele cu celelalte, în chip vădit, căci toate vin de la Dumnezeu şi sunt legate între ele tară putinţă de schimbare, într-o alcătuire asemenea unui trup viu.

Aşadar, adevărata teologie, adică înţelegerea dreaptă a lui Dumnezeu, nu provine din cugetare sau din raţionalism. Adevărata exegeză, adică interpretarea precisă a înţelesului Sfintei Scripturi, nu vine din studiul limbilor vechi sau din etimologie (ştiinţa evoluţiei şi a înţelesului cuvintelor). Adevărata iconografie ortodoxă nu vine din studiul artei Sfintele Canoane nu au fost întocmite de mari cunoscători ai legii. Toate aceste elemente ale Sfintei Tradiţii provin, mai curând, din sfinţenie, iar sfinţenia, în deplinătatea ei şi înţeleasă cum trebuie, nu este nimic altceva decât curăţire, luminare şi proslăvire.

Faptul că Sfântul Pavel le arată galatenilor că evanghelia ceea ce s-a binevestit [...] nu este după om, că această evanghelie i-a venit prin descoperirea lui Iisus Hristos şi că nu a luat sfat de la trup şi de la sânge este, prin urmare, în deplină conformitate cu trăirea nenumăraţilor sfinţi ortodocşi. învăţăturile creştinismului ortodox – toate – nu sunt nici ele după om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Marii sfinţi ai Ortodoxiei nu au luat nici ei sfat de la trup şi de la sânge, ci au fost părtaşi vederii lui Dumnezeu şi au fost luminaţi prin aceasta. Înţelegerea de către formele neortodoxe de creştinism a tuturor lucrurilor la care m-am referit poate fi asemănată, fără greşeală, unei căutări în întuneric sau unei orbecăiri în necunoaştere. Aceasta, deoarece versiunile lor „reşapate” de creştinism au fost întemeiate pe baze secular-filosofice, spre deosebire de temeliile duhovniceşti ale Ortodoxiei.

Diferitele soiuri de protestantism apărute începând cu veacul al cincisprezecelea au fost, zice-se, o reformare” a creştinismului şi o răzvrătire împotriva exceselor scolasticii – o mişcare filosofică a bisericii romano-catolice prin care creştinismul a fost reinterpretat după metodele lui Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.). însă şi sectarismul protestant a folosit metoda filosofică şi raţiunea omenească pentru a încerca să Îl înţeleagă pe Dumnezeu, şi s-a rătăcit astfel pe acelaşi drum înfundat.

Astăzi, când impasul în care se află creştinismul neortodox a devenit limpede pentru mulţi dintre cărturarii săi, filosofía artistoteliană este adesea înlocuită cu ideologiile politice contemporane – liberalismul, marxismul, feminismul, socialismul ş.a. Astfel, credinţele apusene balansează între două extreme. Îşi zugrăvesc vederile şi înfăţişarea ca fiind sofisticate şi moderne, însă sunt de fapt o întoarcere la un primitivism duhovnicesc. Părintele Romanidis aseamănă adesea înţelegerea ortodoxă a lui Dumnezeu şi a lumii duhovniceşti cu o ştiinţă, precum astronomia sau chimia, iar confesionalismul   şi   sectarismul    apusean    cu    o pseudoştiinţă, precum astrologia sau alchimia.

Creştinii ortodocşi nu trebuie  niciodată să privească la dascălii lor, la Sfinţii lor Părinţi şi la toţi Sfinţii lor ca fiind cumva inferiori învăţătorilor şi  conducătorilor grupărilor religioase apusene sau să creadă ca Biserica lor este înapoiată teologic. Situaţia este exact inversă. Se mai spune şi că teologia ortodoxă a încremenit în veacul al VII-lea, o dată cu moartea Sfântului Ioan Damaschin, zice-se „cel din urmă Părinte Răsăritean al Bisericii”. Faptul că Ortodoxia 1-a dat în veacul al XlV-lea pe Sfântul Grigorie Palama, unul dintre cei mai străluciţi părinţi, sau că în veacul al XX-lea au apărut teologi de seamă, precum Părintele George Florovski şi Părintele Ioannis Romanidis, arată absurditatea unor astfel de pretenţii.

Confesiunile apusene, cu siguranţă, au adesea mai mulţi bani decât creştinii ortodocşi. Ele se prezintă adesea foarte ademenitor, ţintind îndeosebi spre tineri. Sunt gata să se folosească în slujbele şi în emisiunile lor chiar şi de decăzuta muzică rock, pentru a capta tinerele minţi. Europa de răsărit, care se deşteaptă acum după cincizeci sau şaptezeci de ani de stăpânire comunistă şi de propagandă ateistă, a devenit ţinta predilectă a acestor grupări, ce se străduiesc să împiedice revitalizarea, creştinismului ortodox în ţinuturile sale istorice.

În a Doua sa Epistolă către Thesaloniceni, Sfântul Pavel îşi îndeamnă cititorii: Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile [pe] care le-aţi învăţat, ori prin cuvânt ori prin epistola noastră. Această poruncă venită prin pana Sfântului Pavel este de fapt a lui Hristos Iisus. Trebuie să stăm neclintiți și să ținem Predania Bisericii noastre, pentru că această tradiție nu vine de la un om, nu este de la trup și de la sânge, ci nemijlocit de la Dumnezeu, prin descoperirea lui Iisus Hristos.

Apostolul zilei: Omul este chemat să citească semnele istoriei ascultând glasul lui Dumnezeu

Miercuri, 24 Decembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte, făcându-Se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei. Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”; şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu”? Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: „Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu”. Şi de îngeri zice: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc”; iar către Fiul: „Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”. Şi: „Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca un pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” (Evrei 1, 1-12)

De multe ori, Sfânta Scriptură foloseşte un limbaj omenesc, coborându-se la nivelul persoanei umane de receptare a mesajului. Antropomorfismul biblic ne ajută să Îl vedem mai uşor pe Dumnezeu lângă noi, Care călătoreşte alături de noi, ajutându-ne să vedem că drumul nostru este către El. În cartea Facerii se spune că Dumnezeu se plimba cu Adam în răcoarea serii, adică avea acelaşi drum cu el, aceeaşi cale şi aceeaşi vreme, acelaşi mers şi acelaşi timp. Dumnezeu, Cel care a creat timpul, îi arată omului Adam frumuseţea vremii, ca putere de a străbate timpul însoţit de veşnicie. În această plimbare se vede de fapt comuniunea la care este chemat omul. Seara este timpul dedicat familiei, şi doar oamenii care se cunosc şi se iubeasc călătoresc şi îşi împărtăşesc gândurile în ceas de seară, ca decantare a tensiunii zilei şi descoperire a liniştii nopţii. Atunci când soarele se ascunde, omul este îndemnat să asculte glasul „Soarelui dreptăţii”, în aşteptarea răsăritului este îndemnat să comunice cu „Răsăritul cel de Sus”. Sfântul Apostol Pavel începe epistola către evrei cu afirmarea vorbirii Domnului cu oamenii, „în multe rânduri şi în multe chipuri”, adică în diverse ocazii şi sub diferite forme. Dumnezeu îi vorbeşte în şi prin întreaga istorie, de aceea înţelepciunea populară a definit omul inteligent ca persoană ce învaţă din greşelile altora, adică priveşte în jur căutând prezenţa părintească a lui Dumnezeu, care ceartă răul pentru a aduce binele. Dar dacă Dumnezeu în Legea Veche a vorbit în istorie prin oameni sfinţi şi a corectat sau aprobat prin intervenţii minuate, în Noul Testament vorbeşte prin Fiul Său, Dumnezeu-Cuvântul. Mesajul epistolei pauline este că noi putem asculta pe Dumnezeu vorbindu-ne, de aceea în cultul Bisericii noastre Sfânta Scriptură nu este o carte, ci este privită ca însăşi prezenţa lui Dumnezeu, iar la citirea ei nu ascultăm o relatare despre Hristos, ci Îl ascultăm pe El, vorbindu-ne nouă, Bisericii întregi şi fiecăruia în parte. Omul este chemat să citească semnele istoriei ascultând glasul lui Dumnezeu. Atât în cult, cât şi în viaţa personală, citirea Scripturii nu este despărţită de rugăciune, pentru că este vorbire cu Dumnezeu, dialog prin Cuvânt cu Dumnezeu-Cuvântul. În rugăciune întrebi, iar în Scriptura Sfântă găseşti răspunsul; fără rugăciunea-căutare nu poţi găsi răspunsul Scripturii.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 28-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„ÎMBRĂCAŢI-VĂ CU OMUL CEL NOU”

Duminica a douăzeci şi opta după Rusalii

Evrei 11, 9-10, 17-23, 32-40

Duminica dinaintea Naşterii Domnului

(a Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului)

În această Duminică dinaintea Sfintei Naşteri a Domnului, Biserica a rânduit citirea unor fragmente din capitolul 11 al Epistolei către Evrei a Sfântului Pavel, fragmente care îi cinstesc pe luptătorii Vechiului Legământ, pe cei ce şi-au pus neţărmurit credinţa în Dumnezeu, pe cei ce au crezut că, orice li s-ar întâmpla în urma ascultării poruncilor lui Dumnezeu, vor fi răsplătiţi pentru aceasta.

Sfântul Patriarh Avraam, de pildă, a fost ales de Dumnezeu pentru a întemeia un neam, poporul evreu – care, asemenea Sfântului Avraam, va deveni plăcut lui Dumnezeu. Credinţa Sfântului Avraam s-a arătat în ascultarea sa necondiţionată de Dumnezeu. El a fost, cu adevărat, unul dintre marii stâlpi ai credinţei. Sfântul Avraam – ne spun cercetătorii biblişti – a trăit cu două mii de ani înainte de Hristos şi provenea din Mesopotamia, ţinutei aflat între vestitele râuri Tigru şi Eufrat, în răsăritul Palestinei de astăzi. Spre deosebire de vecinii săi, Sfântul Avraam era un om drept, cu o fire bună, pricină pentru care a fost ales să poarte cunoaşterea Adevăratului   Dumnezeu.   Domnul   i-a   poruncit   să părăsească locul în care trăia şi să călătorească spre apus, către o ţară pe care nu o ştia, spre un tărâm numit Canaan.

Aşa a şi făcut, împreună cu soţia sa, Sfânta Sara (cca. 2086 î.Hr. – cca. 1959 î.Hr.), cu nepotul său, Sfântul Lot, şi cu toate slugile şi turmele sale.

Dumnezeu i-a făgăduit Sfântului Avraam că urmaşii lui vor stăpâni cândva întregul ţinut şi se vor număra cu milioanele. Dumnezeu a făcut un legământ cu Patriarhul Avraam, potrivit căruia Sfântul Avraam şi seminţia sa îi vor sluji cu credinţă Dumnezeului celui Adevărat, iar Dumnezeu îi va ocroti pe ei. Dumnezeu le-a mai făgăduit Sfinţilor Avraam şi Sara, deşi erau trecuţi în zile, adică înaintaţi în vârstă, că vor avea curând un fiu ce se va chema Isaac. Deşi aşa ceva părea cu neputinţă, Sfântul Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a avut încredere în Dânsul, şi astfel s-a născut Sfântul Isaac (cca. 19961. – cca. 1816LHr).

Pe când era tânăr Sfântul Isaac, Dumnezeu l-a înştiinţat pe Sfântul Avraam că îi cere să-şi jertfească fiul, adică să-1 ucidă în chip ritual şi să-1 ardă ca aducere înainte. Sfântul: Avraam nu s-a îndoit niciodată de făgăduinţele lui Dumnezeu. Pe de o parte, era vădit că dacă urmaşii Sfântului Avraam urmau să se numere cândva cu milioanele, după făgăduinţa lui Dumnezeu, atunci Sfântul Isaac trebuia să trăiască – pentru că Sfântul Avraam nu avea alţi copii cu Sfânta Sara. Pe de altă part Dumnezeu i-a cerut Sfântului Avraam să-şi dovedească dragostea pentru Dânsul prin jertfirea singurului său fiu! Sfântul Avraam nu a şovăit: „Cumva, Dumnezeu va fac ca toate să iasă bine şi-şi va împlini făgăduinţa”. După cum scrie Sfântul Pavel, Sfântul Avraam s-a gândit  că Dumnezeu este puternic şi din morţi a-l învia.

Sfântul Patriarh Avraam a pregătit un altar de jertfă, şi-a legat fiul cel iubit şi a ridicat cuţitul ca să-1 omoare. In acea clipă, un înger al lui Dumnezeu a oprit mâna Patriarhului, spunându-i că Dumnezeu era mulţumit, căci era limpede că Sfântul Avraam fusese pe deplin ascultător de Dumnezeu şi se încrezuse pe deplin Lai Duhul care domnea în Sfântul Avraam era cel al iubirii desăvârşite faţă de Dumnezeu. Pentru dânsul, Dumnezeu era totul, iar el – nimic. Mitropolitul Augustin al Florinei scrie că, deşi o mare credinţă îi caracterizeze mulţi dintre oamenii Vechiului Testament, cel ce i-a întrecut pe toţi este Sfântul Avraam.

Printre alte mari chipuri ale Vechiului Legământ pomenite de Sfântul Pavel în epistola de astăzi se găseşte Sfântul Proroc Moise. Sfântul Moise, înfiat de familia împărătească egipteană şi deţinând o poziţie de putere şi prestigiu, a renunţat la toate la vârsta de patruzeci de ani şi s-a alăturat poporului său. I-a apărat pe aceştia de jafurile egiptenilor şi 1-a înfruntat pe Faraon în mai multe rânduri, încrezător că Dumnezeu îl va ocroti şi-1 va izbăvi pe el şi a condus neamul afară din Egipt, prin marele pustiu al Sinaiului, unde Dumnezeu i-a hrănit în chip minunat vreme de patruzeci de ani de pribegie.

Sfântul Pavel vorbeşte de alţi viteji care prin credință au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor,  au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă. Fără astfel de credincioşi, bărbaţi şi femei, fără aceşti luptători ce au biruit, poporul evreiesc n-ar fi putut supravieţui şi, chiar dacă ar fi rămas ca neam, s-ar fi afundat cu siguranţă în păgânismul care, în afara lor, stăpânea restul popoarelor lumii. A sta împotriva întregii lumi, a o înfrunta, a rezista singur pentru adevăr în mijlocul  unui  ocean  de  minciuni,   a  păzi   singur neprihănirea în mijlocul unei mări de necurăţie şi de destrăbălare, a stărui singur în astfel de împrejurări cere bărbăţie, o vitejie născută dintr-o credinţă adâncă.

Vitejii Noului Legământ, călcând pe urmele Patriarhilor şi Prorocilor Vechiului legământ şi pe cele ale lui Hristos însuşi, ne insuflă şi ne înalţă în acelaşi fel şi astăzi Fie că e vorba de Sfinţii Apostoli, care şi-au dat toţi vieţile pentru adevăr, sau de Sfinţii Mucenici ai primelor trei veacuri, care au fost arşi, junghiaţi, ucişi cu pietre, răstigniţi sau sfâşiaţi de fiare sălbatice; fie că e vorba de Sfinţii Noi Mucenici ai jugului turcesc, care au fost omorâţi şi prigoniţi în toate chipurile ce pot fi născocite de viclenia din mintea omului, sau de Sfinţii Noi Mucenici ai jugului comunist, care au fost împuşcaţi, înecaţi, arşi de vii sau lucrat până la noarte în lagăre de muncă silnică; orice perioadă istorică am alege, suntem binecuvântaţi avem pilda lor cea strălucitoare.

Sfântul Pavel spune: Şi aceştia toţi, mărturisiţi fiind prin credinţă, nu au luat făgăduinţa; Dumnezeu mai  înainte-văzând ceva mai bun pentru noi, ca [ei] să nu ia fără de noi desăvârşirea. Ceea ce vrea să spună Sfântul Pavel prin aceasta – un lucru de o însemnătate covârşitoare – este că Sfântul Avraam nu a trăit să-şi vadă urmaşii numărându-se cu milioanele, nici ţinutul Canaanului stăpânit de neamul său. A avut încredere că Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţele. Sfântul Moise nu a trăit îndeajuns ca să se întoarcă împreună cu poporul său în patrie. Şi el a avut încredere că Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţele.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu eroii credinţei din epoca creştină. Aceşti viteji, ce au murit cu cea mai vrednică de plâns moarte, dintr-o perspectivă pământească, nu au trăit să vadă împlinindu-se vreunul dintre ţelurile lor lumeşti. Ei şi-au aflat răsplata în viaţa de apoi. Mai mult, Dumnezeu mai înainte-văzând ceva mai bun pentru noi, după cum spune Sfântul Pavel, vom fi şi noi părtaşi acestor: luptători, atâta vreme cât vom ţine cu străşnicie aceeaşi credinţă; vom fi părtaşi lor în desăvârşirea schimbării la faţă pe care Hristos Dumnezeu o va dărui tuturor aleşilor Săi, în lumea ce va să vină.

Toţi dintre noi, fraţi şi surori întru Hristos, avem o cruce de dus. Aşa a făcut şi Sfântul Avraam, şi Sfântul Moise, şi Sfântul David (cca. 1035 î.Hr. – cca. 965 î.Hr.), și Sfântul Solomon (cca, 983 î.Hr. - cca. 925 Î.Hr.), şi Sfântul Pavel, şi toţi sfinţii lui Dumnezeu. Aşa au făcut şi toţi bărbaţii şi femeile de până acum, aşa fac şi toţi cei ce trăiesc astăzi, aşa vor face şi cei ce vor trăi după noi.

Fiecare om îşi are crucea sa, lacrimile sale, durerile sale, neîmplinirile sale. Viteazul luptător al credinţei crede însă în Dumnezeu atât la vreme de potrivnicii, cât şi în biruinţe. Noi, cei de aici, poate nu vom primi astăzi binecuvântarea de a ni se cere să murim cu preafrumoasă moarte de mucenici. Poate nu vom câştiga niciodată cununi pentru credință, care să ne aducă o faimă precum cea a marilor sfinţi şi mucenici ai vremurilor de demult, însă, în ce-1 priveşte pe Dumnezeu, în ce priveşte răsplata noastră cerească, nu are nici o însemnătate recunoaşterea aici pe pământ. Domnul poate să ne ceară lucruri mari sau poate să ne ceară lucruri mici – după cum sunt scopurile Sale.

Suntem în ochii lui Dumnezeu luptători pentru credinţă atunci când apărăm adevărurile învăţate de Sfânta Biserică; atunci când cineva încearcă să ne ademenească într-o faptă imorala sau necuviincioasă şi spunem „Nu”; atunci când ne ferim de distracţiile necuviincioase de la televiziune sau din filme; atunci când cineva ne batjocoreşte pentru credinţa noastră ortodoxă, iar noi rămânem neabătuţi şi neclintiţi; atunci când suntem hotărâţi să ne împlinim îndatoririle de creştini, cu orice preţ; atunci când postim în tăcere, în timp ce postesc şi alţii; atunci când îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cele ce pătimim în această viaţă şi credem în El, cu stăruinţă, orice-ar fi. Suntem luptători nebiruiţi de fiecare dată când păzim fără şovăială vieţuirea în Hristos şi lepădăm orice prihăneşte frumuseţea acestei vieţi şi este nevrednic de Hristos.

Să ne asemănăm vitejilor credinţei de care scrie Sfântul Pavel. Să ne asemănăm lor atât în cele mari, cât şi în cele mici, supunându-ne la orice ne-ar cere Dumnezeu.