Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 17-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumeniţa

Trad.: Radu Hagiu

„Să ne curățim pe noi”

în Duminica a Șaptesprezecea după Rusalii

Epistola a Doua către Corinteni 6:16-7:1

Cel dintâ verset al capitolului şapte din a Doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Pavel spune în cele din urmă: Să ne curăţim pe noi de toată spurcăciunea trupului și a duhului, desăvârşind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu. Altei tălmăciri ale Bibliei spun: Să ne curăţim pe noi de toată pângăriciunea trupului şi a duhului lucrând sfinţire cu frica lui Dumnezeu. Cele două versiuni sunt aproape   identice, schimbând spurcăciunea cu pângăriciune şi sfinţire cu sfinţenie. O traducere într-un limbaj mai modern a cuvintelor Sfântului Pavel ar suna astfel: „Deci să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea pâna la capăt, cu frica lui Dumnezeu”. Ceea ce vreau să scot aici în evidenţă este că, orice versiune am folosi, înţelesul este unul limpede. Creştinii ortodocşi, noul Popor Ales şi Noul Israel, trebuie, asemenea credincioşilor Vechiului Legământ, să se păzească de orice întinăciune, dacă vor să rămână plăcuţi lui Dumnezeu, dacă vor ca Dumnezeu să sălăşluiască pe mai departe între ei. Aşa cum evreii se fereau chiar şi de cea mai mică atingere a lucrurilor necurate, la fel trebuie să facă şi creştinii. Pe vremea Sfântului Pavel, însă, la începutul epocii creştine, nu se conturase încă o părere limpede asupra celor ce sunt cu adevărat necurate.

Pentru iudei, să se ferească de pângărire însemna să nu mănânce sau să nu atingă mâncărurile oprite: porci, târâtoare şi păsări răpitoare, de pildă. Pe lângă acestea, li se cerea să nu se atingă de cele socotite a fi necurate: bolnavii de lepră şi toate cele legate de morţi, ca să dăm doar două exemple. În cele din urmă, se  fereau, în general, de orice tovărăşie sau atingere fizică cu neiudeii.

Hristos, în perioada lucrării sale pământeşti, a arătat puţină îngăduinţă faţă de credinţa făţarnică a căpeteniilor religioase iudaice ale vremii şi faţă de tâlcuirea lor fanatică a legilor despre curăţie şi necurăţie. A fi curat pe dinafară, dar necurat pe dinlăuntru, ca mulţi dintre farisei, însemna a fi asemenea mormânturilor celor văruite, spune Hristos frumos la exterior, însă plin de stricăciune în interior. În alt pasaj metaforic, El i-a învinuit pe farisei că îşi curăţă partea dinafară a paharelor şi a vaselor, dar trec cu vederea murdăria – hrăpirea și nedreptatea o numeşte Hristos – cea dinlăuntru. Astfel că, potrivit învăţăturilor lui Hristos, creştinismul ortodox a înduhovnicit această înţelegere a curăţiei şi necurăţiei.

Opreliştile legii mozaice asupra anumitor feluri de mâncăruri au fost desfiinţate în creştinism. Noul Legământ a accentuat curăţia duhovnicească, în contrast cu latura  exterioară pietistă, care – în mare măsură – constituia noţiunea anterioară de credincioşie faţă de Dumnezeu. Din perspectiva creştină, omul trebuie să se ferească cu orice chip de păcatîndeosebi de păcatul de moarte, pentru a face parte din Poporul Ales al lui Dumnezeu, Biserica
Ortodoxă.

În Biserica timpurie, în unele locuri, au existat neînţelegeri serioase asupra reprimirii în părtăşia Bisericii a celor ce au săvârşit păcate de moarte. Grupările zelotiste erau nemulţumite de poziţia moderată a Bisericii Ortodoxe. Cu timpul, rigoriştii au fost înfrânţi şi a biruit poziţia ortodoxă că păcătoşii pot fi redobândiţi pentru Biserică.

Domnul Hristos le-a dat apostolilor Săi putere de a ierta păcatele. În Evanghelia de la Ioan, Iisus spune: Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea vor fi ţinute. Tot aşa, în Evanghelia de la Matei, Hristos le zice apostolilor Săi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate în cer.

Puterea de  a ierta păcate, de a dezlega legăturile păcatului, a fost dăruită în chip limpede de Domnul Iisus Hristos apostolilor săi. Aceşti  apostoli,  hirotonind episcopi spre cârmuirea Bisericilor locale din întreaga lume, le-au transmis aceeaşi putere. Preoţii, prin hirotonia şi prin ascultarea de episcopul locului, au aceeaşi putere de a ierta păcatele. Avem mărturia multor Sfinţi, Părinți ai Bisericii şi scriitori bisericeşti timpurii că aceasta era învăţătura Bisericii străvechi. De pildă, scrierile Sfântului Ignatie al Antiohiei (cca. 30 – cca. 107) şi ale Sfântului Policarp al Smirnei (cca. 70 – cca. 156) confirmă aceasta; semnificativ este şi faptul că amândoi erau apropiați de Sfântul Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu (cca. 7 – cca. 101) şi de alţi oameni care L-au cunoscut personal pe Domnul Iisus Hristos. Din această pricină, Părinţi timpurii ai Bisericii sunt numiţi şi Părinţi Apostolici.

Protestanţii tăgăduiesc episcopilor şi preoţilor această putere de a ierta păcatele. Predicatorii lor contestă această putere în literatura şi în programele lor de televiziune. O fac din neştiinţă, mai ales din necunoaşterea scrierilor zămislite în Biserica timpurie. Pentru aceşti protestanţi, istoria Bisericii s-a oprit o dată cu Sfinţii Apostoli şi a început din nou abia în veacul al cincisprezecelea sau al şaisprezecelea. Cincisprezece veacuri de istorie a Bisericii, cincisprezece veacuri pline de trăirile, mărturiile şi învăţăturile a nenumăraţi mari Sfinţi sunt, astfel, date la o parte.

Să recapitulăm pe scurt ce am spus până acum. Poporul Vechiului Legământ, mai ales în timpul lucrării ‘0W pământeşti a lui Hristos, punea accent pe curăţia şi pe evlavia exterioară. Potrivit mvăţăturilor lui Hristos, Biserica Ortodoxă a stabilit pentru mădularele ei un standard mult mai înalt. Creştinul căruia îi pasă câtuşi de puţin de soarta sufletului său nu poate fi credincios în public şi păcătos în particular. Trebuie să fie cu adevărat curat – curat duhovniceşte, curat lăuntric. Trebuie să se alipească lui Dumnezeu din toată inima sa, şi din tot sufletul său, şi din tot cugetul său. Însă, deoarece omul a devenit prin căderea celor dintâi-părinţi o făptui păcătoasă, trebuie să se spele şi să se cureţe duhovniceşte de mai multe ori. Pentru împlinirea acestui lucru a dăruit Hristos Bisericii Sale Taina Spovedaniei. Iar acest dar a trecut de la Sfinţii Apostoli la urmaşii lor, Episcopii, care l-au înmânat apoi, prin Taina Hirotoniei, următoarelor generaţii de episcopi ortodocşi.

Spovedania este un dar minunat al lui Dumnezeu. Un dar, să ne amintim, ce înseamnă ceva dat fără plată. Darul implică un dăruitor şi un primitor. Un dar refuzat de cel căruia îi era hărăzit nu are nici o valoare pentru acesta. In ce priveşte Taina Spovedaniei, dacă nu ne folosim de acest dar nepreţuit, înseamnă că l-am refuzat.

Un mare teolog ortodox din veacul al XX-lea, protopopul Mihail Pomazanski,    scrie   că   Taina Spovedaniei cere ca păcătosul să-şi arate pocăinţa înaintea unui preot ortodox, înşirându-şi păcatele cu glas tare, clipa în care Dumnezeu, pin mijlocitorul Său, preotul, i le iartă din nemărginita Sa milă. Trebuie să ne pocăim, adică să ne pară rău pentru păcatele noastre şi să fim hotărâţi a ne feri de ele – sau, măcar, să ne luptăm sincer cu ele. Trebuie să ne rostim cu glas tare păcatele înaintea preotului, pentru că cuvântul „spovedanie” (provenit din slavonescul ispovedanije) înseamnă „mărturisire”, adică recunoaşterea deschisă a unui lucru în fata altcuiva.

Când ne spovedim, trebuie să căutăm şi ajutorul lui Dumnezeu în lupta împotriva păcatului. Dumnezeu ne cere să luptăm toată, viaţa pentru desăvârşire. Hristos a spus: fiti dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este. Vădit lucru, nu vom atinge desăvârşirea într-o zi sau într-o săptămână. Este o căutare care durează o viaţă. Este un proces de rugăciune neîncetată, de pocăinţă neîncetată, de curăţire neîncetată.

Biserica romano-catolică a tins – şi încă mai tinde – să sublinieze, în înţelegerea pe care o are despre spovedanie, rolul preotului de judecător ce ascultă greşelile păcătosului, le judecă şi dă o „penitenţă”, o pedeapsă care să-L satisfacă pe Dumnezeu pentru jignirea ce I s-a adus. Biserica Ortodoxă vede preotul mai degrabă ca un doctor care, ascultând povestirea tristă a căderilor omeneşti, îi oferă bolnavului sfaturi şi învăţături, adesea şi un leac duhovnicesc. Acest leac duhovnicesc poate fi sub forma unei epitimii – un canon-reţetă care poate include anumite rugăciuni, ascultări sau lecturi duhovniceşti. Acestea au ca scop sprijinirea hotărârii lăuntrice a celui ce se pocăieşte, tămăduirea sufletului său de urmările păcatului, întărirea părerii de rău şi, în anumite cazuri, ocrotirea celorlalţi de boala sa duhovnicească, până ce păcătosul se va vindeca pe deplin. Totuşi, deşi preotul lucrează ca un doctor duhovnicesc, Dumnezeu este Cel ce vindecă şi săvârşeşte iertarea păcatelor.

Este adevărat că putem dobândi iertarea anumitor păcate relativ mici printr-o rugăciune sinceră către Dumnezeu. De fapt, ar trebuie să ne rugăm mereu lui Dumnezeu să ne ierte multele nelegiuiri pe care le săvârşim zi de zi. Mă refer la acele păcate întâmplătoare ce pot fi asemănate cu un vrăjmaş care trimite la vreme de război unul sau doi ostaşi pe ţărmul nostru. Prin rugăciune, aceşti cotropitori străini sunt izgoniţi. Am putea da ca exemplu pentru astfel de păcate clipă de uşoară mânie sau de nerăbdare, ori nebăgarea în seamă, cu dispreţ, a altcuiva. Fiindcă a venit vorba, şi aceste păcate trebuie mărturisite în faţa unui preot.

Totuşi, păcatul de moarte este cu totul altceva. Este ca şi cum vrăjmaşul ar trimite câteva regimente pe ţărmul nostru pentru a stabili un „cap de pod” puternic. E nevoie de pricepere şi de contramăsuri în forţă pentru a împiedica un dezastru. Genul de păcate la care mă refer aici sunt cele care ameninţă sufletul cu moartea duhovnicească: omorul, preacurvia, desfrânarea, hula, apostazia, nepăsarea faţă de cei săraci şi nevoiaşi, clevetirea şi grabnica-judecare a celorlalţi – ca să pomenesc doar câteva. Printre păcatele de moarte se pot număra şi nişte păcate oarecum mici, care însă se înrădăcinează într-atât în viaţa noastră, încât devin un obicei şi nu ne mai dăm seama de ele. Este nevoie de intervenţia unui preot, care să dăruiască iertare de la Dumneze şi  să  înceapă   lucrarea   de   tămăduire duhovnicească.

Nesocotirea Tainei Spovedaniei duce la veşnica noastră pierzanie. Dacă suntem păcătoşi – şi toţi suntem – ni se porunceşte, potrivit cuvintelor Sfântului Vasile cel Mare, „a ne mărturisi păcatele celor ce li s-a încredinţat chivernisirea Tainelor lui Dumnezeu”. Dacă facem aceasta cu credinţă, vom împlini cerinţa din Apostolul de astăzi, de a ne curaţi pe noi de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu.

Apostolul zilei: Bunătatea lui Dumnezeu o vedem atunci când suntem în solidaritate cu semenii

Vineri, 30 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Deci, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire, de vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul. Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos; pentru că scris este în Scriptură: „Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preţ, şi cel ce va crede în ea nu se va ruşina”. Pentru voi, deci, care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, şi piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (I Petru 2, 1-10)

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, folosind Scriptura Vechiului Testament, compară importanţa „pietrei din capul unghiului” cu prezenţa Mântuitorului Hristos în zidirile lumii. Piatra „aleasă şi de mare preţ” avea sarcina de a fixa unghiul clădirii, unghi după care arhitectul aşeza următoarele pietre, construind zidurile şi aşezând arcadele. De asemenea, pietrele sunt raportate la piatra din capul unghiului, sunt şlefuite şi aşezate în funcţie de această piatră, considerată perfectă. Apostolul Petru privind această practică arhitecturală prezintă Biserica Mântuitorului ca pe o zidire duhovnicească, în care fiecare credincios devine piatră ce se raportează la Hristos, care Se jertfeşte pentru a intra în armonie cu celelalte elemente ale construcţiei. În Casa-Biserică devenim seminţie aleasă şi popor agonisit de Dumnezeu, adică răscumpărat şi protejat de Jertfa Mântuitorului Hristos. În această construcţie zidită de Hristos pe jertfa Sa, avându-L pe El ca temelie şi reper, noi primim o identitate, nu mai suntem un simplu popor, ci devenim, după cuvântul Apostolului Petru, popor al lui Dumnezeu, cu o identitate nouă şi cu o finalitate în veşnicie. Apartenenţa la un popor implică responsabilităţi multiple, o naţionalitate afirmată şi o fidelitate constantă, iar până la urmă o dragoste jertfelnică faţă de ţară. Credinciosul, zidit în casa Bisericii, piatră aleasă şi aşezată în construcţia ce are ca temelie jertfa Domnului, iar ca acoperiş veghea Lui permanentă, are datoria să afirme în lume însoţirea Dumnezeului cel Bun şi valorile perene primite. Primim şi simţim puterea şi bucuriile ce sunt adăpostite în Biserică atunci când ne comportăm ca parte din popor, adică prin atitudini comunionale şi nu individuale, când înţelegem că bunătatea lui Dumnezeu o vedem atunci când suntem în solidaritate cu semenii. Observăm că Sfântul Petru nu anulează libertatea noastră, nu suntem simple elemente luate de alţii şi aşezate în această construcţie, ci el foloseşte cuvântul „zidiţi-vă”, adică suntem chemaţi ca prin voinţa personală să devenim parte din construcţia duhovnicească. Eclesiologia creştină ne ajută ca în libertate să înţelegem cât de legaţi suntem unii de alţii, cât de mult depindem unii de ceilalţi şi toţi de Dumnezeu.

Apostolul zilei: Împărăţia cerurilor nu se cucereşte prin pledoarii rafinate

Miercuri, 28 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apa dulce şi pe cea amară? Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce. Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândeţea înţelepciunii. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău. Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea.” (Iacov 3, 11-18 )

Precum în vremea scrierii cărţilor noutestamentare, şi astăzi se pune de multe ori greşit semnul egalităţii între înţelepciune şi viclenie, superioritatea „înţeleptului” constând în capacitatea sa de a primi fără a oferi, de a câştiga fără a se osteni şi de a sta la suprafaţă chiar dacă scufundă pe alţii. Nu contestă nimeni că viclenia reclamă o inteligenţă speculativă şi o isteţime novatoare, dar a fi deştept nu înseamnă a fi şi înţelept. Omul viclean chiar se laudă cu reuşitele sale, numindu-le abilităţi diplomatice şi agerimi ale minţii, chiar dacă în ele se ascunde răutatea şi din ele transpare inumanitatea. Observăm din relatările Sfintei Scripturi că acest fel de iscusinţă a minţii, chiar dacă are trecere pe pământ, în faţa lui Dumnezeu este descoperită ca fiind drum către întuneric (cf. Matei 25, 30). Astfel, în Pilda talanţilor, una dintre slugi a refuzat să muncească pentru a înmulţi darul şi, îngropând talantul, s-a gândit vreme îndelungată la o replică care să justifice lenea sa şi care să cucerească inima stăpânului (Matei 25, 24-25). Sluga s-a socotit pe sine un meşter al cuvântului, dar inteligenţa sa vicleană se loveşte de cunoaşterea deplină a Domnului, Care intră în adâncurile gândirii umane. Domnul, nu numai că nu este impresionat de replica inteligentă, dar este şi supărat de purtarea vicleană şi leneşă (Matei 25, 26). Învăţăm din acest cuvânt evanghelic că împărăţia cerurilor nu se cucereşte prin pledoarii rafinate, ci prin făptuiri jertfelnice. Acelaşi adevăr ni-l înfăţişează şi fragmentul apostolic de astăzi, în care Sfântul Iacov ne spune că inteligenţa vicleană este „pământească, trupească şi demonică”, adică poate fi folosită doar pe pământ, ajută doar trupul şi prin ea îl slujim pe cel rău. Apostolul Iacov caută înţelepciunea unei persoane în buna purtare şi în blândeţea gândirii, iar rodul acestei înţelepciuni este pacea, adică puterea de a înţelege şi ajuta pe cel de lângă tine.

Apostolul zilei: Totdeauna cuvântul nostru să fie precedat de o clipă de tăcere

Marti, 27 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa.“ (Iacov 3, 1-10).

Sfântul Apostol Iacov descrie cu mult realism modul în care omul foloseşte cuvântul şi porneşte în această relatare afirmând că dintre toate păcatele omenirii cel mai frecvent este „greşeala în cuvânt“. Poate de aceea un stih din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul arată neputinţa omului de a opri această greşeală şi se cere, cu multă insistenţă, ajutorul lui Dumnezeu: „Duhul grăirii în deşert nu mi-l da mie“. Părinţii Patericului rosteau puţine cuvinte, meditau mult până exprimau chiar o singură vorbă, ei trăiau în deşertul pustiu, un loc fără viaţă şi fără cărări, dar nu vroiau să „vorbească în deşert“, adică fără rost şi fără folos. Iar această nevoinţă, ca lipsire de multă vorbire, a făcut pustiul roditor, plin de viaţă, loc în care oamenii devin creatori prin cuvântul învăţat din dialogul-rugăciune cu Dumnezeu-Cuvântul. Astăzi, când publicitatea a luat locul ascezei, iar discursul se substituie rugăciunii, începem să minimalizăm importanţa cuvântului, uităm că prin rostire putem zidi sau sminti, folosi sau jigni pe cineva, ne putem umili sau sprijini unii pe alţii. Deşi vorbeşte depre limba „pe care nimeni nu poate să o domolească“ şi care „poate arunca în foc drumul vieţii“, Sfântul Iacob nu ne interzice să vorbim, dar ne atenţionează să fim atenţi atunci când rostim. Cuvântul a fost şi este cel mai important mod de comunicare, prin el am primit vestea cea bună a Evangheliei, prin el ne rugăm şi cu ajutorul lui bucurăm pe cineva. Nu este important să vorbeşti, ci contează ce spui, iar ceea ce afirmi să confirmi în viaţa ta. Poţi binecuvânta şi poţi blestema printr-o singură deschidere de gură, de aceea înainte de a articula cuvintele este necesar să te gândeşti la consecinţe. Din atenţionarea fragmentului apostolic de astăzi şi din experienţa părinţior Patericului învăţăm că este bine ca totdeauna cuvântul nostru să fie precedat de o clipă de tăcere, care nu este o simplă încetare a cuvintelor, ci o pauză care dă sens cuvintelor, care alătură atitudinile de acţiunile noastre, care leagă cuvintele de fapte şi descoperă cuvântul din faptă.

Apostolul zilei: Credinţa noastră este o întâlnire zilnică cu Hristos

Luni, 26 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi „a fost numit prieten al lui Dumnezeu”. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă. La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale? Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.” (Iacov 2, 14-26)

Este uşor să afirmi: cred în Dumnezeu, dar trebuie să şi confirmi acest crez, iar confirmarea lui se face prin faptă. În epistola sa, Sfântul Apostol Iacov afirmă un fapt cutremurător, şi anume faptul că şi diavolii cred şi, mai mult decât atât, se cutremură de atâta credinţă. Ceea ce vrea să spună Sfântul Iacov aici este că afirmarea teoretică a truismului existenţei lui Dumnezeu nu este mare lucru, pentru că şi diavolul ştie că Dumnezeu există, ştie că a murit pe Cruce, că a înviat din morţi. Atunci când şi noi mărturisim verbal credinţa, fără să o confirmăm prin fapte de iubire, nu ne ridicăm mai sus decât cel rău. Diavolul crede, dar credinţa lui nu duce la iubire, ci la frică şi spaimă. De ce? Pentru că nu iubeşte ceea ce crede, nu acceptă evidenţa şi vrea să i se împotrivească. Credinţa noastră nu este doar acceptarea unor adevăruri, ci este o întâlnire zilnică cu Hristos, prezent în viaţa noastră şi în chipul aproapelui nostru. Diavolul întâlneşte chipul lui Dumnezeu pentru a-l înnegri sau invidia, şi nu pentru a-l aprecia şi scoate la lumină. Fapta bună luminează chipul celui către care este adresată, iar cel ce o săvârşeşte se bucură primind din bucuria celui bucurat. Credem nu pentru a ne cutremura, ci pentru a ne bucura. Cutremurul se produce atunci când fapta este alta decât vorba, când credinţa expusă verbal este urmată de necredinţa exprimată în gesturi.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica lui Zaheu

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„Fă-te pildă”

Duminica a treizeci și doua după Rusalii

Duminica Sfântului Zaheu

Epistola Întâi către Timotei 4, 9-15

Una  dintre   multele   pricini   ale   răspândirii creştinismului în perioada primelor trei veacuri de la înălţarea lui Hristos, în afară de sprijinul duhovnicesc primit, a fost strălucita sa organizare. Oriunde Evanghelia lui Hristos era sădită şi prindea rădăcini, era numit un episcop al locului, de obicei un bărbat recunoscut pentru evlavia, râvna şi învăţătura sa. Creştinismul timpuriu era organizat în jurul unui episcop al locului şi a bisericii locale, adică a bisericii dintr-un anume oraş sau cetate. In termeni „sacramentali”, cu episcopul conducând şi slujindu-şi turma, nimic nu mai lipsea acelei biserici pentru a fi deplină duhovniceşte. Biserica în deplinătatea ei s-a întrupat astfel în fiecare dintre aceste biserici.

Astfel că, atunci când au izbucnit prigoane în diferite provincii ale Imperiului Roman, chiar dacă biserica unui loc anume era aproape nimicită, alte biserici locale îşi continuau lucrarea şi luau parte la reconstruirea a ceea ce fusese distrus, cât de curând se putea. Aceste biserici locale împărtăşeau întocmai aceeaşi credinţă şi se bizuiau una pe alta în multe lucruri, şi fiecare conlucra cu celelalte în ostenelile lor plăcute lui Dumnezeu. Sfântul Pavel, acest apostol şi misionar ca nimeni altul, a făcut în decursul vieţii sale trei mari călătorii misionare,    întemeind    nenumărate    biserici    locale. Creştinismul   ortodox   s-a   răspândit,   prin strădania Sfântului Pavel, într-un mare arc care atinge marginile Mării Mediterane, din Antiohia în Grecia, până în Italia, chiar şi în îndepărtata Spanie. Una dintre aceste biserici era în Efes, unul din marile oraşe ale Antichităţii şi un port important aşezat pe coasta Asiei Mici (Turcia de astăzi). Aici, în cetatea Efesului, a fost făcut episcop Sfântul Timotei (+80), după ce a petrecut o perioadă lungă de încercări şi studiu alături de Sfântul Pavel, în câteva din călătoriile sale misionare. Şi chiar după ce Sf Timotei a fost înălţat episcop, Sfântul Pavel nu şi-a uitat prietenul şi a continuat să-i scrie acestui tânăr, pe care îl privea, pe bună dreptate, ca pe fiul său duhovnicesc .

In Apostolul citit astăzi, din Epistola întâi a Sfântului Pavel către Sfântul Timotei, vedem acel fel de povaţă înţeleaptă dăruită de un Părinte duhovnicesc fiului său duhovnicesc. Sf Pavel scrie: Pildă te fă credincioşilor cu cuvântul, cu petrecerea [adică cu purtarea], cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Şi, puţin mai încolo, adaugă: Ia aminte la citire, la îndemnare, la învăţătură.

Sfântul Timotei, ca episcop al obştii creştine din etatea Efesului, se găsea tot timpul sub ochiul veghetor al prietenilor şi al duşmanilor. Pentru ca mesajul lui Hristos să facă o impresie stăruitoare asupra credincioşilor noii biserici şi pentru a face aceeaşi impresie asupra întregii lumi a Efesului, Sfântul Pavel şi-a îndemnat fratele apostol să ducă cu asiduitate viaţa creştină pe care o propovăduia. Trebuia, adică, să fie celorlalţi pildă cu cuvântul, cu petrecerea [cu purtarea], cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Acestea sunt cerinţele elementare – pentru un episcop sau un preot al lui Dumnezeu – să trăiască întocmai după cum   propovăduieşte; să strălucească în virtute, să-şi depăşească ucenicii, să fie celor pe care îi călăuzeşte. Sfântul Timotei, un om blând, cu vorbă liniştită și un mare propovăduitor, a pătimit în cele din urma mucenicia, pentru râvna sa creştină. A rămas un model desăvârşit în toate cele pomenite de Sfântul Pavel şi, pentru aceasta, după două mii de ani, încă se mai cinsteşte amintirea sa. Însă, deşi toți episcopii şi clericii trebuie să se străduiască a fi pilde de virtute creştină, asemenea   Sfântului Timotei, nu se poate spune că au reuşit întotdeauna acest lucra. Ca toţi oamenii, şi ei au păcate. Ca toţi oamenii, şi sufletele lor sunt mereu sub năvala Celui Viclean. Cu toate acestea, li se cere să fie pilde, să lucreze tot lucrul greu, pentru ca să fie sau să ajungă standarde după care alţii să-şi măsoare sporul în viaţă, în credinţă şi în înţelegerea cea duhovnicească, după cum spunem într-una din rugăciunile tainice ale Dumnezeieştii Liturghii.

Mai mult, deşi Sfântul Pavel îşi îndreaptă sfaturile către un episcop – Sfântul Timotei nu trebuie să se creadă că vorbele sale se adresează doar episcopilor sau doar clericilor în general. Ele sunt pentru toţi creştinii, bărbaţi şi femei. În cea mai fericită împrejurare, un episcop este, într-adevăr, o pildă pentru turma sa. Totuşi, o pildă – prin care, în cazul acesta, înţelegem un exemplu sau un model – îşi slujeşte scopul atunci când îi îndeamnă pe ceilalţi să o urmeze. Pilda episcopului nu este menită unei contemplări sau unei admiraţii depărtate, abstracte. Ea trebuie să ne insufle a o urma. Dacă episcopul este pildă, atunci şi turma sa primește mustrarea corespunzătoare. Se aşteaptă de la ei să-şi urmeze arhipăstorul; se aşteaptă de la ei să devină pilde de virtute creştină.

Închipuiţi-vă pentru o clipă că Biserica noastră, Biserica Ortodoxă, ar fiinţa într-o stare ideală. Închipuiţi-vă că toţi episcopii, preoţii şi diaconii noştri ar fi pilde strălucite cu cuvântul, cu petrecerea [cu purtarea], cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia şi în toate celelalte virtuţi. închipuiţi-vă, mai departe, că tot clerul acesta ar fi o pildă atât de strălucită, încât majoritatea covârşitoare a turmei lor să fie insuflată spre a se asemăna lor, spre a deveni pilde asemenea lor. Nu ar avea acest lucru un efect însemnat şi salutar asupra fiecărei comunităţi în care trăiesc creştini ortodocşi, în întreaga lume? Vorbesc aici de o stare ideală, care, desigur, nu există şi nu a existat niciodată pe lumea aceasta, de la Căderea lui Adam încoace. Însă, în măsura în care starea mai prejos de ideal se apropie de ideal, comunităţile bisericeşti şi cele civile din jurul lor sunt ridicate şi însufleţite nemăsurat.

Oare viaţa şi lucrările Sfântului Ioan de Kronstadt au întărit, au ridicat şi au însufleţit obştea creştină din Kronstadt? A ajuns oraşul acela un loc mai bun, în urma pildei Sfântului Ioan, oare a devenit mai bună şi Rusia însăşi? Oare viaţa şi lucrarea Sfântului Ioan de San Francisco (1896-1966) a întărit, a ridicat şi a însufleţit obștile creștine din Shanghai şi San Francisco? Oare pildele acestor doi sfinţi încă ne mai slujesc, încă ne insuflă, încă ne mai îmbărbătează la multe decenii de la plecarea lor din această lume? Răspunsul la toate aceste întrebări este acelaşi, un „Da!” răsunător. Pilda lor, ca și  pilda tuturor sfinţilor, ne mişcă înspre a încerca să-i urmăm, cel puţin într-o măsură oarecare.

Prin urmare, deşi Sfântul Pavel îşi adresează poveţele prietenului şi fratelui  său apostol,Sfântul Timotei, şi, prin acesta, întregului cler, este un lucru de netăgăduit că şi toţi credincioşii creştini sunt chemaţi, la rândul lor, să devină pilde în toate aspectele virtuţii creştine. Dacă unii dintre noi nu suntem astfel, atunci, în măsura în care suntem mai puţin decât ceea ce ar trebui să fim, înseamnă că am dat greş în chemarea noastră de creştini ortodocşi. În pofida unor astfel de căderi – şi acest lucru este nespus de important pentru noi, este ceea ce deosebeşte creştinismul de toate celelalte religii, este trăsătura sa caracteristică -, în pofida deselor noastre căderi, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu milostiv, Care ne iubeşte adânc şi Care are cu noi nemărginită răbdare. Atâta vreme cât ne luptăm să ne îmbunătăţim, El va recunoaşte strădania noastră şi va preţui intenţiile noastre cinstite. Dumnezeu înţelege neputinţele noastre şi nu se aşteaptă să ne desăvârşim într-o clipă. Creşterea şi sporirea cuiva în viaţa creştină este un proces întreg, o evoluţie de o viaţă, o luptă pentru îmbunătăţire  şi desăvârşire care ţine o viaţă.

Dar cum să ne îmbunătăţim? Cum să ajungem bune pilde ale virtuţii, o dată cu trecerea timpului? Putem aminti mai multe lucruri. Participarea frecventă la Dumnezeiasca Liturghie este unul dintre acestea şi primirea Sfintei împărtăşanii, după pregătirea cuvenita, este un altul. Rugăciunea zilnică este esenţiala. Totuşi, aş vrea să mai amintesc o latură a vieții creştine adesea nebăgată în seamă. Sfântul Pavel îi spune Sf. Timotei să aminte la citire. Să ne îndreptăm pentru o clipă atenţia către lectură.

Mitropolitul Augustin al Florinei în minunata sa carte de predici la citirile duminicale din Epistole numită Scânteieri ale Apostolilor, își închina întreaga predică la Apostolul de astăzi subiectului lecturii, aplicat credincioşilor creştini ortodocşi. Preasfinţia sa scrie următoarele; „Sfatul (…) ia aminte la citire nu a fost dat doar [Sfântului] Timotei, Episcopul Efesului, ci tuturor episcopilor, tuturor clericilor şi tuturor oamenilor, bărbaţi și femei. Da, [Sfântul] Pavel s-a adresat fiecărui creştin de azi atunci când a scris:  Ia aminte la citire.” Însă apostolul se referă la orice fel de lectura? Sigur că nu. Mitropolitul Augustin merge mai departe şi zice că, dacă fi trăit astăzi „[Sfântul] Pavel le-ar fi spus acest lucru creștinilor de acum, clerici şi mireni nu doar o dată, ci de mii de ori; le-ar fi strigat; «Fiţi atenţi ce citiţi!» . Într-adevăr! Sfântul Pavel, în învăţăturile către fostul său ucenic Timotei, se referă la lecturile duhovniceşti, îndeosebi la Sfânta Scriptură.

Apostolul zilei: Când Îl aduci pe Dumnezeu în lume, începi să simţi că lumea îţi este casă

Sambata, 24 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„De aceea, aduceţi-vă aminte că, odinioară, voi, păgânii cu trupul, numiţi netăiere-împrejur de către cei numiţi tăiere-împrejur, făcută de mână în trup, eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos.” (Efeseni 2, 11-13)

Sfântul Apostol Pavel descrie starea efesenilor dinaintea convertirii lor la Hristos: străini de nădejdile ascunse în devenirea lumii, înstrăinaţi de cetăţenia poporului israel şi mai ales fără de Dumnezeu – în aceşti termeni descrie apostolul neamurilor starea lor spirituală, modul lor de consumare a vieţii. Observăm cu uşurinţă o pată neagră, atunci când ea apare pe o suprafaţă albă, comparând răul cu binele. Poate că efesenii necreştini nu apreciau starea lor, pentru că nu aveau termen de comparaţie, aveau nădejdi de bine şi doreau bunătatea, dar nu cunoaşteau pe Cel Bun. Lumea păgână din Efesul necreştin era un tărâm fără Dumnezeu, un loc în care valorile era desemnate arbitrar, iar dumnezeul lor era proiecţia patimilor şi păcatelor ridicate la rang de virtute. În acest context social şi moral creştinismul aduce prezenţa lui Dumnezeu în lume, face vizibil chipul lui Dumnezeu şi lizibil cuvântul Său din paginile istoriei. Sfântul Pavel vine şi le propune efesenilor să îşi aducă aminte cine erau înainte şi ce au primit spiritual după convertire, să conştientizeze înstrăinarea din viaţa lor şi revenirea acasă. Atunci când Îl aduci pe Dumnezeu în lume, începi să simţi că lumea îţi este casă şi societatea este familie, începi să nădăjduieşti şi să primeşti nesperat de mult.

Apostolul zilei: Drumul fiecărui preot duce către Hristos

Vineri, 23 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Astfel, porunca dată întâi se desfiinţează, pentru neputinţa şi nefolosul ei; căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Ci încă a fost la mijloc şi un jurământ, căci pe când aceia s-au făcut preoţi fără de jurământ, El S-a făcut cu jurământul Celui ce I-a grăit: „Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”. Cu aceasta, Iisus S-a făcut chezaşul unui mai bun testament. Apoi acolo s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi împiedica să dăinuiască. Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică). Pentru aceasta, şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7, 18-25)

Clericul primeşte preoţia de la Mântuitorul Hristos, care tainic este prezent în slujirea preotului. Suntem chemaţi să vedem veşnicia preoţiei noutestamentare, slujire a sufletelor veşnice şi vindecare pe pământ a celor călători către cer. Tainele Bisericii, săvârşite de către ierarhie, au valoare netrecătoare, au efecte ce trec dincolo de timp şi aduc bucuria dăinurii în nesiguranţa vremelniciei. Preotul Îl face văzut pe Hristos, Care umple Biserica cu prezenţa Lui, Care umple de conţinut gesturile şi cuvintele slujitorului altarului. Nu numai preotul este responsabil în faţa veşniciei slujirii sale, ci mai ales credincioşii către care se îndreaptă această slujire. De modul în care a „cheltuit” talantul preoţie va răspunde cel ce l-a primit, în faţa Celuia care i l-a dăruit, iar noi nu suntem puşi să evaluăm activitatea, ci să vedem dincolo de om pe purtătorul harului. Nu noi judecăm vrednicia unui slujitor, ci noi trebuie să judecăm raportarea personală la actele liturgice sacramentale săvârşite de preotul respectiv. Vorba aruncată fără măsură şi judecata emisă fără cercetare sunt acte prin care desconsiderăm prezenţa lui Hristos-Domnul în activitatea preotului. Pericopa apostolică de astăzi vrea să ne spună că drumul fiecărui preot duce către Hristos, iar drumul nostru către preot tot către Hristos duce. Puterea de a vedea dincolo de oameni, de a citi dincolo de evenimente ţine de credinţa fiecăruia, de cât de mult Îl vedem pe Hris-tos prezent în viaţa noastră. Cel care nu vede prezenţa Mântuitorului în viaţa lui nu poate sesiza prezenţa lui Hristos în slujirea preotului.

Sf. Nicolae Velimirovici -Pomenirea Sfîntului Apostol Timotei

Proloagele de la Ohrida

Sf. Nicolae Velimirovici

Editura Egumenita

Timotei a fost unul dintre cei Şaptezeci de Apostoli. El s-a născut în Lystra din Licaonia dintr-un tată grec şi o mamă evreică. Sfîntul Apostol Pavel le lăuda pe mama şi bunica lui Timotei pe socoteala credinţei lor celei mari : Şi pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale, doresc mult să te văd, ca să mă umplu de bucurie; îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută, precum s-a sălăşluit întîi în bunica ta Loida şi în mama ta Eunichi, tot aşa, sînt încredinţat, că şi întru tine (II Tim. l:4-5). Timotei l-a întîlnit prima oară pe Marele Apostol în Lystra, şi a fost martor ocular cînd Pavel 1-a vindecat pe ologul din naştere. Mai tîrziu Timotei a fost însoţitorul aproape nedespărţit în călătoriile Sfîntului Apostol Pavel, călătorind împreună cu el în Ahaia, în Macedonia, în Italia şi în Spania. Avînd un suflet blînd, el avea în acelaşi timp o rîvnă arzătoare pentru Credinţă şi era un vorbitor neîntrecut. Timotei a fost un mare propovăduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu, contribuind mult la răspîndirea şi zidirea Lui. Pavel îl numeşte adevăratul său fiu în credinţă: Pavel, apostol al lui lisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, şi a lui lisus Hristos, nădejdea noastră, Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă : Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos lisus, Domnul nostru (I Tim. l : l -2). După martiriul lui Pavel, Timotei 1-a avut ca învăţător pe Sf. loan Evanghelistul. Dar cînd împăratul Domentian 1-a surghiunuit pe loan din Efes în insula Patmos, Timotei a rămas în Efes ca episcop. In timpul unui festival păgînesc numit Katagogium, paginii, din ură şi invidie faţă de creştini, în chip trădător şi uneltind pe ascuns, l-au atacat pe Timotei şi 1-au ucis cam pe la anul 93 după Hristos. Mai tîrziu cinstitele sale moaşte au fost mutate la Constantinopol şi îngropate în Biserica Sfinţilor Doisprezece Apostoli, între mormintele Sfintului Evanghelist Luca şi al Sfîntului Apostol Andrei, Cel întîi Chemat.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 29-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„ÎMBRĂCAŢI-VĂ CU OMUL CEL NOU”

Predică la Epistola către Coloseni a Sfântului Pavel (3:4-11),

în Duminica a douăzeci şi noua după Rusalii,

Unul dintre cele mai captivante concepte din învăţătura şi teologia creştină ortodoxă este cel al omului cel vechi şi al omului cel nou, omul cel vechi fiind omul căzut, păcătos, iar omul cel nou – creştinul botezat care se străduieşte să fie asemenea lui Hristos. De fapt, învăţăturile şi teologia creştină ortodoxă se referă adesea la lucrurile lui Dumnezeu ca noi. In Sfânta găsim termeni precum Noul Legământ, zidirea cea nouă,  ceruri noi , pământ nou   , Ierusalimul cel nou, cântare nouă, laudă nouă, nume nou, duh nou, inimă nouă ș.a. Oamenii se veselesc întru cele noi.

Cumpărăm haine noi şi le aruncăm pe cele vechi şi ponosite. Schimbăm un automobil vechi, ruginit, hârbuit cu unul nou şi strălucitor. Gând purtăm haine noi sau conducem o maşină nouă, parcă mergem mai vioi şi poate, chiar, ne ţinem fruntea un pic mai sus. Oricui îi place noul, lucru adevărat chiar şi pentru felul în care îi privim pe alţi oameni Cine sunt cei socotiţi ca fiind chipeşi sau frumoşi? În mare parte, cei tineri. Vorbim despre „prospeţimea” tinereţii şi, pe măsură ce trece timpul, spunem că frumuseţea „păleşte”; unei vedete de film îmbătrânite i se mai spune şi „frumuseţe ofilită”. Prospeţimea şi noutatea tinereţii sunt plăcute minţii şi ochiului. Oamenii cheltuiesc averi pe cosmetice, pe vopsele de păr, pe creme împotriva ridurilor şi chiar pe operaţii estetice, într-o încercare deznădăjduită şi adeseori patetică de  a împiedica inevitabilul – acea trecere treptată, cu neputinţă de evitat, de la tinereţe la bătrâneţe. Exploratorul spaniol Juan Ponce de León (cea. 1460-1521) şi tovarăşii săi şi-au primejduit vieţile şi au pierdut mulţi ani căutând acea legendara Fântână a Tinereţii despre care se spunea că ar fi putut împiedica procesul de îmbătrânire, aducând tinereţe şi sănătate imediată celor care beau din ea. Dar – vai! – obiectul căutării acestui mare explorator era o pură închipuire.

În Apostolul de astăzi, Sfântul Pavel le spune creștinilor din Colosse (o cetate din Asia Mică) că trebuie să primească noul şi să renunţe la vechi. Ei trebuie să-şi omoare mădularele cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este slujire idolilor. Trebuie, cu alte cuvinte, să dea morţii cele ce aparţin, în sine, omului cel vechi al Căderii: obsesia pentru o activitate sexuală păcătoasă, fie cu fapta, fie cu gândul; lăcomia, adică obsesia pentru acumularea de bogăţii, de averi şi confort până când acestea ajung nişte idoli.

Ce înseamnă să ne omoram mădularele? Să ucidem sau să nimicim omul cel vechi, îndreptându-ne prin înfrânare. Sfântul Ioan de Kronstadt ne sfătuieşte: „Nefericit este cel ce iubeşte fără de măsură plăcerile vieţii, cel ce s-a înconjurat de toate plăcerile cu putinţă. Se va feri de orice neplăcere, va deveni fără de bărbăţie şi nerăbdător; însă viaţa creştinului este numai neplăcere, o cale aspră şi îngustă, o cruce, care cere mare răbdare, în nenumărate neplăceri. Pentru aceasta, luptătorule creştin, nu căuta mângâieri în sălaşul tău şi în cele dimprejur; nu iubi plăcerile acestei lumi, ci iubeşte-L pe Hristos, purtătorul de cruce. Îndură neplăcerile, şi obişnuieşte-te cu ele. (…) Trebuie să ne omoram trupul, cu multele sale pofte, şi patimile pe care le avem prin înfrânare, nevoinţă şi rugăciune; iar nu să-1 aţâţăm pe el și poftele sale, prin din gura lor.

Mai mult, spune Sf. Pavel, creștinii să nu slobozească mânie, iuțime, răutate, hulă, cuvânt de rușine din gura lor.

Creştinii – ca să limpezim acest mesaj – nu trebuie să se lase cuprinşi de o mânie nedreaptă sau nepotrivită, nu trebuie să nutrească vrăjmăşii, nu trebuie să caute răzbunare sau să uneltească spre a face rău altora, nu trebuie să-L înjure pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, nu trebuie si folosească un limbaj murdar. Pe scurt, creştinul ortodox trebuie să se stăpânească în tot ceasul, cu grijă faţă de vrednicia sa şi a celorlalţi copii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Pavel îi învaţă apoi pe cititorii săi – şi pe noi toţi: Nu vă mințiţi unul pe altul, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi îmbrăcând pe cel nou, care se înnoieşte spre cunoaştere, după chipul Celui ce l-a zidit pe el. Sfântul Ignatie al Antiohiei spune că Iisus Hristos este „gura care nu poate rosti minciuna, prin care Tatăl adevărat a grăit”. Trebuie să fim precum Hristos. Trebuie să fim cinstiţi unul cu celălalt, pentru că, dacă nu suntem cinstiţi, dacă nu suntem sinceri, făurim .un mediu înşelător, amăgitor şi otrăvit de făţărnicie. Intr-o obşte condusă de Hristos trebuie să existe o onestitate, o încredere şi o siguranţă deplină.

Devenind creştini, am făgăduit să lepădăm omul cel vechi şi faptele sale, şi să ne îmbrăcăm cu cel nou. Îmbrăcându-ne cu omul cel nou, ne îmbrăcăm in Hristos, căci El este Adam cel de pe urmă şi omul cel de-al doilea, adică Omul cel Nou, prototipul a ceea ce Dumnezeu a avut de gând atunci când 1-a făcut pe om după chipul Său şi spre asemănarea cu El, prototipul unei omeniri înnoite („înnoită” adică „făcută iarăşi nouă”, făcută iarăşi tânără şi proaspătă), prototipul Omului celui Nou în care toţi ne preschimbăm atunci când intrăm în Sfânta Biserică, la Botez.

In viaţa creştină, în Biserica Ortodoxă, ne lămureşte Sfântul Pavel, nu [mai] este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob şi slobod; ci toate şi întru toţi Hristos. Aceste deosebiri dintre oameni îşi au înţelesul şi rostul în lumea aceasta, într-adevăr, deosebirile sunt absolut necesare în societăţile omeneşti. Ele, însă, nu au nici un rost în lumea duhovnicească a omului celui nou. Criteriile lumii duhovniceşti diferă de cele pământeşti. Omul cel nou este însufleţit de dragostea lui Hristos, care îi luminează pe toţi – toate şi întru toţi Hristos. Adevăratul următor al lui Hristos ştie că în Biserica Ortodoxă nu există deosebiri omeneşti mai presus de chemarea de creştin.

În lumea vremelnică, unde timpul este neînduplecat, nemilos, aducând stricăciune, năruire şi învechire, noutatea, aşa cum am văzut, este preţuită, iar vechimea este dispreţuită, pentru că ne aminteşte dureros de putreziciune, de cât de firavi şi de muritori suntem noi, toţi cei dragi ai noştri şi toate cele materiale. În afara lui Hristos, în afara unei vieţi în Hristos, în afara făgăduinţelor lui Hristos, există doar stricăciune, năruire şi îmbătrânire. în afara lui Hristos, noul şi tinereţea sunt nişte glume groteşti, de vreme ce par a dăinui, dar de fapt nu o fac. Cu Hristos, printr-o viaţă ia Hristos şi prin primirea făgăduinţelor Sale, luăm viaţa omului cel nou cu care ne I îmbrăcăm Ia Botezul nostru.

Oricum, această prefacere într-un om nou este un întreg proces, cu un început, un mijloc şi un sfârşit. Este ceva asemănător procesului biologic de metamorfoză prin care anumite fiinţe îşi schimbă dramatic morfologia, forma lor exterioară – de pildă, mormolocii devin broaşte, omizile devin fluturi. Însă, în cazul nostru, cea care se schimbă este materia duhovnicească lăuntrică, nu cea fizică. Este nevoie, aşa cum spune Sfântul Pavel, de silinţă din partea noastră, pentru a lepăda relele ce ne trag în jos şi pentru a îmbrăţişa conştient vieţuirea cuvenită unui om nou şi care se aseamănă lui Hristos, modelul nostru.

Acest om nou, scrie Sfântul Pavel, se înnoieşte spre cunoaştere, după chipul Celui ce l-a zidit pe el. Odată ce ne dăruim acestei preschimbări într-un om nou, cunoaşterea crescândă a lui Hristos ne va înnoi pe mai departe. Trupeşte, în viaţa aceasta, vom îmbătrâni şi ne vom şubrezi din ce în ce mai mult. Însă duhovniceşte, dacă trăim pentru Hristos, vom întineri şi ne vom întări. Sfântul Ioan Gură de Aur adevereşte acestea, învăţându-ne că atunci când un om ajunge să Îl cunoască pe Hristos, „nu spre bătrâneţe se îndreaptă, ci spre o tinereţe mai deplină decât cea dinainte. Pentru că atunci când a primit o cunoaştere mai deplină, se învredniceşte de lucruri mai înalte şi este într-o plinătate mai mare a vârstei, cu mai multă tărie; iar aceasta, nu doar din pricina tinereţii, ci şi din pricina acelei asemănări, după care fiinţează. Vezi dar, că viaţa cea desăvârşită este precum o Zidire după chipul lui Hristos… Iar Hristos, ca şi învăţătura Sa, este veşnic tânăr, proaspăt şi nou”.

„Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să dăm”. Rostim aceste cuvinte de multe ori, la ecteniile dumnezeieştilor slujbe. Să le împlinim întocmai. Să ne dăm pe noi înşine noului, tinereţii, prospeţimii, tăriei pe care le găsim în Domnul Iisus. Să ne dăm pe noi înşine omului celui nou ce ne-a fost dăruit şi să respingem, cu hotărâre şi pentru totdeauna, omul cel vechi plin de păcate pe care l-am lepădat cu multă vreme în urmă, omul cel vechi care făgăduieşte doar urâţenia  duhovnicească,   îmbătrânirea  duhovnicească, senilitatea duhovnicească şi, în cele din urmă, moartea duhovnicească. Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare pentru noul cel veşnic şi pentru viaţa cea veşnică. Să ne cerem aşadar, dreptul primit prin naştere.

Cântările Ortodoxiei: Sfântul Apostol Petru – „purtătorul cheilor împărăţiei cerurilor”

Vineri, 16 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Astăzi temeiul Bisericii, Petru, piatra credinţei, pune înainte cinstitul său lanţ, spre întărire sufletească. Veniţi cu toţii dimpreună să sărutăm lanţul acesta, şi cu cântări de laudă să-l încununăm, zicând: Bucură-te, apărătorul credinţei cel fierbinte, care cu cuget aprins ai mărturisit cu îndrăzneală multă pe Hristos, Fiu al lui Dumnezeu. Bucură-te, bucuria lumii şi purtătorule al cheilor împărăţiei cerurilor. Dăruieşte har celor ce te cinstesc cu dragoste şi cu credinţă sărută cinstitul tău lanţ, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, făcând rugăciuni pentru noi, cei căzuţi.”

(Slava de la „Doamne, strigat-am…”, de la Vecernia zilei)

Autorul stihirii de astăzi este unul dintre imnografii bizantini despre care specialiştii spun că nu ar avea o „istoricitate sigură”. Numele de Vizantie, aşa cum apare el în cărţile de cult, pare a fi mai degrabă un pseudonim al împăratului Leon al VI-lea Înţeleptul sau Filosoful († 912) ori al lui Leon Scolasticul, sau numele adevărat al unui imnograf bizantin din epocile mai vechi. Tipurile convenţionale în figurile şi în felul vag şi general de venerare al sfinţilor cântaţi, caracteristice imnelor bizantine atribuite lui Vizantie, îi fac pe unii specialişti să afirme că opera lui Vizantie ar fi în realitate opera mai multor autori, care se conformau aceloraşi reguli. În ceea ce priveşte conţinutul şi forma stihirii de mai sus, se poate observa limpede că, ea este o împletitură armonioasă a numeroase tablouri biblice, care îl au ca protagonist pe Sfântul Apostol Petru. Iată, de exemplu, câteva dintre acestea: „Astăzi temeiul Bisericii, Petru, piatra credinţei”, „bucuria lumii şi purtătorul cheilor împărăţiei cerurilor”, „care cu cuget aprins a mărturisit cu îndrăzneală multă pe Hristos, Fiu al lui Dumnezeu”. În primele două, regăsim cuvintele Mântuitorului adresate odinioară Sfântului Apostol Petru: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor…” (Mat. 16, 18-19); ultimul este un răspuns (o mărturisire) al Apostolului: „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mat. 16, 16). În încheiere, aş dori să precizez că originea constantinopolitană a praznicului închinării cinstitelor lanţuri ale Sfântului Apostol Petru ar putea fi o dovadă concretă privind apartenenţa constantinopolitană a lui Vizantie.

Sf. Nicolae Velimirovici – Închinarea Cinstitelor Lanţuri ale Sfîntului Apostol Petru

Proloagele de la Ohrida

Sf. Nicolae Velimirovici

Editura Egumenita

Se pomeneşte Sfântul Apostol Petru în această zi din pricina lanţurilor în care îl legase nelegiuitul Irod şi care la venirea îngerului în temniţă au căzut de pe Apostol: Şi iată un înger al Domnului a venit deodată, iar în cameră a strălucit lumină. Şi lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deşteptat, zicând: Scoală-te degrabă! Şi lanţurile i-au căzut de la mâini (Fapte 12:7). Lanţurile au fost luate şi păstrate de creştini din generaţie în generaţie, atât pentru pomenirea Apostolului, cât şi pentru vindecările care se lucrau prin ele, ca şi prin ştergarele Apostolului Pavel, căci mulţi bolnavi se însănătoşeau la atingerea lor: încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei (Fapte 19: 12). Sf. Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, dădu aceste lanţuri în dar împărătesei Eudochia, soţia exilată a împăratului Teodosie cel Mic. Ea le-a despărţit în două, trimițând o jumătate la Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, iar cealaltă jumătate la Roma la fiica ei Eudoxia, care era soţia lui Valentinian III. Eudoxia a zidit Biserica Sfântului Petru şi a pus în ea aceste sfinte lanţuri trimise de mama ei, împreună cu acele lanţuri în care ticălosul împărat Nero îl legase pe Apostol înainte de a-1 răstigni.

Apostolul zilei: De la Ioan Proorocul învăţăm să călăuzim pe alţii către Hristos

Miercuri, 07 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Şi pe când Apollo era în Corint, Pavel, după ce a străbătut părţile de sus, a venit în Efes. Şi găsind câţiva ucenici, a zis către ei: Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt. Şi el a zis: Deci în ce v-aţi botezat? Ei au zis: În botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau. Şi erau toţi ca la doisprezece bărbaţi. Şi el, intrând în sinagogă, a vorbit cu îndrăzneală timp de trei luni, vorbind cu ei şi căutând să-i încredinţeze de împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte 19, 1-8 )

Pericopa apostolică din ziua de pomenire a Sfântului Ioan Botezătorul prezintă legătura şi deosebirea dintre Botezul lui Ioan şi Botezul creştin. Ioan Botezătorul predica pocăinţa, dar nu avea puterea să ierte păcatele, trezea din păcate, dar nu curăţea sufleteşte, diagnostica, dar nu vindeca. Sfântul Ioan Gură de Aur a numit botezul lui Ioan pod între testamente, trecere de la spălările rituale practicate în Legea Veche la Botezul iertării adus de Hristos-Domnul. Dar din această comparaţie dintre cele două botezuri mai vedem ce am primit noi atunci când ne-am botezat, nu doar o simplă părere de rău pentru păcatele săvârşite sau pentu păcatul originar, ci bucuria iertării. Taina Botezului a fost instituită de Hristos după Înviere, pentru că în stare de înviere ne bucurăm şi ne reîncepem viaţa pe o altă temelie, cu altă motivaţie şi putere, pe un drum nou şi către o destinaţie nouă. În Ioan Botezătorul Biserica a văzut icoana slujitorului Bisericii care arată în permanenţă calea către Hristos, care pregăteşte sufletele pentru a-L primi pe Domnul, singurul care schimbă viaţa în profunzime. De la Ioan Proorocul învăţăm să călăuzim pe alţii către Hristos, şi oricâte daruri am avea trebuie să le folosim pentru a-i îmbogăţi pe alţii şi nu pentru a-i stăpâni, pentru a-i face credincioşi ai Bisericii şi nu ucenici personali. Vedem din acest fragment apostolic că ucenicii care au primit botezul lui Ioan erau în stare de aşteptare şi nu aveau curajul mărturisirii, erau uniţi, dar nu erau întăriţi, iar imediat după primirea botezului creştin îşi schimbă atitudinile, primesc darul curajului şi cuvântul credinţei. Pomenindu-l pe Sfântul Ioan ne aducem aminte şi de naşii noştri, care ne-au călăuzit către cristelniţa Botezului, de aceia care ne-au făcut ucenici ai lui Hristos. Lumânarea de la Botez este icoana Sfântului Ioan care călăuzeşte către Hristos, Lumina lumii, care scade, se topeşte pentru a îndruma pe alţii, aşa cum Ioan s-a făcut mic, s-a smerit pentru ca Hristos să crească.

Apostolul zilei: Văzând arătarea Domnului, noi aşteptăm venirea Lui

Marti, 06 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune. Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.” (Tit 2, 11-14 şi 3, 4-7)

În ziua sărbătorii Botezului Domnului, Biserica ne învaţă să privim deodată către coborârea lui Hristos în apele Iordanului, dar şi către timpul botezului nostru. De aceea fragmentul apostolic vorbeşte atât despre arătarea harului lui Dumnzeu, cât şi despre sfinţirea şi înnoirea noastră prin Tainele Botezului şi Mirungerii. Arătarea Unuia din Treime nedespărţit de Sfânta Treime în ziua Botezului Său ne învaţă teologia produndă a schimbării, anume ce să lepădăm şi ce să aşteptăm, pentru că în faţa Mântuitorului care se pleacă omul nu poate sta indiferent, în faţa apei curăţite prin intrarea Creatorului, creaţia nu poate rămâne murdară. În ziua Epifaniei Apostolul ne spune că văzând arătarea Domnului noi aşteptăm de fapt venirea Lui, viaţa creştină fiind aşteptarea Celui ce a venit. Dar atunci când Apostolul Pavel vorbeşte de arătarea lui Dumnezeu, nu identifică un loc şi nu indică un timp, ci face cunoscută o persoană, Mântuitorul Hristos. Bunătate şi iubire aduce Dumnezeu atunci când este căutat sau chemat, aşteptat şi primit. Botezul şi Mirungerea sunt tainele bunătăţii şi simbolul îndurării lui Dumnezeu, pentru că primim fără să dăruim, ne înnoim fără să ne ostenim. Creştinul este chemat ca în viaţă să păstreze darurile primite la Botez, anume înfierea şi învierea, înnoirea şi sfinţirea, iar în ziua Botezului Domnului să îşi aducă aminte că la botezul său cerurile s-au deschis, pentru ca viaţa sa să o transforme în scară către cer.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Praznicul Botezului Domnului

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„ ARĂTAREA SLAVEI”

Predică la Epistola către Tit a Sfântului Pavel (2:11-14, 3:4-7),

la Praznicul Arătării Domnului (Bobotează)

In această Duminică, care este şi praznicul Sfintei Arătări a Domnului, citim la Liturghie din Epistola către Sfântul Tit a Sfântului Pavel. Această epistolă, împreună cu cele două epistole către Timotei, sunt numite „epistole pastorale”. Ele se deosebesc de celelalte epistole ale Sfântului Pavel prin faptul că nu sunt adresate unor anumite biserici locale, cu scopul de a fi citite în public, ci au fost trimise unor anumiţi conducători creştini ortodocşi: Sfântul Timotei, Episcopul Efesului, şi Sfântul Tit (13-107), Episcopul Cretei. Aceasta se înţelege prin epistole pastorale.

Ce ştim despre Sfântul Apostol Tit? A fost un elin, un păgân, bine educat în filosofia şi literatura greacă. Tradiţia istoriseşte că a vizitat Ierusalimul şi că L-a auzit acolo pe Hristos propovăduind, o experienţă care i-a schimbat viaţa. Mai târziu, a fost botezat de Sfântul Pavel, pe care 1-a ajutat în călătoriile sale misionare. Cu timpul, Sfântul Tit a fost făcut episcop şi părinte duhovnicesc al obştii creştine din insula Cretei. Sfântul Pavel îl preţuia într-atât pe Sfântul Tit, încât 1-a numit adevărat copil al său. Sfântul Tit a avut un succes uriaş în strădaniile sale misionare din Creta, aducând la Hristos nenumăraţi păgâni. A trăit până la nouăzeci şi patru de ani.

Am petrecut aproape un an tâlcuind scrierile apostolice rânduite a fi citite Duminica, în mare măsură fragmente din epistolele Sfântului Pavel, şi am învăţat multe despre aplicarea învăţăturilor lui Hristos în vieţile noastre. Să analizăm şi mesajul puternic al Apostolului de astăzi, verset cu verset.

Că s-a arătat harul cel mântuitor al lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Darul dumnezeiesc al mântuirii se dă fără nici o plată; este un dar al lui Dumnezeu, care vine prin dumnezeiescul har. Se înfăţişează în deplinătatea sa prin Hristos Iisus şi se arată întregii omeniri, fiecărui om, nu doar unui grup rasial sau etnic. Această arătare, această înfăţişare, această teofanie (theos, Dumnezeu, şi faino, arătare) s-a făcut doar din dragostea pe care ne-o poartă Dumnezeu. Dacă Dumnezeu s-ar fi asemănat omului căzut, ar fi nimicit pur şi simplu omenirea sau i-ar fi îngăduit să se nimicească singură. Însă Dumnezeu nu este ca noi. Dragostea Sa este nemărginită şi mai presus de înţelegerea noastră.

Învăţând pe noi ca, lepădând necinstirea şi poftele cele lumeşti, cu întreagă-cugetare şi cu dreptate şi cu bună-cinstire să vieţuim în veacul de acum. Ne închipuim uneori că, fiind botezaţi creştini şi venind la biserică în fiecare săptămână, sau măcar adesea, harul lui Dumnezeu ne va da de la sine putere. Însă dumnezeiescul har şi mântuirea nu ajung la noi în felul acesta. Ele cer, mai întâi şi mai presus de toate, hotărâre din partea noastră de a ne rândui vieţile într-un fel plăcut lui Dumnezeu. Abia atunci se va înrădăcina în inimile noastre un simţ al harului şi slavei lui Dumnezeu, al dragostei şi puterii sale, care va creşte şi se va mări. Trebuie să lepădăm necinstirea şi poftele cele lumeşti, spune Sfântul Pavel. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că folosirea de către Sfântul Pavel a cuvântului lepădare, în loc de ferire, „duce cu gândul la o mare depărtare, cea mai mare ură şi silă” faţă de acestea. Lepădarea înseamnă că trebuie să întoarcem spatele necinstirii şi poftelor celor lumeşti, să închidem simţurile faţă de ele, să le socotim a fi ceva i totul de negândit. Necinstirea este cea care ridică stavile între Dumnezeu şi noi, pricinuind neplăcere lui Dumnezeu. Poftele cele lumeşti sunt toate acele patimi şi pofte care au crescut într-atât, încât fac din om o făptură care aparţine deplin acestei lumi şi acestei vieţi, care depinde întrutotul de ele, în dauna conştientizării vieţii şi lumii duhovniceşti. Trebuie să cultivăm în locul poftelor celor lumeşti cumpătarea, cuviinţa şi buna-cinstire – sau, cu alte cuvinte, moderaţia, decenţa şi corectitudinea – şi un dor de sfinţenie şi de asemănare cu Hristos.

Aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus. Acest verset prezintă un interes deosebit. Sfântul Pavel a vorbit mai devreme despre harul lui Dumnezeu ce s-a arătat omenirii, iar acum spune de o arătare a slavei, o epifanie a slavei dumnezeieşti, a fericitei nădejdi a oamenilor – Cel ce este marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Unii sectari pretind că ideea că Iisus este Dumnezeu a apărut mai târziu şi că nu face parte din învăţăturile apostoleşti. În particular, Martorii lui Iehova susţin aceasta. Totuşi, aici, marele şi sfântul Apostol Pavel se referă vădit la Hristos ca la marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Iar originalul grecesc arată şi mai limpede decât traducerea noastră faptul că Sfântul Pavel se referă la o singură persoană. Nu este nici o surpriză să descoperim că înţelegerea apostolească a lui Iisus Hristos ca fiind Unul cu Dumnezeu este întocmai cu înţelegerea ortodoxă de astăzi

Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne răscumpere pe noi din toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Luişi norod ales, râvnitor de fapte bune. Domnul Iisus Hristos S-a dat pe Sine pentru noi, S-a pogorât din Cer, a trăit printre noi, ne-a luminat, a pătimit pentru noi fi a murit pentru noi A făcut toate acestea ca să nimicească puterea fărădelegii şi să ne răscumpere. „A răscumpăra” înseamnă „a cumpăra înapoi”, „a elibera prin plata unei răscumpărări”. Prin căderea lui Adam, ne-am vândut fa slujba păcatului şi am devenit robi ai săi. Viaţa și moartea lui Hristos, şi mai ales învierea Sa, ne-au răscumpărat şi ne-au eliberat. Mai mult, Domnul nu doar ne-a slobozit, ci ne-a şi dăruit o cale prin care să ne curățim şi să ne facem pe deplin plăcuţi lui. Am devenit astfel un norod ales, precum israeliţii Vechiului Legământ, un popor ales. Creştinii ortodocşi sunt noul Popor Ales, iar una din căile prin care îi putem afla pe aceşti bărbaţi şi femei aleşi este faptul că ei sunt, scrie Sfântul Pavel, râvnitori de fapte bune; cu alte cuvinte, ei trăiesc vieţile cunoscând milostivirea şi dragostea lui Dumnezeu şi răsfrâng această milă şi dragoste către ceilalţi, prin fapte bune.

Dar când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu. Încă o dată, Sfântul Pavel subliniază firea dumnezeiască a lui Hristos, folosind expresia Mântuitorul nostru Dumnezeu, în greacă, tou Sotiros imon Theou. Şi din nou foloseşte avântul „arătare”. Harul lui Dumnezeu se arată, slava lui Dumnezeu se arată, şi acum, repetă Sfântul Pavel, bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu se arată oamenilor.

Nu din faptele cele întru dreptate care le-am făcui noi, ci după a Lui milă ne-a mântuit pe noi, prin baia naşterii din nou şi a înnoirii Duhului Sfânt, pe Care L-au vărsat asupra noastră cu bogăţie prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Dumnezeu nu a mântuit omenirea fiindcă aceasta ar fi meritat-o. Omenirii nu i se cuvine mântuirea, aşa că faptele bune, faptele cele întru dreptate în sine şi prin sine nu ne vor mântui. Mântuirea este după a Lui milă. Ne mântuim din milostivirea lui Dumnezeu.

Mai mult, dobândim putinţa mântuirii prin Biserică, prin baia naşterii din nou, care este Sfânta Taină a Botezului, şi prin înnoirea Duhului Sfânt, referire la Sfânta Taină a Mirungerii, în care Sfântul Duh îşi revarsă darurile întăritoare şi înnoitoare din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Această ultimă parte – prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru – este un concept teologic care exprimă adevărul că, în timp şi în lume, lucrările Sfântului Duh se înfăptuiesc prin Hristos. în veşnicie, Sfântul Duh purcede de la Tatăl, însă în lumea vremelnică Sfântul Duh lucrează prin Fiul. Grupările religioase apusene îşi apără uneori adăugirea la Simbolul Credinţei a cuvântului Filioque („şi de la Fiul”), făcând confuzie între purcederea Sfântului Duh în veşnicie şi lucrările Sfântului Duh în timp. Când această deosebire este înţeleasă cum trebuie, vedem ca adăugirea apuseană este fără temei teologic.

Ca, îndreptăţindu-ne prin harul Lui, moştenitori să fim, după nădejde, vieţii celei veşnice. Încă o dată, suntem îndreptăţiţi, devenim drepţi, sfinţi şi plăcuţi lui Dumnezeu prin harul Lui. Revărsarea acelui har, la botez şi la mirungere, ne spală de toată întinăciunea şi ne întăreşte pentru lupta de o viaţă. Prin Epifania lui Hristos Dumnezeu, prin arătarea harului Său, a slavei Sale, a bunătăţii Sale, a dragostei Sale şi a milostivirii Sale, devenim moştenitori, după nădejde, [ai] vieţii celei veşnice. Suntem moştenitori pentru că Dumnezeu ne adoptă ca membri ai familiei Sale. Devenim, astfel, fiii şi fiicele lui Dumnezeu, şi tot ce li se cuvine fiilor şi fiicelor lui Dumnezeu – viaţa veşnică, bucuria veşnică, o Zidire schimbată la faţă – devin ale noastre. Acesta însă nu au loc de la sine. Trăim cu nădejdea vieţii celei veşnice. Nu putem câștiga prin merite împlinirea acestei nădejdi, dar trebuie să ne silim să ne supunem firii celei sfinte a lui Dumnezeu pentru a preface nădejdea în realitate. Dumnezeu ne dăruiește toate acestea. Tot ce avem de făcut este să întindem mâna și să le luăm.

Binecuvântarea Domnului să fie cu voi toți, astăzi, la acest minunat praznic al Dumnezeieștii Arătări.