Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„CINE EŞTI TU, CARE JUDECI?”

Predică la Epistola către Romani a Sfântului Pavel (13:11-14:4),

în Duminica Iertării

(Duminica Lăsatului sec de brânză)

Fraţi şi surori întru Hristos, mâine, noi, creştinii ortodocşi, începem Marele Post. Intrăm acum într-o perioadă mai lungă, ce ţine aproximativ şapte săptămâni, de rugăciune şi postire mai intensă până ce vom atinge Sfintele Paşti, Praznicul Praznicelor, Sărbătoarea învierii lui Hristos. Este o perioadă foarte prielnică ca fiecare dintre noi să se uite în adâncul său şi să afle ce este nesănătos sau ce lipseşte din punct de vedere duhovnicesc. Putem apoi, în această perioadă, să începem a lucra la înlăturarea din vieţile noastre a tot ce este vătămător şi, în acelaşi timp, să sporim ceea ce este cu adevărat sănătos şi plăcut lui Dumnezeu.

Există riscul să sun prozaic şi searbăd dacă voi aminti zicala „Eşti ceea ce mănânci”. Şi totuşi, îmi voi asuma acest risc: într-adevăr, eşti ceea ce mănânci. Este destul de vădit că, dacă mâncăm din belşug, dacă dieta noastră este bazată în exclusivitate pe cele mai extravagante mâncăruri, cu arome exotice şi bogate în grăsimi, mirodenii şi zaharuri – aşa cum este tipic pentru dieta americană individuală – psihologia noastră va purta, mai devreme sau mai târziu, pecetea acestor obiceiuri, fie în felurite aspecte ale înfăţişării exterioare, fie în funcţionarea organismului, fie în amândouă.

Mai mult, caracterul nostru individual, personalitatea şi temperamentul vor rămâne cu această pecete – ca şi cel mai important lucru, sufletul nostru. în întreaga noastră făptură se va întipări o obsesie faţă de cele lumeşti. Dimpotrivă, o alegere mai nechibzuită a dietei, precum cea prescrisă în timpul Postului de către înţeleaptă noastră maică, Biserica, va realiza contrariul; acest lucru ne poate face mai sănătoşi trupeşte, şi cu siguranţă ne va face mai sănătoşi duhovniceşte.

Unor scriitori religioşi de factură modernistă sau fundamentalistă [protestantă] le place să ne atragă atenţia asupra aşa-zisului fapt că în creştinismul timpuriu – creştinismul primar, aşa cum i se mai spune uneori – nu existau Sfinte Canoane în ce priveşte postul, nu exista Postul Mare, nu existau de fapt nici un fel de rânduieli de postire. Canoanele şi perioadele de post sunt văzute de către aceşti scriitori ca fiind nişte adăugiri ulterioare şi, implicit, nefolositoare, sau chiar ca nişte adaosuri „călugăreşti”, după părerea multora dintre ei.

In Epistola ce s-a citit astăzi, Sfântul Pavel scrie despre o deosebire de păreri dintre cineva care credea că poate să mănânce de toate şi altcineva care doar legume mănâncă . Vedem din acest pasaj că, chiar de la începuturi, doar la câteva decenii de la înălţarea lui Hristos, se puneau deja întrebări despre post, acesta fiind o temă de discuţie. Deci postul nu era necunoscut Bisericii Apostolilor. De fapt, istoricii ortodocşi susţin că posturile de Miercuri şi Vineri sunt de obârşie apostolică  şi că probabil este probabil ca – deşi posturile de peste an nu au fost  statornicite în forma lor actuală decât după perioada apostolică – acea statornicire să nu oglindească altceva decât o tradiţie deja întemeiată, deşi nu întotdeauna uniformă.

Prin  urmare, ceea ce spun moderniştii şi fundamentaliştii este adevărat doar într-o măsură foarte, mică: şi anume că, în zilele Sfântului Pavel, încă nu apăruseră anumite detalii legate de post, ce aveau nevoie de timp pentru a ieşi la iveală. La fel ca în ştiinţa medicinii sau, să zicem, în ştiinţa fizicii, ştiinţa care este teologia ortodoxă avea nevoie de timp pentru a se maturiza. Comparaţia de aici dintre ştiinţele naturii şi teologie este potrivită, deşi imperfectă dintr-o anume privinţă. In cazul ştiinţelor naturii sunt mereu posibile noi descoperiri care să modifice radical cunoaşterea despre trup sau cea fundamentală. Descoperirea legăturii dintre bacterie şi boală de către medicina veacului al XIX-lea sau înlocuirea fizicii clasice de către cea cuantică în veacul al XX-lea sunt astfel de exemple.

În cazul teologiei ortodoxe, nu se poate petrece acest lucru. Toată cunoaşterea necesară mântuirii ne-a fost dată de Hristos; ansamblul cunoaşterii fundamentale rămâne fix şi neschimbat. Nu este posibilă nici o descoperire radicală în ce priveşte această cunoaştere. Este posibilă, însă, o sporire în înţelegerea aplicării acelei cunoaşteri în vieţile noastre, iar acea sporire acea maturizare este cea care a caracterizat istoria Ortodoxiei.

Pe măsură ce primejdia mare pentru viaţă care era asociată cu apartenenţa la Biserica Ortodoxă primară a scăzut, o dată cu începutul veacului al IV-lea a devenit neprimejdios, ba chiar o modă să aparţii Bisericii. A apărut atunci o nevoie arzătoare pentru alte căi de modelare a caracterului duhovnicesc şi, din această pricină, postul a căpătat o însemnătate sporită. Când cineva trăieşte zi şi noapte sub spaima prigoanelor; când răstignirea, arderea de viu, sfâşierea de către fiarele sălbatice sau osândirea la o viaţă de muncă silnică sunt toate posibilităţi reale pentru cei ce-L urmează pe Hristos; când cugetarea îţi este marcată de frica neîncetată a bătăii în uşă – în aceste împrejurări, se poate considera că nu este nevoie de un post foarte strict, indispensabil în vremurile mai liniştite.

Prin urmare, cei ce pretind că ar trebui să ne întoarcem la obiceiurile mai vechi de postire, adică la un post ceva mai puţin regularizat, ar trebui să înţeleagă că dacă vrem ca apartenenţa la Biserica lui Hristos să ne aducă ceva bun, atunci, o dată cu acest regim mai puţin strict de postire, trebuie să vină şi o dorinţă de încercări dintre cele mai aspre în viaţă. Dacă apartenenţa la Biserica lui Hristos are scopul de a ne face cât mai asemănători lui Hristos, fie postul,  fie încercările sunt de nelipsit. Inţelegându-l astfel, vom vedea că postul de produse animale nu este atât de greu, până la urmă.

Să pătrundem acum mai adânc în mesajul Epistolei citite astăzi. Scriind despre certurile din Biserica timpurie a Romei, dintre cei ce nu posteau cu mare stricteţe şi cei ce o făceau, Sfântul Pavel povăţuieşte astfel: Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit pe dânsul. Cine eşti tu care judeci pe sluga altuia? Pentru Domnul său, stă sau cade (ea).Nespus de folositoare sunt aceste cuvinte!

Sfântul Pavel ne spune că, orice rânduială de postire am urma, cel mai însemnat lucru este să ne preocupam de relaţia cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi să nu judecăm relaţia aproapelui nostru cu El. Când ne confruntăm cu întrebarea dacă este nevoie să postim aspru pentru a ne întări în credinţă, trebuie să ştim răspunsul nostru la acea întrebare şi felul în care acest răspuns se răsfrânge în viaţa noastră se va judeca în cele din urmă de către Domnul căruia slujim, atunci când vom sta înaintea înfricoşatului Său scaun de judecată. Răspunsul se regăseşte în toate cele pe care alegem să facem. Nu ne este dat nouă să-i judecăm pe fraţii şi pe surorile noastre în Hristos. Nu o facem din mai multe pricini:

-         A judeca pe altul înseamnă a lua locul lui Dumnezeu; după cum zice Sântul Pavel: Cine eşti tu care judeci…?

-         A judeca pe altul înseamnă a strămuta atenţia de acolo de unde trebuie să fie şi unde trebuie să rămână ca să se mântuiască sufletul, adică concentrată asupra propriile nedesăvârşiri duhovniceştii!

-         A judeca pe altul înseamnă a atrage primejdia unui alt păcat, judecata greşită, deoarece nu putem vedea în inima altui om şi nu putem şti toate împrejurările vieţii sale. Sfântul Dorotei al Gazei (cca. 506 – cca. 570) observă că, deşi un om poate vedea păcatele altcuiva, nu poate şti cum şade acela în faţa lui Dumnezeu, nu poate şti tainicele lui rugăciuni în care cere milă şi iertare. „Poţi şti multe despre păcat, dar nu poţi şti nimic despre pocăinţă” , scrie acest mare sfânt.

-         A judeca pe altul sporeşte neînţelegerea şi certurile din Biserică, unde pacea şi dragostea trebuie să fie însuşirile de căpătâi.

-         A judeca pe altul înseamnă a aduce ispita unui păcat şi mai mare, unul dintre cele mai rele, şi anume clevetirea.

-         În cele din urmă şi cel mai însemnat lucru, a judeca pe altul înseamnă a aduce judecată asupra nouă înşine; Hristos însuşi ne-a prevenit: Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi.

Ni se spune de nenumărate ori că dacă suntem creştini nu trebuie să judecăm alţi bărbaţi sau femei, înseamnă oare aceasta să ne abandonăm pe deplin facultăţile critice în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi oameni? Dacă ştim despre un om că este un delapidator notoriu, facem bine dacă îl judecăm a fi un custode nepotrivit pentru o avere publică? Dacă am întâlni un om despre care ştim că este un ucigaş psihopat, judecăm bine dacă socotim nepotrivit a-1 invita la masă? Răspunsul la ambele întrebări este, evident, „Da”.

Să luăm câteva exemple mai puţin extreme şi mai plauzibile. Dacă aflăm că un anume prieten sau cunoscut are o influenţă nesănătoasă asupra noastră ca ortodocşi, sau dacă credem că un prieten sau un cunoscut al copiilor noştri îi poate îndruma pe aceştia pe căi greşite, putem să facem judecata potrivită în aceste cazuri şi să punem capăt unor astfel de tovărăşii? Iarăşi, răspunsul este „Da”. Bineînţeles că putem face aceasta. Vom fi socotiţi răspunzători de către Hristos dacă nu vom face aceste judecăţi.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Infricosatei Judecati

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„ACEASTĂ LIBERTATE A VOASTRĂ”

Predică la Epistola întâi către Corinteni I la Sfântului Pavel (8:8-13;9:1-2),

în Duminica înfricoşatei Judecăţi (Duminica Lăsatului sec de carne)

Apostolul acestei Duminici este luat din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Pavel ridică o serie de întrebări cruciale. Întrebarea de căpătâi ce se pune este dacă i se îngăduie unui creştin să mănânce din carnea care a fost adusă jertfa zeilor păgâni. Vă veţi aminti poate din predica anterioară că Corintul primelor veacuri era o cetate păgână în care creştinii erau o minoritate neînsemnată. Acolo templele păgâneşti abundau şi erau pline de oameni. Marea parte a religiilor păgâne cereau de la credincioşi să le aducă zeilor jertfe de animale. Prin urmare, treceau pe sub porţile acestor clădiri un număr uriaş de dobitoace: vite, oi, capre, tot soiul de păsări ş.a.

Animalele aduse jertfă erau omorâte şi tăiate într-o ceremonie. Anumite părţi ale animalelor erau apoi arse înaintea idolilor, ca aducere-înainte. Totuşi, carnea ce rămânea – cea mai mare parte a jertfei – era fie oprită ca hrană pentru preoţii păgâni şi alţi slujitori ai templului, fie vândută de către templu măcelarilor, care, la rândul lor, o vindeau oamenilor. Cantităţi mari din această carne ajungeau astfel înapoi la oameni, încât o parte însemnată a preparatelor din carne consumate de cetăţenii Corintului şi ai altor cetăţi păgâne provenea din aceste jertfe păgâneşti.

Într-o oarecare măsură, păgânii priveau consumul acestei cărni drept un fel de împărtăşire primitivă cu zeii cărora li se aducea ca jertfa. Dar creştinii? Ei puteau fi serviţi cu această mâncare când îşi vizitau vecinii, prietenii şi cunoştinţele păgâne, sau când luau parte la ospeţele publice, sau puteau chiar ei să o cumpere, cu ştiinţa sau fără ştiinţa lor. Dacă creştinii consumau o astfel de mâncare, se împărtăşeau cu zeii păgâni? Era carnea de jertfa spurcată prin asocierea ei cu închinarea idolească?

Răspunsul Sfântului Pavel este că, de vreme ce zeii păgâni sunt dumnezei mincinoşi, deci inexistenţi, jertfele ce li se aduc sunt aşadar lipsite de orice conţinut duhovnicesc. O persoană nu se poate împărtăşi cu un nimic, cu ceva care nu există. Prin urmare, zeii păgâni nu au nici o putere să afecteze carnea de jertfa. Astfel că, pentru creştini, nu are nici o însemnătate de unde provine această carne. Creştinii o pot mânca, fără să păcătuiască. Acesta a fost verdictul Sfântului Pavel.

De vreme ce consumarea cărnii de jertfa a păgânilor nu mai este o problemă arzătoare printre creştini, de ce a ales totuşi Biserica Ortodoxă să se citească acest fragment în Duminica aceasta? Motivul stă în faptul că adevărata însemnătate a pasajului nu are nimic de-a face cu consumarea anumitor mâncăruri, ci cu principiul care se regăseşte în aceste cuvinte ale Sfântului Pavel: Ci vedeţi ca nu cumva libertatea voastră aceasta să fie poticneală celor neputincioşi.

Adesea, lucrurile nu sunt la fel de simple precum par la început. Mai există o faţetă a acestei problemul anume cea a aparenţelor. Pe de o parte, o fapta în sine şi prin sine poate fi ceva cu totul nevinovat, şi totuşi, pe altă parte, un anume lucru legat de înfăţişarea acelei fapte poate fi pentru alţii pricină de sminteală. Aparent, exista în Corint convertiţi de la iudaism mult mai sensibili decât
era cazul faţă de mâncarea cărnii ce fusese adusă ca jertfa idolilor. Ei socoteau acest lucru ca fiind un păcat, chiar dacă nu era cu adevărat unul. Pentru aceşti oameni, să îşi vadă fraţii creştini mâncând o astfel de hrană era ceva şocant, un fapt care, poate, le-a clătinat credinţa în dreptatea Evangheliei creştine.

Existau şi convertiţi de la păgânism care mai păstrau unele percepţii reziduale din fosta lor credinţă, despre împărtăşirea cu zeii păgâni. Şi aceşti oameni se puteau sminti văzându-i pe fraţii lor creştini mâncând carnea de jertfa, iar credinţa lor nou-aflată se putea astfel tulbura în mod inutil. De aceea, Sfântul Pavel învaţă că, deşi nu este în sine un păcat a mânca o astfel de hrană, dacă acest lucru face sminteală şi primejduieşte credinţa altora, poate fi un păcat. Mai bine să avem grijă, a stăruit el, decât să se nimicească firava credinţă a unora dintre fraţii şi surorile în Hristos.

In oricare dintre lucrurile pe care suntem slobozi a le face ca ortodocşi creştini trebuie să avem întotdeauna grijă să nu-i smintim pe fraţii noştri mai neputincioşi şi să le primejduim credinţa. Chiar dacă o faptă este cu totul nevinovată, trebuie să fim atenţi şi veghetori ca ea să se şi arate a fi la fel de nevinovată precum este. Pricinuirea smintelii slăbeşte credinţa celorlalţi şi îi poate împinge spre păcate, fie pentru că sunt într-atât de îngroziţi, încât nu mai pot crede că credinţa creştină merită osteneala, fie pentru că sunt ispitiţi să clevetească despre părerile grăite pe care şi le-au făcut.

Chiar şi în vieţile noastre păcătoase, atunci când facem ceva lipsit de nevinovăţie, trebuie să ne aducem aminte că vom fi făcuţi răspunzători nu numai pentru păcatul în sine, ci şi pentru sminteala pe care le-am pricinuit-o celorlalţi. Dacă alţii ne aud întrebuinţând un limbaj murdar, dacă ne văd ducându-ne la filme nepotrivite, dacă observă că suntem lipsiţi de scrupule în afacerile noastre, dacă ne prind minţind, dacă văd că stilul nostru de îmbrăcăminte este lumesc sau necuviincios, dacă ne văd că suntem nemilostivi faţă de aproapele nostru, vor avea mai mult ca sigur o părere foarte proastă despre Ortodoxia de care aparţinem în văzul tuturor.

Omul este o făptură complexă, astfel că şi problemele legate de păcat sunt, la rândul lor, complexe. Când avem ispita de a păşi în jos pe calea păcatului, trebuie să ne gândim nu numai la ameninţarea ce se ridică asupra sufletelor noastre, ci şi asupra sufletelor celorlalţi.

Astăzi este Duminica Lăsatului sec de carne, al cărei rost este să ne amintească că Marele Post începe de mâine într-o săptămână. Drept care Biserica ne ajută să ne pregătim pentru perioada postului, înlesnindu-ne intrarea în post prin cerinţa de a ne înfrâna de la carne, începând de mâine. Brânza şi alte produse lactate sunt încă îngăduite, până Duminica următoare.

Postul Mare fiind aproape, aş vrea să spun acum câteva cuvinte despre post. Biserica a rânduit postirea de la anumite mâncăruri cu scopul de a ne îmbunătăţi sănătatea duhovnicească, deoarece evitarea tuturor produselor animale reduce cantitatea anumitor substanţe chimice din trupul nostru. Postul, prin urmare, ne ajută să ne concentrăm mai mult minţile, ne ajută ca rugăciunea să devină mai legată şi mai adunată, ne ajută să rezistăm mai bine la ispitele păcatelor grave şi ne ajută să slăbim puterea sinelui mândriei, dându-ne putinţa să ne vedem, cu o limpezime de cristal, aşa cum sunt adevărat:   făpturi  josnice   şi   păcătoase,  care sunt neputincioase fără Ziditorul lor.

Cum au ştiut acest lucru Părinţii timpurii ai Bisericii, de vreme ce nu aveau instrumentele ştiinţifice necesare detectării sau măsurării hormonilor şi a altor substanţe chimice din alimente? Răspunsul este că, deşi într-adevăr nu au avut instrumentele noastre ştiinţifica moderne, ei au folosit o metodă ştiinţifică, care include cercetări, strângere de date, formularea şi încercarea ipotezelor. Într-un cuvânt, cercetarea, observaţia atenta a fost cea care i-a învăţat pe Sfinţii Părinţi cele despre postire.

Postul ne sporeşte şi controlul asupra vieţii, printr-o disciplină de sine moderată. Postul ne dă stăpânire asupra poftelor în loc ca poftele să ne stăpânească pe noi. O asemenea formare duhovnicească a caracterului – i s-ar putea zice „culturism spiritual”, care să ne formeze muşchii duhovniceşti – poate fi apoi folosită şi în alte împrejurări decât pentru hrană, şi în acest fel ne străduim să devenim tot mai mult asemenea lui Hristos. Nu mai e nevoie a spune că postirea de la toate produsele animale nu este menită să vatăme pe nimeni – chiar dimpotrivă şi din această pricină cei ce sunt bolnavi grav sau cronic, copiii, femeile însărcinate şi mamele care îşi alăptează pruncii nu sunt siliţi şi nu trebuie să ţină acest fel de postire, sau o fac doar cu încuviinţarea explicită a unui doctor.

Există o concepţie greşită despre post, întreţinută pe alocuri, de care voi aminti in treacăt deoarece este destul de răspândită. Potrivit acestei viziuni, postul ne cere să renunţăm de bunăvoie la anumite mâncăruri care ne plac foarte mult, în schimbul altora mai puţin plăcute .Făcând astfel, ne supunem unor lipsuri. Suferinţa ci şi neplăcerea care vin din astfel de lipsuri sunt, cumva, plăcute lui Dumnezeu şi ne-ar ajuta în parte să Îl îmbunăm pentru multele păcate pe care le-am săvârşit. Renunţăm la confortul nostru din pricina jignirii aduse lui Dumnezeu, iar ocara aceasta se diminuează. Care sunt greşelile acestei concepţii despre post?

Mai întâi de toate, Dumnezeu nu este, în nici un fel, mulţumit [sau satisfăcut] de vreo lipsă, suferinţă sau neplăcere omenească. El ne iubeşte deplin şi necondiţionat, şi ne doreşte numai binele.

In al doilea rând, nu Îi putem plăti nicicând lui Dumnezeu pentru păcatele noastre; nu îi putem da satisfacţie pentru fărădelegile noastre. Relaţia unei făpturi omeneşti păcătoase cu Făcătorul ei nu este cea a unui şofer neglijent cu un judecător, când se plăteşte o amendă pentru a satisface societatea ofensată de încălcarea legii. Mai degrabă, ea se aseamănă relaţiei dintre un copil şi tatăl său sau iubitor – un Părinte care îl pedepseşte pe copilul neascultător,   pentru  a  modela   în  chip  potrivit  personalitatea şi caracterul copilului, şi pentru a-i întipări în cuget ascultarea. Slobozirea de urmările păcatului nu o cumpărăm prin suferirea de bunăvoie a lipsurilor sau prin pricinuirea de unul singur a durerii. Această libertate o dobândim prin pocăinţă, prin spovedanie, printr-o hotărâre neclintită de a evita păcatul şi prin întoarcerea treptată a vieţii noastre către Hristos. Acestea Îl mulţumesc pe Părintele nostru Ceresc.

În al treilea rând, nu putem căpăta calea spre veşnica viaţă renunţând de bunăvoie la carne, la produse lactate, la bomboane de ciocolată, la a urmări meciuri sportive sau la a mai vedea filme, socotind astfel de fapte în sine şi printr-însele. „A renunţa la ceva pentru Post”, să ne lipsim de ceva care ne place cu scopul de a domoli mânia lui Dumnezeu nu este deloc o concepţie ortodoxă, ci una pe de-a-ntregul primitivă şi cu totul păgână în esenţă, căci păgânii încercau mereu să domolească zeilor lor prin astfel de fapte superstiţioase şi conţinut.

Sfântul Pavel spune în Epistola ce s-a citit astăzi: Dar nu mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu; că nici de vom mânca, nu ne prisoseşte, nici de nu vom mânca, nu ne lipseşte. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al relaţiei cuiva cu Dumnezeu, actul de a mânca o anume mâncare sau de a nu mânca o anume mâncare nu are nici o însemnătate, dacă considerăm fapta în sine. Ea este neutră din punct de vedere moral; Dumnezeu nu este nici mulţumit, nici nemulţumit. El a făcut toate cele pe care le mâncăm şi a spus despre toate că sunt bune foarte. O dată cu venirea Noului Legământ al lui Hristos Iisus, chiar şi noţiunea de mâncăruri curate şi necurate a fost desfiinţată.

Ce contează pentru Dumnezeu şi ce contează in relaţia noastră cu El este direcţia generală a vieţilor noastre. Ne apropiem de Dânsul, sau ne îndepărtăm? Trâindu-ne vieţile, devenim mai ştiutori de însemnătatea veşnică a vieţii sau rămânem nepăsători faţă de realitatea duhovnicească? Căutăm asemănarea cu Hristos, singurul înţeles al felului de viaţă creştin ortodox şi al postului, sau devenim tot mai lumeşti şi, astfel, tot mai puţin asemenea lui Hristos? Postul are rostul de a ne face mai duhovniceşti în gândire şi de a ne îndemna înspre Dumnezeu.

Apostolul zilei: Păcatul ne transformă viaţa în iad

Joi, 19 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu. Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morţii; dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche. Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti! Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci fără lege, păcatul era mort. Iar eu cândva trăiam fără lege, dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă; iar eu am murit! Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte. Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea. Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă, şi dreaptă, şi bună. Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos.” (Romani 7, 4-13)

La prima vedere, este foarte simplu: trebuie să eviţi, să ocoleşti răul şi să înfăptuieşti binele. Dar nu este deloc uşor. Lucrurile se complică dacă ţinem cont de faptul că răul are multe feţe, că nu totdeauna îţi dai seama de existenţa lui, şi chiar dacă ştii că un anume lucru este rău, nu totdeauna ai puterea de a te opune singur. Apoi, nu de puţine ori răul este amestecat cu binele, astfel încât se cere mare discernământ şi mare atenţie în acest sens. Răul exercită o puternică influenţă asupra voinţei noastre, asupra simţurilor şi asupra sentimentelor noastre. Rareori ne sugerează anumite lucruri, aproape întotdeauna comandându-ni-le. Rareori conduce, de cele mai multe ori împinge de la spate, forţează. Ori de câte ori am citit sau am ascultat paraclisul Maicii Domnului, un cuvânt de rugăciune de acolo ne atrage atenţia: „sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea de iad s-a apropiat”. Atunci când sufletul nostru se umple de răutate, încă de aici viaţa devine un iad. Păcatul ne face viaţa un iad… pentru că este cauză a dezbinărilor din familie, a certurilor între rude, ne face sufletul mândru şi invidios, ne învaţă să minţim, să ţinem minte răul. Unii creştini spun că, deşi au fost botezaţi, miruiţi, cununaţi la Biserică, „ei nu prea sunt cu credinţa”, zic ei. A fi credincios nu este o abilitate de a te scuza mai bine de responsabilităţile pe care le avem faţă de credinţă. Firea ne poate juca feste, dar să nu uităm, înainte de toate, că noi am fost eliberaţi de sub puterea firii păcătoase şi am fost aşezaţi sub puterea lui Hristos. Astfel încât a crede astăzi, a săvârşi binele şi a fugi de toată răutatea nu mai este o chestiune de a putea, ci de a voi. Nu vom fi biruiţi de rău, ci, după cuvântul Apostolului Pavel, vom birui răul prin bine.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 34-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„BISERICA DUHULUI SFÂNT”

Duminica a treizeci și patra după Rusalii

Predică la Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Pavel (6:12-20),

în Duminica Fiului Risipitor

Istoricii consemnează că străvechea cetate grecească a Corintului a fost nimicită de către romani în anul 146 î.Hr. O sută de ani mai târziu, în anul 46 d.Hr., cetatea a fost re-întemeiată de către romani ca o colonie a Imperiului şi populată cu colonişti din Italia. In timpul Sfântului Pavel, după încă o sută de ani, cetatea devenise foarte cosmopolită, un amestec de greci, italieni şi iudei, precum şi alte neamuri din Orientul Apropiat. însuşi Iuliu Cezar (cea. 100 î.Hr. – 44 d.Hr.) a încurajat reîntemeierea Corintului, lucru semnificativ deoarece această perioadă marchează sfârşitul trecerii de la vechea Republică Romană, austeră şi aproape puritană, la decăderea şi corupţia Imperiului Roman păgân.

Corintul este aşezat pe o fâşie îngustă de pământ, Istmul Corint, care leagă ţinutul masiv al Peloponezului de restul Greciei continentale. Astăzi, un canal taie istmul de-a lungul său, însă în vechime acesta nu exista, deşi împăratul Nero (37-38) a încercat – şi a dat greş – să construiască un asemenea canal. Cu toate acestea, Corintul era o axă comercială însemnată, şi multe bogăţii treceau printre zidurile acestei cetăţi aflate la intersecţia sumedenii de drumuri de negoţ. Corintul nu era bogat; a devenit şi centru politic, atunci când a fost capitala regională a Ahaiei şi scaunul unui proconsul roman. Şi, în timp ce străvechea Atena era renumită fiind centrul cultural şi intelectual al lumii civilizate Corintul poseda o distincţie de alt fel. Corintul era vestit pentru dezmăţul în care se afla, atât de mare, încât numele cetăţii ajunsese să fie folosit ca un eufemism pentru depravarea morală.

Pe   lângă   această   notorietate,   cetatea  era binecunoscută pentru templele sale închinate Afroditei, zeiţa grecească păgână a frumuseţii şi a dragostei, şi rău famată pentru miile de desfrânate ale templului, parte esenţială a cultului. Se poate zice că starea morală a cetăţii era determinată de închinarea la Afrodita, o stare morală cât se poate de decăzută şi lamentabilă. Cetatea era pur şi simplu afundată în imoralitate. In pofida reputaţiei ei sordide, Sfântul Pavel a izbutit, după un an şi jumătate de osteneală, să întemeieze în Corint o biserică care a crescut cu repeziciune şi a devenit destul de puternică. Totuşi, după plecarea sa din Corint, biserica aceasta a constituit pentru Sfanţul Pavel o sursă de nelinişti considerabile în acele zile timpurii.

Întâi de toate, existau neînţelegeri şi dezbinare, pricinuite în mare măsură de mândrie. Cel mai rău lucru, totuşi, era o tendinţă în, rândul unora dintre creştinii corinteni de a încerca imposibilul: să combine ethosul creştin cu cel păgân într-un cod moral mult mai îngăduitor în ceea ce priveşte sexualitatea. Aceşti nou-începători creştini, care nu se puteau desprinde de trecut, stăruiau că, de vreme ce Hristos a murit ca să elibereze omenirea, nu mai exista nici o oprelişte în purtare, îndeosebi în comportamentul sexual. Nu mai este nevoie să spunem că acest lucru era o deformare groaznică a felului de viaţă propovăduit de Sfântul Pavel şi o folosire greşită a conceptul creştin de libertate. De aceea, Sfântul Pavel i-a învăţat că, deşi sub Hristos toate sunt îngăduite, nu toate sunt de folos. Sub Hristos nu sunt toate îngăduite, însă Sfântul Pavel îşi însuşeşte aici aparent învăţătura lor greşită, moto-ul lor, pentru a atinge scopul lecţiei sale.

Libertatea dăruită de Hristos a fost menită să fie sădită spre a putea înflori şi aduce roadă duhovnicească. A se lăsa omul pe sine în robia obiceiurilor vătămătoare duhovniceşte, spune mustrător Sfântul Pavel, înseamnă încălcarea şi nimicirea acelei libertăţi şi, în acelaşi timp, încălcarea şi nimicirea vredniciei dăruite de Dumnezeu tuturor făpturilor omeneşti. Hristos trebuie să fie singurul nostru stăpân, iar apostolul ne învaţă să ne ferim de purtări prin care să trădăm stăpânirea Sa asupra noastră, în întregime sau în parte. Creştinii, le aduce aminte Sfântul Pavel corintenilor, au devenit părţi ale Trupului lui Hristos, într-un înţeles duhovnicesc – mădularele lui Hristos este formularea sa. Astfel, creştinii ortodocşi sunt închinaţi, adică puşi deoparte, la Botez, unui scop şi unei chemări mai înalte, care duc în cele din urmă la veşnica unire cu Dumnezeu. Prin urmare, libertatea în Hristos, pentru a-şi păstra înţelesul, trebuie îndreptată spre acest ţel înalt.

Sfântul Pavel ne previne că întrebuinţarea libertăţii de către cineva pentru a se uni cu o desfrânată, pentru a deveni un trup cu curvia, înseamnă o necinstire grosolană a poziţiei sale de mădular al Trupului lui Hristos. Este o pângărire, o întinare, o înjosire şi un păcat murdar împotriva propriului trup. Un creştin este liber aleagă desfrânarea în locul lui Hristos – şi, este adevărat, tuturor oamenilor li s-a dat darul liberei voinţe – dar, dacă alege desfrânarea şi stăruieşte în alegerea sa, nu mai este  un mădular al lui Hristos, nu mai este creştin. A ales o cale care nu urcă spre Hristos, ci coboară spre păcat, spre stricăciune şi spre moarte.

Pe vremea împărăţiilor despotice, regele sau împăratul era liber să facă tot ce vroia; puterea sa era deplină – cel puţin teoretic. Îşi putea împlini orice dorinţa; îşi putea îngădui tot ce simţea sau poftea. Un cârmuitor  înţelept ştia însă că, deşi puterea sa era teoretic nemărginită, de fapt purtarea lui se răsfrângea asupra rangului său de împărat sau rege şi, mai mult, hotăra adesea viitorul ţării sale. De aceea trebuia să fie deosebit de prevăzător şi de disciplinat pentru a-şi împlini menirea sa; cu alte cuvinte, dacă dorea să se bucure de o domnie fericită şi să-şi păstreze tronul şi dinastia, trebuia să se îngrijească de ceea ce-1 înconjura.

Să ne închipuim pentru o clipă că ne-am întors în epoca monarhiei absolutiste. Să ne închipuim un împărat care este lovit dintr-o dată de un imbold de a-şi arunca în văzul tuturor coroana, straiele şi toate podoabele sale, şi de a se tăvăli în mocirlă împreună cu porcii, de a se umple, precum râmătoarele, de noroiul grajdului, de a guiţa şi grohăi ca porcii, şi de a merge în patru labe precum aceste dobitoace. Îi este îngăduit acestui despot să facă acestea? Dacă este cu adevărat despot, răspunsul este „Da”. Este un lucru înţelept să o facă? Bineînţeles că nu.

Un împărat care zburdă în noroiul urât mirositor al porcilor şi care se poartă asemenea animalelor din grajd i-ar şoca şi i-ar îndurera pe supuşii săi mai presus de cuvinte, căci acest lucru ar însemna o încălcare ruşinoasă a datoriei, a vredniciei şi a rangului său, fără să mai amintim de demnitatea ţării şi a poporului său. Oamenii vor zice că stăpânitorul lor a înnebunit. Ipoteticul nostru împărat nu-şi va mai păstra, probabil, pentru multă vreme coroana. Libertatea deplină a cârmuitorului este de fapt libertatea de a alege ce este mai bine pentru ţara sa, pentru poporul său, pentru familia sa şi pentru sine însuşi, aşa încât toţi să propăşească în timpul domniei sale şi să aibă un viitor lipsit de griji. Libertatea absolută a unui monarh este o libertate mai înaltă, ţintind spre scopuri mai înalte.

La fel se întâmplă şi cu libertatea pe care o dobândim ca ortodocşi creştini. Dacă adoptăm, aşa cum suntem pe deplin slobozi să o facem, purtarea, înfăţişarea şi apucăturile dobitoacelor din grajd, asemenea cuiva într-o criză de nebunie, şi dacă alegem, aşa cum suntem slobozi să o facem, să ne umplem de noroiul desfrânării, refuzând astfel viaţa în Hristos, va trebui să suportăm urmările alegerilor noastre în această viaţă şi în cea de apoi. Libertatea în Hristos este şi ea o libertatea mai înaltă, cu scopuri mai înalte.

Acest lucru nu au reuşit să îl înţeleagă creştinii pe jumătate convertiţi ai Corintului şi din această pricină s-a străduit într-atât Sfântul Pavel să-i îndrepte. In Apostolul acestei Duminici, Sfântul Pavel scrie: Au nu ştiţi că trupul vostru biserică este Sfântului Duh cel dintru voi, pe care-L aveţi de lei Dumnezeu, şi [că voi] nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ; proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Trupul unui creştin, ne spune Sfântul Pavel, este o biserică , un lăcaş ce cuprinde întru sine Duhul Sfânt. Trupul omenesc, dat vouă de Dumnezeu, nu este al vostru, ne previne Sfântul Pavel, ci, de vreme ce sunteţi creştini, aparţine lui Hristos Dumnezeu. Acest omenesc este al Său, este al lui Hristos, cumpărat prin patimile şi moartea Sa, şi este unealta prin care

aduce pe toţi la El.

O biserică a Sfântului Duh. Să cugetăm pentru clipă la această expresie. Mitropolitul Augustin al Florinei pune următoarea întrebare într-una din cărţile sale: Care este cea mai frumoasă biserică din lume? Aghia Sofia [Sfânta  înţelepciune]   din   Constantinopol?  Basilica Sfântului Petru din Roma? Catedrala Sfântul Pavel din Londra? Bisericile cele mari ale Kremlinului? Vreuna din măreţele catedrale gotice ale Germaniei sau Franţei? Cea mai frumoasă biserică din lume nu este nici una dintre acestea. Cea mai frumoasă biserică ce s-a zidit este biserica Sfântului Duh, adică trupul omenesc – plăsmuit de Dumnezeu, însufleţit de un suflet nemuritor, ţinut în viaţă de acelaşi Duh Sfânt ce ni se dăruieşte în chip tainic atunci când devenim credincioşi ortodocşi (adică la Botez şi Mirungere); trup care se desăvârşeşte, se curăţeşte şi se luminează prin trăirea în Hristos Iisus. Biserica Sfântului Duh, trupul fizic al fiecărui credincios ortodox, este pentru Dumnezeu ceva nespus mai de preţ decât orice clădire ridicată de om, un lucru de o mult mai mare frumuseţe duhovnicească. Pentru aceasta, Sfântul Pavel ne cheamă să păzim curăţia duhovnicească a trupurilor noastre la fel cum păzim curăţenia caselor noastre şi a bisericilor noastre.

Păcatele sexuale, predominante în Corint, au fost o problemă în rândul unora dintre creştinii timpurii de acolo, lucru de aşteptat în urma reputaţiei acelei cetăţi – de aici şi accentul pus de Sfântul Pavel în Epistola ce s-a citit astăzi pe acele păcate. Deoarece oamenii sunt făpturi căzute, păcatele legate de sexualitate rămân o problemă şi o piedică serioasă în sporirea întru vieţuirea creştină. Ele sunt deosebit de răspândite în aceste vremuri, când aproape toată aşa-numita „entertainment media” [„mass-media de distracţie"] se străduieşte să făurească o populaţie lipsită de orice simţ moral, lipsită de orice ruşine, lipsită chiar şi de bun simţ, dezlănţuind un potop de otrăvuri şi murdării necuviincioase care nu ar fi fost îngăduite acum cinci sau şase decenii în societatea noastră nici măcar o clipă.

Apăraţi-vă pe voi înşivă şi pe familiile voastre de această molimă. Cugetaţi cu cea mai mare grijă la vieţile şi la chemarea voastră de credincioşi în Hristos, de următori ai Săi, de biserici ale Sfântului Duh. Fugiţi de curvie , scrie Sfântul Pavel, să fugim adică de toate activităţile sexuale păcătoase şi de toate păcatele înrudite cu acestea. Să fugim de puterea lor ucigătoare, putere ce înnebuneşte pe mulţi, precum ipoteticul nostru împărat care a ajuns asemenea porcilor. îndreptaţi-vă, în schimb, către Hristos, Cel ce înţelege slăbiciunea omenească, Care cu atâta blândeţe ne iartă astfel de păcate. De veţi face aşa, urmând sfaturile Sfântului Pavel din întâia sa Epistolă către Corinteni, îl proslăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru.

Apostolul zilei: Necazurile sunt accidente în drumul istoriei

Sambata, 14 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„De aceea, nemaiputând răbda, noi am hotărât să rămânem singuri la Atena. Şi am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu şi împreună-lucrător cu noi la Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îndemne în credinţa voastră, ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, căci singuri ştiţi că spre aceasta suntem puşi. Căci şi când eram la voi, v-am spus de mai înainte că vom avea de suferit necazuri, precum s-a şi întâmplat şi ştiţi prea bine. Pentru aceea şi eu, fiind nerăbdător, am trimis ca să cunosc credinţa voastră, ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul şi în zadar să ne fie osteneala. Acum însă, venind Timotei de la voi la noi şi dându-ne vestea bună despre credinţa şi dragostea voastră şi că aveţi bună amintire de noi totdeauna, dorind să ne vedeţi; la fel şi noi pe voi, de aceea, fraţilor, ne-am simţit mângâiaţi întru voi, prin credinţa voastră, în toată nevoia şi strâmtorarea noastră.” (I Tesaloniceni 3, 1-7)

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că necazurile întăresc prieteniile şi îndepărtează ura, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre sensul încercărilor, ca mijloace de probare şi întărire a credinţei. Privind astfel, nu ne mai poate revolta cuvântul Sfântului Pavel din fragmentul apostolic de astăzi, şi anume că „suntem puşi spre necazuri”. Acest cuvânt îl spune Apostolul care a suferit şi a răbdat mult, dar şi Apostolul care a căutat să cunoască raţiunea pătimirii sale. Totuşi, este greu să spui unei persoane că necazul face parte din firescul vieţii, deoarece caracteristica vieţii umane este fuga de durere şi căutarea plăcerii. În această fugă omul uită de Dumnezeu şi de semeni, calcă totul în picioare pentru a obţine o clipă de bucurie egoistă. În aceste momente intervine Dumnezeu, spunându-ne, prin încercările vieţii, că nu suntem singuri, ci depindem şi de alţii, nu putem face nimic durabil fără Dumnezeu. În necazurile vieţii găsim calea către vecin, iar el găseşte umanul din el şi îl face dumnezeiesc prin simplul gest al oferirii ajutorului. Necazurile ne trezesc şi ne sensibilizează, dar ele nu sunt un scop al vieţii, ci sunt accidente în drumul istoriei. Biserica, în rugăciunile ei, nu caută necazurile, ci, dimpotrivă, se roagă mult pentru îndepărtarea lor, dar prin acest gest al rugăciunii în vremea încercărilor arătăm că nu suntem nemulţumitori, ci suntem răbdători.

Apostolul zilei: Ortodoxul credincios are datoria de a se apropia de lume

Vineri, 13 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte. Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea. Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” (Romani 13, 11-14 şi 15, 1-5)

Auzim de multe ori cuvântul: nu vreau să fiu iubit de oameni, ci doar de Dumnezeu. Însă apostolul de astăzi îndeamnă ca „fiecare să caute să placă aproapelui”, adăugând imediat „la ce este bine, spre zidire”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu cunoaşte pe nimeni care să se fi mântuit singur, adică izolat. Cine se izolează de semeni, din ură şi din invidie, din complexe cultivate şi neîmpliniri acumulate, acela se izolează de Dumnezeu. Monahul din pustiu, cel care a fugit de lume, a părăsit societatea pentru a se ruga către Dumnezeu, iar în rugăciunea lui el cuprinde întreaga lume. „Pentru pacea a toată lumea…, pentru cei bolnavi, pentru conducătorii ţării… Domnului să ne rugăm…” sunt doar câteva dintre cererile prezente în slujbele săvârşite zilnic în mănăstiri. Deci ortodoxul credincios are datoria de a se apropia de lume, însă pentru a o „zidi” spre bine şi frumos. Poţi fi, deodată, ferm şi delicat, poţi să cerţi şi să mângâi, poţi să predici voia lui Dumnezeu şi să fii plăcut oamenilor, iar această putere de a împăca paradoxurile aparente se găseşte în multa lumină din suflet şi în dobândirea mult căutatului discernământ. Prima parte a pericopei apostolice se referă direct la persoana noastră, la datoriile ce le avem faţă de noi, pentru ca, apoi, curăţiţi şi luminaţi, „îmbrăcaţi în Domnul”, să reuşim a dărui echilibru şi armonie relaţiilor cu ceilalţi.

Apostolul zilei: Să ne dăruim altora cu smerenie!

Miercuri, 11 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare. Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” (Filipeni 2, 1-11)

Este greu să vorbeşti omului de astăzi despre smerenie, fie ea o mare virtute, un mod de urmare şi imitare a Mântuitorului Hristos. Totuşi, smerenia este necesară, pentru că ne descoperă adevărata faţă, ne ajută să depăşim falsitatea şi ipocrizia. În relaţie cu cel de lângă noi, pretindem de multe ori a fi ceea ce nu suntem, iar această atitudine credem că ne asigură o anumită siguranţă şi întâietate. Falsitatea se decoperă, iar câteodată e prea târziu să mai putem repara efectele ei. Apostolul de astăzi ne îndeamnă să ne dăruim altora cu smerenie, adică lăsând de la noi, încercând să ascultăm ce zice şi cel de lângă noi. Nu ne este străină expresia „nu mă cobor la nivelul lui”, dar iată că Sfântul Pavel ne spune că Cineva s-a coborât la nivelul nostru, iar acel Cineva este Hristos Dumnezeu. S-a coborât la noi pentru a ne ridica la El, s-a făcut asemenea nouă pentru că noi să avem posibilitatea de a fi asemenea Lui. Deşi distanţa este mai mică, avem datoria să ne „coborâm” la nivelul celor pe care îi considerăm inferiori, tocmai pentru a-i ajuta şi ridica. Avem menirea de a săvârşi ceea ce au făcut şi profesorii noştri cu noi, s-au coborât la nivelulul cunoştinţelor noastre, pentru ca, în timp, şi noi să putem ajunge la nivelul cunoştinţelor lor.

Apostolul zilei: Lupta pentru stăpânire trebuie îndreptată către stăpânirea de sine

Marţi, 10 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, căci, rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: «Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui».” (II Petru 2, 17-22)

Ideea de a stăpâni surâde fiecăruia, pentru că atunci când domini te simţi liber şi puternic. Această dorinţă de stăpânire a parcurs istoria, încât, privind în urmă, nu o putem separa de idealurile umane. De aceea, părinţii din pustiul egiptean nu au renunţat la lupta pentru stăpânire, dar au îndreptat-o către stăpânirea de sine, adică înfrânarea firii, a sentimentelor sau pornirilor. Eşti stăpân pe ce îţi aparţine şi pe ce poţi controla, iar atunci când nu îţi mai poţi reţine anumite reacţii, când nu te mai recunoşti în anumite gesturi, înseamnă că nu îţi mai aparţii. Sunt oameni puternici pe plan social, dar înfrânţi şi robiţi pe plan spiritual, persoane ce nu se regăsesc, fiind înstrăinaţi nu numai de semeni, ci şi de ei înşişi. Sfântul Apostol Petru aduce în fragmentul apostolic de astăzi un adevăr care a devenit reper în spiritualitatea ortodoxă: „Ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte”. Omul are chemarea biruinţei şi vocaţia stăpânirii, dar acestea trebuie conjugate cu discernământul, pentru a nu fi direcţionate către rău. În viaţa duhovnicească, graniţa dintre a birui şi a fi biruit este foarte greu de sesizat. Patimile îţi dau impresia libertăţii şi abia când lupţi să nu le mai săvârşeşti constaţi cât de multă robie aduc ele în viaţă. Tocmai această înstrăinare, ca ieşire din fire, care câteodată alimentează orgoliul „atotputerniciei”, este semnul înfrângerii egoismului asupra umanului şi imaginea împătimirii. În toată această viaţă duhovnicească, cea mai grea etapă este recunoaşterea înfrângerii. Dacă în viaţa socială omul admite cu greutate evidenţele capitulării, în lupta duhovnicească, sufletul uman, deşi stăpânit şi înstrăinat, rănit şi abandonat, refuză să-şi recunoască starea şi să ceară ajutor. Apostolul atenţionează că astfel de oameni devin în istorie învăţători ai minciunii, dorind ca înfrângerile spirituale să le acopere prin biruinţe sociale.

Apostolul zilei: Omul are din creaţie vocaţia căutării şi a progresului în cunoaştere

Luni, 09 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Aceasta ştiind mai dinainte, că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt.

Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează. Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă, şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor; iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit, pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite. Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii.” (II Petru 1, 20-21 şi 2, 1-9)

Atunci când eşti informat asupra unui eveniment simţi că îl poţi controla, că eşti deasupra lui, că îi poţi prevedea evoluţia. Dorinţa umană de a şti sau de a descoperi este sădită de Dumnezeu încă de la creaţie, omul neavând destinaţia ignoranţei, ci vocaţia căutării şi a progresului în cunoaştere. Mântuitorul Hristoa afirmă că viaţa veşnică este tot o cunoaştere, cunoaşterea lui Dumnezeu: „Şi aceasta este viaţa veşnică: «Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis»”(Ioan 17, 3). Sfântul Apostol Petru enumeră evenimente din istoria Vechiului Testament a căror taină nu poate fi pătrunsă nici astăzi de mintea umană, dar care revelează o pedagogie mereu actuală. Paradoxal, Sfânta Scriptură vorbeşte în multe locuri de măreţia şi valoarea unui singur om, iar din diluviul biblic rămân în întreaga lume doar opt suflete. Se contrazice scrierea sfântă? Apostolul Petru nu are pretenţia că ştie totul despre potop sau despre căderea cetăţilor pline de păcat, ci, meditând la fapte din trecut, descoperă învăţături pentru prezent. Avem în faţa noastră paradigma omului care citeşte cu folos Sfânta Scriptură, nu pentru a afla ceva, ci pentru a învăţa, nu pentru a căuta paradoxuri, ci pentru contempla asupra tainelor. Pentru Apostol, Noe a fost propovăduitor al dreptei credinţe, iar cetăţile nimicite sunt pildă pentru „nelegiuţii din viitor”. Căderea îngerilor ne arată dreptatea lui Dumnezeu, care nu cruţă pe cel în care a investit iubire şi încredere, care, uitându-le sau ingnorându-le, nu-şi mai recunoaşte Creatorul şi Binefăcătorul. Dar este important să observăm în ce context aduce aminte apostolul de astăzi despre pedeapsa lui Dumnezeu. Proorocii sau învăţătorii mincinoşi sunt cei care abuzează de îngăduinţa Creatorului, folosindu-L pe Dumnezeu ca paravan pentru îmbogăţire sau mărire. Dumnezeu vorbeşte prin oamenii sfinţi, care s-au lăsat purtaţi de Duhul Sfânt, adică cei care I-au lăsat loc Domnului în viaţa lor. Dar de ce Apostolul Petru prezintă cele mai mari pedepse din istoria mântuirii atunci când vorbeşte despre învăţătorii mincinoşi? Răspunsul îl găsim tot în apostolul de astăzi: după învăţătura greşită pot merge mulţi, iar adevărul devine hulit. Exploatarea dorinţei umane de cunoaştere şi îndreptarea ei către învăţături greşite este corectată pe parcursul istoriei, pentru că Dumnezeu nu doreşte pierderea Adevărului.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 33-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumeniţa

Trad.: Radu Hagiu

„ TOŢI VOR FI PRIGONIŢI”

Duminica a treizeci și treia după Rusalii

Predică la Epistola a Doua către Timotei a Sfântului Pavel (3:10-15)

în Duminica Vameşului şi a Fariseului

În citirea epistolară de astăzi, Sfântul Pavel ne spune că toţi care voiesc cu bună-cinstire a vieţui întru Hristos Iisus vor fi prigoniți. Cu alte cuvinte, tot cei ce vor alege să ducă o viaţă creştină, plăcută lui Dumnezeu, vor pătimi pentru alegerea lor. Cât de diferit este creştinismul aceasta, propovăduit de Sfântul Pavel fostului său ucenic, Sfântul Timotei, faţă de cel „comod”, cu care mulţi s-au obişnuit astăzi.

Există un soi de creştinism tihnit, opulent, complăcut şi adaptabil, care s-a răspândit îndeosebi în secolul al XIX-lea şi care a continuat să domine creştinătatea apuseană în secolul al XX-lea. Este încrezut, mulţumit de sine şi mândru. Mai presus de orice, – este comod.

Ideea de prigoană îi îngrozeşte pe adepţii creştinismului comod, într-atât încât ar face orice pentru a o evita. Mitropolitul Antonie al Kievului (1863-1936), sfântul şi înţeleptul Întâi-Stătător al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste graniţe din anii 1920-30, scria despre acest fel de creştinism că se străduieşte să adapteze mesajul lui Hristos pentru a-1 face conform modului modern de viaţă. Creştinismul comod se fereşte de controverse, îndeosebi de controversele care pot aduce asupra sa mânia autorităţilor guvernamentale sau a mass-mediei. El se modelează întruna după ultimele curente ideologice, pe care adesea le îmbrăţişează cu înflăcărare, chiar şi dacă astfel de „redirecţionări ideologice” subminează temeliile credinţei creştine. Se adaptează de bunăvoie, cameleonic, la capitalism, comunism, socialism, democraţie, totalitarism sau la orice alt ,,-ism” care se întâmplă să fie la modă.

Adevăratul creştinism, în schimb, nu încearcă să adapteze mesajul lui Hristos la felul modern de viaţă; adevăratul creştin se străduieşte întotdeauna să modifice şi să îşi adapteze el însuşi felul de viaţă după învăţăturile cele veşnice şi neschimbătoare ale lui Hristos, ca să folosim iarăşi cuvintele Mitropolitului Antonie. In timp ce adevăratul creştinism se supune autorităţilor civile şi legilor care nu intră în conflict cu morala creştină, el îşi urmează totuşi neabătut calea sa, nepăsător faţă de dezaprobarea lumii. In cele din urmă, este neînfricat şi răbdător în faţa ameninţărilor sau a prigoanelor. De fapt, adevăratul creştinism vede în asemenea prigoane un semn al mulţumirii lui Dumnezeu. Dacă viaţa creştină îi îngrijorează şi îi tulbură pe vrăjmaşii lui Hristos, atunci înseamnă că Hristos însuşi este mulţumit. Mai mult, prigoana întăreşte Biserica. Ea desparte oile de capre , pe cei fierbinți de cei căldicei. Tocmai din această pricină scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, cea mai rea prigoană pe care o poate suferi un creştin este cea a îmbelşugării şi a înlesnirilor trupeşti, de vreme ce acestea aduc năvălirile Celui Viclean. El spune: „Cei ce vieţuiesc cu bună-cinstire vor suferi mereu prigoană, dacă nu de la oameni, în orice chip, atunci, de la duhurile rele, o prigoană cu mult mai cumplită. Da, şi aceasta este, mai întâi şi mai presus de toate, în urma înlesnirii şi a mângâierilor prin care trec cei ce nu priveghează la ei înşişi. Sau crezi tu că neînsemnată prigoană este a trăi cu înlesnire? Mai înfricoşată decât toate, mai rea decât toate prigoanele este. Că, precum un val ce vine, cu uşurinţă face pe suflet negrijalnic: şi precum vara cu iarna, aşa şi prigoana [este] cu lesnirea. Ci, pentru a arăta că este cea mai rea prigoană, ascultaţi: ea aduce adormire sufletului, nemăsurată lehamite şi toropeala, răscoleşte de peste tot patimile, stârneşte mândrie, stârneşte plăcerile, stârneşte mânie, pizmă, slavă deşartă, zavistie. Însă, în vreme de prigoană, nici una dintre acestea nu izbutesc a aduce vreo tulburare; ci frica, intrând, şi puternic lovind cu biciul, precum un om pe un carne ce latră nu va lăsa vreuna dintre aceste patimi nici măcar să prindă glas. Cine va putea la vreme de prigoană să se îndulcească întru slavă deşartă? Cine, să vieţuiască întru plăceri? Nimenea; ci cutremur şi temere multă este pace multă pricinuind, limanul înviforat liniştind de înfricoşare pe suflet umplând”

Ştim cu toţii de prigoanele împăraţilor păgâni din vremea celor dintâi veacuri ale Erei creştine. Ele sunt binecunoscute, iar copiii creştini sunt învăţaţi despre acestea. Cei ce au legături cu Biserica Rusiei ştiu şi de prigoanele bolşevicilor împotriva credincioşilor, din veacul al XX-lea, atunci când au pierit zeci de milioane de creştini. Alţi ortodocşi, cei cu rădăcini în neamurile balcanice, ştiu de stăpânirea îngrozitoare şi criminală, lungă de 500 de ani, a turcilor musulmani. Chiar şi în perioada celor 1100 de ani ai Bizanţului creştin şi a celor 900 de ani ai Rusiei creştine, prigoana a fost uneori regula.

In Imperiul Roman Creştin numit astăzi „Imperiul Bizantin”, erezia adesea prindea hăţurile puterii şi slobozea groaznice pedepse asupra celor evlavioşi bărbaţi şi femei. In timpul arianismului, a iconoclasmului şi a altor mişcări eretice, creştinii ortodocşi au fost asupriţi, hărţuiţi şi uneori martirizaţi pentru credincioşia lor faţă de Hristos.

In Rusia, în timpul domniei ţarului Ivan al IV-lea (1530-1584), Sfântul Filip al Moscovei (1507-1569) 1-a mustrat pe acesta pentru asprimea şi cruzimea sa, cerând ca milostivirea creştină să devină emblema monarhiei ruse. În Rusia nu mai este milostivire, nici măcar pentru cei buni şi nevinovaţi. Este datoria mea să o spun, din voia lui Dumnezeu, chiar de mă aşteaptă moartea pentru aceasta”, i-a spus Sfântul Filip ţarului. Pe oricine care vorbea astfel îl aştepta moartea, şi Mitropolitul o ştia. Întreaga societate moscovită a rămas cu răsuflarea tăiată aflând de îndrăzneala Sfântului Filip, căci Ivan al IV-lea cel Groaznic era din fire bănuitor până la paranoia şi foarte grijuliu faţă de tot ceea ce socotea a fi prerogativele sale împărăteşti.

Ţarul i-a poruncit Sfântului Filip să-şi tină însă arhiereul a stăruit: „De nu voi mărturisi adevărul voi arăta nevrednic scaunului meu de episcop. De mă voi pleca voii unui om, ce voi putea răspunde lui Hristos ziua Judecăţii?” Ivan s-a săturat de aceste mustrări şi a uneltit ca mai întâi să îl depună pe nedrept pe mitropolit, cu învinuirea absurdă de vrăjitorie, iar mai apoi să fie omorât. La 23 decembrie 1569, Sfântul Filip a mucenicit în tăcere pentru credincioşia sa faţă de Hristos, pentru stăruinţa de a vieţui cu bună-cinstire în Hristos , după cuvintele Sfântului Pavel. Un veac mai apoi, alt împărat rus, ţarul Petru I cel Mare (1672-1725) a lansat un fel de prigoană „pe ascuns”. Pentru a se încredinţa că nu va avea de-a face cu clerici gălăgioşi precum Sfântul Filip, Petru a suprimat Patriarhia şi, o dată cu ea, independenţa Bisericii Ortodoxe Ruse. Biserica a fost redusă la un departament al guvernului, cu un oberprocuror laic, iar clerul a fost degradat la starea de angajat din eşalonul inferior al statului, poziţie care, social vorbind, nu s-a mai schimbat niciodată cu adevărat în Rusia.

Şi, astfel, vedem din aceste exemple că, dacă am putea zice că Biserica Ortodoxă s-a bucurat vreodată de un „veac de aur”, în sensul că a avut parte de linişte şi prosperitate pământească, astfel de perioade au fost de scurtă durată. Hristos Dumnezeu şi-a întărit turma întotdeauna. Chiar daci istoricii pot indica astfel de perioade în anumite locuri, totuşi, în alte părţi ale lumii, în aceeaşi perioadă, prigoana rămăsese la ordinea zilei

Un materialism secularizat militant stăpâneşte o marc parte a lumii în aceşti ani de început ai secolului al XXI-lea. Generic vorbind, el este o ideologie sau, S-ar putea zice, un grup de ideologii foarte apropiate. Nu numai că Il tăgăduieşte făţiş pe Dumnezeu, precum şi creştinismul şi întregul concept de lume duhovnicească, ci şi ridiculizează fără milă şi neîncetat astfel de cugetări şi fapte, pentru a-i lipsi pe credincioşii creştini de orice influenţă în societăţile în care trăiesc. Oamenii îşi pierd uneori slujbele sau îşi văd carierele ruinate din pricină că sunt credincioşi pe faţă, din pricină că poartă o cruce la rever sau la gât, dar mai ales dacă sunt văzuţi rostind rugăciuni, citind cărţi duhovniceşti sau sprijinind morala creştină. Copiii din şcolile publice care poartă cu ei Sfânta Scriptură sau care rostesc o binecuvântare asupra hranei lor înainte de masă sunt trataţi necorespunzător de către autorităţile şcolare anti-creştine. Pe de altă parte, şcolarii sunt bombardaţi neîncetat cu ipoteze ateiste privind originea lumii şi a vieţii şi au parte de o educaţie „imparţială” în sexualitatea omenească, care frizează pornografia. Acestea sunt forme vădite de prigoană, care ne arată că satana este mereu în război cu Hristos, străduindu-se să nimicească cât mai repede cu putinţă tot ce a fost ridicat de către cei care Îl urmează pe Hristos.

Suntem preveniţi, aşadar, de către Sfântul Pavel în Apostolul de astăzi să ne aşteptăm la prigoană, dacă suntem credincioşi ortodocşi râvnitori: Toţi care voiesc cu bună-cinstire a vieţui întru Hristos Iisus vor fi prigoniţi. A duce o viaţă cu bună-cinstire, cucernică, în Hristos înseamnă inevitabil o confruntare cu lumea. Totuşi, trebuie să stăruim. Creştinii au primit poruncă să aducă Evanghelia lui Hristos tuturor neamurilor, tuturor popoarelor, tuturor oamenilor. Acest lucru se săvârşeşte atât prin lucrare directă, precum călătoriile misionare ale Sfântului Pavel şi ale sfinţilor moderni, ca Sfântul Gherman de Alaska, și Sfântul Inochentie al Moscovei, cât și prin pilda noastră personală, adică prin trăirea unei vieți cu bună-cinstire în Hristos, fără teamă de primejdia prigoanelor. În pofida acestora, fie ele mari sau mici, trebuie să Îl urmăm pe Hristos şi, făcând astfel, să aducem dumnezeiescul dar, harul lui Dumnezeu, în vieţile noastre.

A fost odată un mare împărat războinic, iubit mult de oamenii săi. În timpul unei treceri în revistă a trupelor, ochii împăratului s-au oprit asupra unui bătrân oştean care fusese rănit de multe ori în slujba sa. Împăratul s-a îndreptat către bătrânul oştean fi l-a întrebat dacă luptase, cu mulţi ani înainte, într-o anume bătălie. „Da, Măria ta, am fost acolo”. Dar la cutare bătălie? „Da, Măria ta, am fost acolo”. împăratul înşirui toate bătăliile însemnate din timpul domniei sale şi, de fiecare dată, răspunsul era acelaşi: „Da, Măria ta, am fost acolo”.

Împăratul l-a lăudat apoi pe oştean pentru credincioşia sa, l-a îmbrăţişat şi, desprinzându-şi de la piept o însemnată decoraţie militară, i-a prins-o ostaşului cărunt.

Împăratul nostru, Hristos Dumnezeu însuşi, va sta într-o bună zi în faţa noastră şi ne va întreba, în chip asemănător, despre fiecare bătălie în care am luptat, despre durerea şi prigoanele pe care le-am îndurat în slujba Sa. Să ne învrednicim cu toţii a putea răspunde precum bătrânul ostaş: „Da, Doamne, am fost acolo!”

Apostolul zilei: Persoana care Îl tăgăduieşte pe Dumnezeu în viaţă va fi tăgăduită de El în veşnicie

Sâmbătă, 07 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi. Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. Sileşte-te să te arăţi încercat, înaintea lui Dumnezeu lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului. Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult. Cuvântul lor va roade ca o cangrenă. Dintre ei sunt Imeneu şi Filet, care au rătăcit de la adevăr, zicând că învierea s-a şi petrecut, şi răstoarnă credinţa unora. Dar temelia cea tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: „Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi”; şi „să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului”.” (II Timotei 2, 11-19)

Fragmentul din a doua scrisoare adresată de Sfântul Pavel ucenicului său Timotei vorbeşte de legătura profundă dintre om şi Dumnezeu, relaţie ce începe pe pământ, dar continuă în veşnicie. De aceea apostolul ne avertizează că persoana care Îl tăgăduieşte pe Dumnezeu în viaţă va fi tăgăduită de El în veşnicie. Nu este vorba de răzbunare, ci de respectarea libertăţii, de acceptarea unei opţiuni pe care omul nu numai că ales-o, dar a şi cultivat-o, confirmând-o în desfăşurarea vieţii. Este imposibil ca în timpul vieţii omul să nu cunoască prezenţa lui Dumnezeu. Sfântul Pavel spune că vor fi tăgăduţi de Dumnezeu cei care L-au tăgăduit şi nu cei care nu au auzit de El. A tăgădui înseamnă a te împotrivi unei realităţi, dar nu poţi nega o afirmaţie ce nu a fost exprimată, ceva despre care nu cunoşti nimic. Dincolo de toate atitudinile umane, Dumnezeu rămâne credincios chiar dacă oamenii nu-I sunt credincioşi, pentru că „Dumnezeu nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Dumnezeu-Cuvântul nu îşi încalcă cuvintele Sale, nu pentru că ar avea de dat seamă cuiva pentru astfel de gesturi, ci pentru că, procedând astfel, nu va mai fi El. În cuvântul dat se află atât puterea de a-l realiza, cât şi întreaga ta personalitate, iar atunci când abandonezi sau revii, promisiunea nerespectată compromite cuvântul viitor, iar tu te anulezi pe tine însuţi. Arta cuvântului este o mare calitate, un mare dar, însă ascunde şi un mare risc, anume neşansa de a te depersonaliza, de a nu mai fi crezut şi respectat. Desigur, aici trebuie adus atât discernământul rostirii, cât şi recunoaşterea faptului că, la un moment dat, ai făcut o afirmaţie pentru care îţi pare rău. Nu suntem perfecţi, dar există o mare diferenţă între a nega o afirmaţie făcută şi a o recunoaşte, asuma şi corecta, una este să negi minţind şi alta este să afirmi pocăindu-te.

Apostolul zilei: Pe Dumnezeu Îl găsim în ceea ce primim şi în ceea ce oferim

Vineri, 06 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează. Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă, şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor; iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit, pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite. Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii, şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer), pe când îngerii, deşi sunt mai mari în tărie şi în putere, nu aduc în faţa Domnului judecată defăimătoare împotriva lor.” (II Petru 1, 1-11)

A cunoaşte pe cineva presupune cel puţin întâlnire cu persoana respectivă sau măcar iniţierea unui dialog cu el. De multe ori, după ani de prietenie, constatăm că nu am cunoscut întru totul acea persoană, surprinzându-ne câteodată prin gesturi nebănuite. Teologia ortodoxă vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu din frumuseţea şi organizarea lumii, din trăirea creştină prin rugăciune şi din împrejurările concrete ale vieţii. Dacă cunoaşterea raţională este meditarea gândirii umane la realităţile înconjurătoare, urmărind organizarea lumii până la cauza ultimă, experienţa duhovnicească ne conduce la simţirea tainică a prezenţei dumnezeieşti. Puterea lui Dumnezeu, spune Sfântul Petru, ne-a dăruit toate spre viaţă, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat. Acest cuvânt ne învaţă că pe Dumnezeu Îl găsim în viaţa noatră, în ceea ce primim şi prin ceea ce oferim, în gesturi simple şi în întâmplări banale. Credinciosul care nu are timp să admire natura înconjurătoare poate căuta în drumul vieţii sale paşi călăuzitori sau mustrări grijulii. În mustrările de conştiinţă pentru răul săvârşit, din bolile personale sau prin suferinţele celor apropiaţi, omul caută o prezenţă care să îl mângâie sau să îi dea puterea să încurajeze. De asemenea, în ajutorul primit pe neaşteptate şi poate pe nemeritate, din întâlniri providenţiale şi prin cuvinte de mângâiere descoperim că în desfăşurarea vieţii nu suntem singuri. Tot ceea ce primim de la Dumnezeu în această lume ne este dăruit spre viaţă, pentru că omul este chemat să trăiască veşnic. În viaţa preţuită şi trăită cu gândul la veşnicia ei şi în călăuzirea Dăruitorului ei, omul începe de pe pământ să-L cunoască pe Dumnezeu, cunoscând sensul vieţii umane. De la Dumnezeu vine şi către El se îndreaptă vieţuirea umană. Omul care îşi cunoaşte rădăcinile, preţuieşte istoria, luptă pentru viitor şi merge către destinaţia veşniciei începe de pe pământ să se întâlnească cu Cerul, în această lume începe să se cunoască pe sine şi să-L descopere pe Dumnezeu.

Apostolul zilei: Dumnezeu poate să Se dăruiască deplin credinciosului curat, chiar prin mâinile unui slujitor nevrednic

Joi, 05 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

“Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin, ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta. Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos? Pentru aceea, şi cei ce suferă, după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, săvârşind fapte bune. Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (I Petru 4, 12-19 şi 5, 1-5)

Sfântul Apostol Petru se adresează atât păstorilor de suflete, cât şi păstoriţilor, arătând misiunea sacerdotală, dar şi obligaţiile credincioşilor. Preotul are misiunea de a se apleca către fiecare om, de a nu cataloga pe unul spurcat sau pe altul curat, ci de a curăţi şi pe cel necurat. Dincolo de tot ceea ce este omenesc şi supus greşelii, preotul aduce binecuvântarea şi prezenţa lui Dumnezeu. Supunerea faţă de ierarhie aduce unitate în Biserică. De asemenea, preotul va fi judecat de Cel care i-a rânduit misiunea sacerdotală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că suntem fericiţi atunci când cinstim un preot nevrednic, pentru că atunci cinstim harul şi nu persoana. Nu detaliile personale, nu viaţa privată, ci misiunea asumată trebuie privită mai întâi. Dacă Dumnezeu a ales să aducă iertarea, să răspândească învăţătura şi să fie dăruit, cu Trupul şi Sângele Său din sfântul potir, de către un om ce a primit harul preoţiei, nouă nu ne este dat să judecăm şi să evaluăm această realitate. Ştie Dumnezeu că fiecare om are şi slăbiciuni, dar întotdeauna poate să Se dăruiască deplin credinciosului sincer şi curat, chiar prin mâinile unui slujitor plin de păcate.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la 2 Timotei 1,8-12

“ Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei,

Epistola către Tit,

Epistola către Filimon ale Sfântului Apostol Pavel”

Sf. Ioan Gura de Aur

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor, iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (II Timotei 1, 8-10)

Nimic nu poate fi mai rău decât atunci când cineva, stăpâ­nit fiind de raţionamente omeneşti, judecă şi măsoară lucrurile cele dumnezeieşti; fiindcă în trupul acesta se va izbi de piatra aceea cu putere şi va fi lipsit de lumină. Căci, dacă cel ce voieşte a pune stăpânire pe lumina soarelui cu ochii cei omeneşti, nu nu­mai că nu va reuşi sau nu se va putea împotrivi razelor lui, ci, pe lângă acest eşec, va şi suferi multă vătămare, cu atât mai mult cel ce voieşte a-şi îndrepta privirea către acea lumină şi a vedea prin raţionamentele sale, nu numai că va cădea, ci încă şi bat­jocoreşte harul lui Dumnezeu.

Priveşte cum Marcion, Mani şi Valentin[1] – şi toţi ceilalţi care au introdus în Biserica lui Dumnezeu ereziile şi dogmele lor vătămătoare – s-au pierdut; căci, măsurând cele ale lui Dumnezeu prin raţionamente omeneşti, s-au ruşinat de iconomia Lui. Deşi este vrednic de cinste şi de laudă, mai mult decât de ruşine; vorbesc de crucea lui Hristos. Nimic nu constituie o mai mare dovadă a iubirii Sale de oa­meni - de ai pune în considerare cerul sau marea, sau pământul, sau chiar toate cele tăcute din nimic – decât crucea Lui. Pentru aceasta şi Pavel se laudă cu ea, zicând: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hris­tos. (Galateni 6, 14)

Însă cei trupeşti şi care nu-I pot atribui lui Dumnezeu nimic mai mult decât oamenilor cad şi se ruşinează. De aceea Pavel de la început îl sfătuieşte pe Timotei, zicând: „nu te ruşina” că-L propovăduieşti pe Cel răstignit – căci aceas­ta este „mărturisirea” -, moartea lui Hristos, zice. În ele însele, moartea, închisoarea şi lanţurile sunt vrednice de ruşine şi de bat­jocură; însă dacă cineva ar adăuga şi cauza lor şi ar cunoaşte bine taina, ar găsi pe fiecare din acestea încărcată de multă laudă şi cinste.

Căci moartea aceea a mântuit lumea cea pierdută; că moartea aceea a unit pământul cu cerul; că moartea aceea a ni­micit tirania diavolului, iar pe oameni i-a făcut îngeri şi fii ai lui Dumnezeu. Moartea aceea a ridicat firea noastră în tronul cel împărătesc, iar lanţurile acelea pe mulţi i-au întors de la rătăcire. „Deci, nu te ruşina, zice, de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie”, şi anume, chiar tu de vei pătimi aces­tea, să nu te ruşinezi.

Cum că acestea a voit să spună, se înve­derează şi din cele zise mai sus, prin expresia: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al în­ţelepciunii” (1, 7), precum şi din cele spuse după aceasta. „Ci pă­timeşte împreună”, adică nu simplu să nu te ruşinezi, ci, chiar cercând (suferind, experimentând) acele patimi, să nu te ruşinezi. Şi n-a spus: „să nu te temi sau să te împuţinezi”, ci: „nu te ruşi­na”, ca şi cum n-ar fi nici o primejdie, ci doar o oarecare ruşine.

Ruşine aceasta este dacă tu te înspăimânţi. „Deci, să nu te ruşinezi dacă eu, zice, care învii morţii, care fac mii de semne şi minuni, eu, care cutreier lumea întreagă, acum sunt legat; fiindcă nu ca făcător de rele sunt legat, ci pentru Cel răstignit. Căci, dacă Stăpânul meu nu S-a ruşinat de cruce, nici eu nu mă ruşinez de lanţuri.”

Şi bine a făcut el că, îndemnându-l a nu se ruşina, mai în­tâi îi aminteşte de cruce. „Dacă nu te ruşinezi de cruce, zice, nu te ruşinezi nici de lanţuri; că, dacă Domnul şi Stăpânul nostru a suferit crucea, noi cu atât mai mult vom suferi lanţurile. Cel ce se ruşinează de acestea, se ruşinează si de Cel ce S-a răstig­nit şi a pătimit acestea. Căci eu, zice, nu sufăr acestea pentru mine. Deci, nimic omenesc nu suferi dacă te împărtăşeşti de asemenea patimi.”

„Ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie” – nu ca şi cum Evanghelia ar pătimi împreună – „după puterea lui Dumnezeu, zice, Care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul vea­curilor”. De altfel, fiindcă expresia „pătimeşte împreună” este dificilă auzului, apostolul iarăşi îl mângâie. „Nu cumva, zice, tu suferi acestea cu puterea ta? Cu puterea lui Dumnezeu suferă-le. Al tău este de a le voi şi a le prefera pe acestea.”

După aceea, arată şi dovezile puterii Lui. „Cum te-ai mân­tuit, zice, şi cum ai fost chemat?” După cum spune şi în alt loc: „Prin puterea cea lucrătoare în noi”. (Efeseni 3, 20) Astfel că mai mare putere este aceasta – de a convinge lumea întreagă – decât de a face cerul. „Cum ai fost chemat?”, zice. „ Cu chemare sfântă”, adică pe cei ce erau duşmani şi păcătoşi i-a făcut sfinţi. „Şi aceas­ta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu”. (Efeseni 2, 8 )

Deci, dacă este şi puternic de a chema, în acelaşi timp şi bun, de a face aceasta nu după datorie, ci după har, nu trebuie a te teme. Căci, Cel ce ne-a mântuit pe noi numai prin har, în timp ce eram duş­mani, când ne va vedea şi lucrând cele bune, oare nu va lucra îm­preună cu noi? „Nu după faptele noastre, zice, ci după a Sa hotărâre”, adică nesilit de nimeni, nesfătuit de nimeni, ci după a Sa hotărâre luată mai dinainte; cu alte cuvinte, fiind mişcat numai de bunătatea Sa ne-a mântuit.

„După a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a rost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”, adică fără de început au rost rânduite acestea a se race în Hristos, prin Hristos. Nu este puţin lucru nici acesta, de a voi de la început. Prin urmare, nu este din căinţă (un gând ulterior). Cum deci Fiul nu este veşnic şi fără de început? Căci şi El a voit aceasta de la început. „Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zice, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie”. Ai văzut putere? Ai văzut dar adus nouă, nu prin fapte, ci prin Evangnelie? Acestea sunt obiecte ale speranţei.

Amândouă în trupul Său s-au făcut, pe când în trupul nostru urmează a se face;  însă cum? „Prin Evangnelie”, zice:

Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor şi apostol, şi în­văţător al neamurilor (1, 11). Dar oare de ce necontenit spune aceasta, numindu-se pe sine învăţător al neamurilor? O face ară­tând că trebuie a se apropia şi de naţiuni. „Să nu te descurajezi, zice, de patimile mele: a fost omorâtă deja puterea morţii. Eu nu sufăr acestea ca făcător de rele, ci pentru învăţătura neamurilor.”

În acelaşi timp şi cuvântul îl face vrednic de credinţă, zicând: Din această pricină şi sufăr toate acestea, dar nu mă ruşinez, că ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că puternic este să păzească comoara ce mi-a încredinţat, până în ziua aceea (1, 12). „Dar nu mă ruşinez”, zice. „Dar ce, legăturile mele sunt spre ruşine? zice; patimile sunt spre ruşine? Deci, nu te ruşina.”

Ai văzut cum ara­tă învăţătura prin fapte? „Acestea le pătimesc, zice, fiind arun­cat în temniţă, fiind alungat”. „Că ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că puternic este să păzească comoara ce mi-a încre­dinţat, până în ziua aceea.” Care lucru i-a fost încredinţat lui? Credinţa, propovăduirea Evangheliei. „însuşi El, zice, Care mi-a încredinţat aceasta, va păzi întreg depozitul. Eu toate le pătimesc, ca nu cumva depozitul să mi se fure. De pătimiri nu mă ruşinez, atât timp cât depozitul se păstrează întreg.”

Sau că prin expre­sia: „comoara ce mi-a încredinţat”, el îi numeşte pe credincioşii pe care Dumnezeu i-a încredinţat lui, sau că e vorba de lucrul pe care el l-a încredinţat lui Dumnezeu, după cum zice: „Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20, 32), adică nu vor fi acestea nefolositoare, iar Timotei arată roadă depozi­tului dat lui spre păstrare. Vezi cum el nici nu simte relele ce-1 loveau, pentru speranţa ucenicilor?

---

[1] Eretici gnostici, din secolele II-III.

Apostolul zilei: Când din iubire îndrepţi pe cineva, Dumnezeu acoperă şi multele tale greşeli

Miercuri, 04 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul, ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Destul este că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc. Ei îşi vor da seama înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii. Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze după Dumnezeu cu duhul. Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni. Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Fiţi, între voi, iubitori de străini, fără cârtire. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.” (I Petru 4, 1-11)

Dacă luăm aminte la viaţa vârstnicului Apostol Petru, observăm atât păcatul lepădării de Hristos, cât şi iubirea Mântuitorului, Care, după Înviere, Se îndreaptă către el şi, plin de dragoste, cu multă delicateţe, iniţiază un dialog pentru a-l ajuta pe ucenic să-şi facă sufletul să vorbească. Dincolo de cuvinte, Dumnezeu-Cuvântul, descoperind dragostea şi prietenia, îl iartă fără a-i reproşa nimic, îi vindecă amintirea înlocuind-o cu iubirea, şterge trecutul făcând din prezent un alt început. În acest context, relatat de Sfânta Evanghelie după Ioan, înţelegem de ce Sfântul Petru exclamă în prima sa epistolă: „Dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8). Acest cuvânt ne duce cu gândul la o întâmplare din Pateric, cuprinsă în vieţuirea avvei Ammona. Părintele Patericului este chemat de părinţii din comunitate să meargă la chilia unui frate „cu nume rău”. În chilia acestuia din urmă intrase o femeie, iar comunitatea voia să-l vădească şi să-l pedepsească. Avva Ammona, recunoscut pentru discernământul său, intră alături de toţi în chilia respectivului şi se aşază pe un chiup, un vas mare de lut. Dumnezeu îi descoperise că acolo fratele cu nume rău ascunsese femeia. Ceilalţi au căutat mult şi nu au aflat nimic, iar părintele Ammona i-a certat. După ce au plecat toţi, un singur cuvânt i-a adresat fratelui: „Ia seama la tine”. Interesant este că din exemplul părinţilor singuratici şi simpli învăţăm iubirea de oameni şi deprindem atitudini sociale ziditoare. Poate că doar în simplitate dragostea este năzuită şi poate fi vestită. Pilda din Pateric se încheie aici, pentru din acest moment viaţa acestui frate se schimbă, păcatele lui sunt acoperite, iar virtuţile încep a fi descoperite. Dragostea te învaţă cum să îndrepţi pe cineva fără să îi jigneşti şi fără să-i anulezi libertatea, să-i descoperi greşelile fără a i le arăta. Atunci când din iubire şi cu iubire îndrepţi pe cineva, Dumnezeu acoperă şi multele tale greşeli.