“ Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei,
Epistola către Tit,
Epistola către Filimon ale Sfântului Apostol Pavel”
Sf. Ioan Gura de Aur
Editura Nemira, Bucureşti, 2005
Sursa: www.ioanguradeaur.ro
Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor, iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (II Timotei 1, 8-10)
Nimic nu poate fi mai rău decât atunci când cineva, stăpânit fiind de raţionamente omeneşti, judecă şi măsoară lucrurile cele dumnezeieşti; fiindcă în trupul acesta se va izbi de piatra aceea cu putere şi va fi lipsit de lumină. Căci, dacă cel ce voieşte a pune stăpânire pe lumina soarelui cu ochii cei omeneşti, nu numai că nu va reuşi sau nu se va putea împotrivi razelor lui, ci, pe lângă acest eşec, va şi suferi multă vătămare, cu atât mai mult cel ce voieşte a-şi îndrepta privirea către acea lumină şi a vedea prin raţionamentele sale, nu numai că va cădea, ci încă şi batjocoreşte harul lui Dumnezeu.
Priveşte cum Marcion, Mani şi Valentin[1] – şi toţi ceilalţi care au introdus în Biserica lui Dumnezeu ereziile şi dogmele lor vătămătoare – s-au pierdut; căci, măsurând cele ale lui Dumnezeu prin raţionamente omeneşti, s-au ruşinat de iconomia Lui. Deşi este vrednic de cinste şi de laudă, mai mult decât de ruşine; vorbesc de crucea lui Hristos. Nimic nu constituie o mai mare dovadă a iubirii Sale de oameni - de ai pune în considerare cerul sau marea, sau pământul, sau chiar toate cele tăcute din nimic – decât crucea Lui. Pentru aceasta şi Pavel se laudă cu ea, zicând: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos. (Galateni 6, 14)
Însă cei trupeşti şi care nu-I pot atribui lui Dumnezeu nimic mai mult decât oamenilor cad şi se ruşinează. De aceea Pavel de la început îl sfătuieşte pe Timotei, zicând: „nu te ruşina” că-L propovăduieşti pe Cel răstignit – căci aceasta este „mărturisirea” -, moartea lui Hristos, zice. În ele însele, moartea, închisoarea şi lanţurile sunt vrednice de ruşine şi de batjocură; însă dacă cineva ar adăuga şi cauza lor şi ar cunoaşte bine taina, ar găsi pe fiecare din acestea încărcată de multă laudă şi cinste.
Căci moartea aceea a mântuit lumea cea pierdută; că moartea aceea a unit pământul cu cerul; că moartea aceea a nimicit tirania diavolului, iar pe oameni i-a făcut îngeri şi fii ai lui Dumnezeu. Moartea aceea a ridicat firea noastră în tronul cel împărătesc, iar lanţurile acelea pe mulţi i-au întors de la rătăcire. „Deci, nu te ruşina, zice, de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie”, şi anume, chiar tu de vei pătimi acestea, să nu te ruşinezi.
Cum că acestea a voit să spună, se învederează şi din cele zise mai sus, prin expresia: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al înţelepciunii” (1, 7), precum şi din cele spuse după aceasta. „Ci pătimeşte împreună”, adică nu simplu să nu te ruşinezi, ci, chiar cercând (suferind, experimentând) acele patimi, să nu te ruşinezi. Şi n-a spus: „să nu te temi sau să te împuţinezi”, ci: „nu te ruşina”, ca şi cum n-ar fi nici o primejdie, ci doar o oarecare ruşine.
Ruşine aceasta este dacă tu te înspăimânţi. „Deci, să nu te ruşinezi dacă eu, zice, care învii morţii, care fac mii de semne şi minuni, eu, care cutreier lumea întreagă, acum sunt legat; fiindcă nu ca făcător de rele sunt legat, ci pentru Cel răstignit. Căci, dacă Stăpânul meu nu S-a ruşinat de cruce, nici eu nu mă ruşinez de lanţuri.”
Şi bine a făcut el că, îndemnându-l a nu se ruşina, mai întâi îi aminteşte de cruce. „Dacă nu te ruşinezi de cruce, zice, nu te ruşinezi nici de lanţuri; că, dacă Domnul şi Stăpânul nostru a suferit crucea, noi cu atât mai mult vom suferi lanţurile. Cel ce se ruşinează de acestea, se ruşinează si de Cel ce S-a răstignit şi a pătimit acestea. Căci eu, zice, nu sufăr acestea pentru mine. Deci, nimic omenesc nu suferi dacă te împărtăşeşti de asemenea patimi.”
„Ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie” – nu ca şi cum Evanghelia ar pătimi împreună – „după puterea lui Dumnezeu, zice, Care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”. De altfel, fiindcă expresia „pătimeşte împreună” este dificilă auzului, apostolul iarăşi îl mângâie. „Nu cumva, zice, tu suferi acestea cu puterea ta? Cu puterea lui Dumnezeu suferă-le. Al tău este de a le voi şi a le prefera pe acestea.”
După aceea, arată şi dovezile puterii Lui. „Cum te-ai mântuit, zice, şi cum ai fost chemat?” După cum spune şi în alt loc: „Prin puterea cea lucrătoare în noi”. (Efeseni 3, 20) Astfel că mai mare putere este aceasta – de a convinge lumea întreagă – decât de a face cerul. „Cum ai fost chemat?”, zice. „ Cu chemare sfântă”, adică pe cei ce erau duşmani şi păcătoşi i-a făcut sfinţi. „Şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu”. (Efeseni 2, 8 )
Deci, dacă este şi puternic de a chema, în acelaşi timp şi bun, de a face aceasta nu după datorie, ci după har, nu trebuie a te teme. Căci, Cel ce ne-a mântuit pe noi numai prin har, în timp ce eram duşmani, când ne va vedea şi lucrând cele bune, oare nu va lucra împreună cu noi? „Nu după faptele noastre, zice, ci după a Sa hotărâre”, adică nesilit de nimeni, nesfătuit de nimeni, ci după a Sa hotărâre luată mai dinainte; cu alte cuvinte, fiind mişcat numai de bunătatea Sa ne-a mântuit.
„După a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a rost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”, adică fără de început au rost rânduite acestea a se race în Hristos, prin Hristos. Nu este puţin lucru nici acesta, de a voi de la început. Prin urmare, nu este din căinţă (un gând ulterior). Cum deci Fiul nu este veşnic şi fără de început? Căci şi El a voit aceasta de la început. „Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zice, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie”. Ai văzut putere? Ai văzut dar adus nouă, nu prin fapte, ci prin Evangnelie? Acestea sunt obiecte ale speranţei.
Amândouă în trupul Său s-au făcut, pe când în trupul nostru urmează a se face; însă cum? „Prin Evangnelie”, zice:
Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor şi apostol, şi învăţător al neamurilor (1, 11). Dar oare de ce necontenit spune aceasta, numindu-se pe sine învăţător al neamurilor? O face arătând că trebuie a se apropia şi de naţiuni. „Să nu te descurajezi, zice, de patimile mele: a fost omorâtă deja puterea morţii. Eu nu sufăr acestea ca făcător de rele, ci pentru învăţătura neamurilor.”
În acelaşi timp şi cuvântul îl face vrednic de credinţă, zicând: Din această pricină şi sufăr toate acestea, dar nu mă ruşinez, că ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că puternic este să păzească comoara ce mi-a încredinţat, până în ziua aceea (1, 12). „Dar nu mă ruşinez”, zice. „Dar ce, legăturile mele sunt spre ruşine? zice; patimile sunt spre ruşine? Deci, nu te ruşina.”
Ai văzut cum arată învăţătura prin fapte? „Acestea le pătimesc, zice, fiind aruncat în temniţă, fiind alungat”. „Că ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că puternic este să păzească comoara ce mi-a încredinţat, până în ziua aceea.” Care lucru i-a fost încredinţat lui? Credinţa, propovăduirea Evangheliei. „însuşi El, zice, Care mi-a încredinţat aceasta, va păzi întreg depozitul. Eu toate le pătimesc, ca nu cumva depozitul să mi se fure. De pătimiri nu mă ruşinez, atât timp cât depozitul se păstrează întreg.”
Sau că prin expresia: „comoara ce mi-a încredinţat”, el îi numeşte pe credincioşii pe care Dumnezeu i-a încredinţat lui, sau că e vorba de lucrul pe care el l-a încredinţat lui Dumnezeu, după cum zice: „Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20, 32), adică nu vor fi acestea nefolositoare, iar Timotei arată roadă depozitului dat lui spre păstrare. Vezi cum el nici nu simte relele ce-1 loveau, pentru speranţa ucenicilor?
[1] Eretici gnostici, din secolele II-III.
