Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Sf. Ioan Scararul

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

ANCORA SUFLETULUI”

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (6:13-20),

în Duminica a Patra a Postului Mare,

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

In vremurile de demult, să navighezi pe mările îndepărtate era o îndeletnicire primejdioasă, când chiar şi cele mai mari corăbii erau, după standardele moderne, mici, lente şi ciudat alcătuite. Şi, totuşi, ele navigau prin Marea Mediterană şi uneori prin Oceanul Atlantic, de-a lungul ţărmurilor Peninsulei Iberice (Spania şi Portugalia de astăzi), şi mai departe, în larg, preţ de câteva sute de kilometri. Cea mai mare primejdie în acele zile era vremea rea, venită pe neaşteptate. Talazurile uriaşe şi vânturile puternice puteau arunca încoace şi-ncolo aceste vase mici, răsturnându-le, scufundându-le sau aruncându-le drept într-un ţărm stâncos, unde se sfărâmau în bucăţi. Nenumărate corăbii au pierit de-a lungul veacurilor, şi o dată cu ele s-au pierdut nenumărate vieţi. Toată lumea cunoştea în acele zile primejdiile călătoriei pe mare. Aceasta este pricina pentru care scriitorii creştini timpurii foloseau atât de des metafore legate de navigaţie atunci când vorbeau despre Biserică sau despre lupta omului din viaţa pământească. Biserica este o „corabie a mântuirii pe o mare a vieţii în furtună”, spuneau ei, şi toată lumea ştia întocmai ce vroiau să zică, de vreme ce marea era cea mai primejdioasă cale de călătorie.

În Epistola ce s-a citit astăzi, Sfântul Pavel foloseşte o metaforă legată de navigaţie, cea de ancoră a sufletului, pentru a se face înţeles atunci când vorbeşte despre trebuinţa de nelipsit a nădejdii. El îşi îndeamnă cititorii să aibă nădejde în făgăduinţele lui Dumnezeu. La întemeierea Vechiului Legământ, Dumnezeu i-a făcut Sfântului Patriarh Avraam (cca. 2096 î.Hr. – cca. 1921 î.Hr.) mai multe făgăduinţe, pe care le-a înmulţit, apoi, cu noile făgăduinţe către cei ce ţin Noul Legământ, Legământul lui Hristos Iisus. Aşa cum Sfântul Avraam a avut răbdare aşteptând împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, aşa trebuie să avem şi noi răbdare. Dumnezeu îşi va îndeplini întotdeauna făgăduinţele, căci, după cum zice Apostolul Pavel,  cu neputinţă este să  mintă Dumnezeu. Într-această nădejde şi ţinându-se cu putere de ea îşi află creştinii limanul. Mai mult, pentru creştinul credincios, nădejdea devine o ancoră a sufletului de-a lungul întregii sale vieţi, orice greutăţi ar întâmpina, oricât de învolburată ar deveni marea vieţii.

Ce este, însă, nădejdea creştină? Mitropolitul Filaret al New York-ului, Întâi-Stătătorul Bisericii Ruse de peste Graniţe până la adormirea sa în 1985, vorbea despre nădejde folosind următoarele cuvinte: „Nădejdea creştină poate fi definită ca amintirea sinceră, vie, a lui Dumnezeu, legată nedespărţit de încredinţarea dragostei şi a ajutorului Său Părintesc. Cel ce are o astfel de nădejde întotdeauna şi pretutindenea se simte sub ocrotirea Părintelui, aşa cum şi vede pretutindenea şi pururea în lumea materială, deasupra sa, nemărginita împărăţie a cerurilor. Aşadar, un creştin ortodox ce nădăjduieşte în Dumnezeu nu va deznădăjdui nicicând, nu se va simţi niciodată deznădăjduitor de singur”. Mitropolitul continuă şi zice: „O împrejurare poate părea fără de nădejde doar unui necredincios. Un credincios, cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu, ştie apropierea Acestuia de inima omului necăjit şi va afla intru Dânsul mângâiere, îmbărbătare şi ajutor”.

Să fie limpede că făgăduinţele lui Dumnezeu în care ne punem nădejdea au mai mult de-a face cu viaţa viitoare decât cu viaţa noastră de pe pământ. Nu ni s-au făgăduit vieţi fericite, fără de durere, aici, pe pământ. Nu ni s-au făgăduit mari bogăţii şi putere pe pământ, aşa cum afirma unii predicatori sectari, care îşi etalează fără de ruşine propriul stil hedonist de viaţa înaintea discipolilor lor şi batjocoresc hulitor făgăduinţele lui Dumnezeu ca fiind „luna de pe cer”, o promisiune deşartă. Adevărul este ca, până la urmă, nu putem evita o doză – de obicei una mare – de dureri, necazuri şi dezamăgiri în viaţa aceasta. Strămoşii noştri duhovniceşti, atât din vremurile străvechi cât şi din cele apropiate nouă, care au mers la moarte pentru Hristos, au înţeles pe deplin ce înseamnă făgăduinţele lui Dumnezeu. De fapt, durerea, necazurile şi dezamăgirile sunt necesare dacă vrem să-i îngăduim caracterului nostru duhovnicesc să se lase modelat de Dumnezeu, spre a ne întări duhovniceşte şi a fi mai vioi. Aşa că, în pofida celor mai rele lucruri pe care lumea ni le poate da, trebuie să ne păstrăm puternică nădejdea în Dumnezeu. Trebuie să păstrăm puternică acea amintire vie a lui Dumnezeu» a dragostei Sale şi a făgăduinţelor Sale precum o ancoră uriaşă.

Mitropolitul Filaret spune: „Cununa şi culmea nădejdii creştine se află în viitor. Noi, creştinii ortodocşi, ştim că Simbolul nostru de Credinţă (Crezul), în care sunt adunate toate adevărurile de bază ale creştinismului, se încheie cu cuvintele: «Aştept (adică: nădăjduiesc şi năzuiesc spre) învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin». Deci împlinirea desăvârşită a luminoasei nădejdi creştine va avea loc atunci când viaţa va birui în cele din urmă moartea şi adevărul lui Dumnezeu, neadevărul lumii. Atunci toată suferinţa va fi tămăduita, căci va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor, şi moartea nu va mai fi încă; nici plângere, nici strigare, nici durere nu va mai fi   … şi veselie veşnică (va fi) peste capul lor.

Precum corăbiile, şi oamenii au nevoie de ancore. Vieţile unor oameni sunt precum o corabie, mereu „cu pânzele sus, dar fără ancoră”, ca să folosesc o expresie a istoricului britanic baronul Thomas Babington Macaulay (1800-1859). Cu fiecare modă sau curent trecător, ei sunt suflaţi într-o nouă direcţie. Intr-o zi, îşi lasă părul lung până la umeri; apoi, la scurtă vreme, şi-l pun să stea ridicat în cap, arătând precum un om îngrozit de o nălucă. Într-o zi, poartă o ţinută foarte bărbătească, apropiată de stilul auster al soldaţilor; în altă zi, poartă cercei, precum femeile, şi tatuaje pe tot trupul, precum barbarii. Într-o zi sunt interesaţi de astrologie, într-alta de budhism, într-alta de socialism, iar într-alta de darwinism sau de alta filosofie atee. Intr-o zi sunt dăruiţi soţiilor şi copiilor, iar în altă zi se „îndrăgostesc” de altcineva şi astfel, îşi împing familiile înspre dezastru şi tragedie. Aceşti oameni nu au o ancoră şi, din această pricină, nu vor găsi niciodată un liman unde să se adăpostească de cumplitele vânturi ale lumii Şi, după ce toate s-au sfârşit, astfel de oameni privesc îndărăt şi văd că şi-au petrecut întreaga viaţă fugind doar după nişte amăgiri deşarte; se uită înapoi şi zăresc o viaţă asemănătoare unui câmp cu ruine.

Dimpotrivă, creştinul ortodox are ancora nădejdii, o ancoră ce îl tine neclintit, o ancoră ce împiedică naufragiul, o ancoră ce insuflă încrederea în viitor, un puternic simţământ al datoriei, un puternic simţământ al vredniciei chemării de creştin şi o stăpânire plină de bărbăţie atunci când are de-a face cu nechibzuitele toane ale trupului şi ale minţii, care încearcă să ne lipsească de acea vrednicie.

Nădejdea este una din cele trei virtuţi creştine de căpătâi, celelalte două fiind credinţa şi dragostea. Să purtăm de grijă acestei virtuţi a nădejdii, căci cere o atenţie statornică. Aşa cum ancora unui vas rugineşte şi se va deteriora de la sarea ce se găseşte în mare, la fel şi ancora nădejdii se va deteriora în atmosfera corozivă a acestei lumi, dacă nu este îngrijită. Să ne întărim nădejdea prin rugăciune şi prin citirea scrierilor duhovniceşti, îndeosebi a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Exegeza la Apostol: Hristos, Arhiereu in veci

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţã Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale” (Evrei 4, 10).

Păcatul strămoşesc a alterat chipul lui Dumnezeu în om, a întrerupt legătura de comuniune a omului cu El şi a tulburat „odihna dinamică” a fiinţei umane în urcuşul ei spiritual ascendent la Dumnezeu.

Mişcarea imprimată de Dumnezeu lumii şi omului în momentul existenţei lor iniţiale sau de început este destinată ascensiunii întregii lumi create în odihna veşnică a comuniunii cu El. Păcatul neascultării a denaturat traiectul omului şi al lumii într-o direcţie contrară lui Dumnezeu. Căderea omului a afectat profund starea sa ontologică şi religios-morală în aşa fel încât fără ajutorul lui Dumnezeu proniatorul şi fără „intervenţia” Sa extraordinară în lume şi în mijlocul poporului ales prin profeţi, regi prooroci şi arhiereii Vechiului Testament lumea s-ar fi clătinat din temelii.

Centrul religios al tradiţiei Vechiului Testament este reprezentat de Lege, de prooroci şi de psalmi. Se poate afirma cu deplină îndreptăţire că, înainte de primirea Decalogului, centrul de gravitate al tradiţiei poporului ales sunt jertfele sângeroase, care au ca punct de plecare disponibilitatea deplină a patriarhului Avraam de a-şi sacrifica propriul fiu în baza unei credinţe ce reprezintă simbolul paternităţii divine şi tip al jertfei sângeroase a lui Hristos după trup. Nevoia religioasă general umană de a se afla într-o relaţie posibilă doar într-un mod indirect, ca răspuns la imperativele (poruncile) lui Dumnezeu comunicate prin profeţi şi prooroci, i-a determinat pe evrei să instituie cultul sacrificial al jertfelor sângeroase şi nesângeroase. Arhiereul Vechiului Testament era ales din mijlocul poporului şi era pus spre slujirea oamenilor, pentru iertarea păcatelor prin invocarea iertării lui Dumnezeu, prin aducerea de daruri şi jertfe.

Fiind ales din mijlocul poporului şi consacrat în mod special, arhiereul Vechiului Testament era cuprins de slăbiciuni şi păcate ca şi ceilalţi oameni. Astfel, el putea să fie îngăduitor cu cei lipsiţi de cunoştinţa cea adevărată şi faţă de cei rătăciţi fiindcă şi el era supus acestor greşeli. Întrucât era păcătos, el, trebuia să aducă jertfe pentru păcatele sale, aşa cum aducea jertfe pentru păcatele poporului.

Sfântul Apostol Pavel foloseşte permanent paralela dintre preoţia Vechiului Testament şi cea a Noului Testament sau cea dintre arhieria Vechiului Testament şi arhieria lui Hristos. În ambele cazuri slujirea preoţească sau arhierească au la bază şi la origine chemarea lui Dumnezeu. Fiindcă „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron” (Evrei 5, 4). Sfântul Apostol Pavel ne dă aici o învăţătură extrem de importantă pe care nu toţi creştinii au înţeles-o cum trebuie şi anume aceea că slujirea preoţească sau arhierească nu este dată de oameni şi nu este o cinste sau o demnitate prin delegaţia comunităţii, ci prin chemare de la Dumnezeu. După „logica” descoperirii dumnezeieşti niciun arhiereu nu există şi nu lucrează pentru preamărirea sa, ci pentru preamărirea Celui ce l-a chemat la slujire şi l-a pus prin chemare în această slujire. „Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec»” (Evrei 5, 5-6). Şi mai mult decât atât, El, Fiul lui Dumnezeu, în zilele Lui în Trup S-a făcut ascultător până la moarte deşi era Fiu, a suferit şi a strigat cu lacrimi şi cu rugăciuni către Cel care putea Să-L izbăvească de la moarte, adică către Tatăl Său: „şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5, 7). Hristos a parcurs întregul itinerar posibil al suferinţei şi al ispitei de a se simţi departe de comuniunea cu Tatăl, pentru ca să le ajute celor care pot cădea într-o asemenea stare să se izbăvească de ea şi astfel să se înscrie pe calea mântuirii. Hristos S-a coborât ca om prin moarte pe cruce până la marginile inferioare ale existenţei, în proximitatea „nefiinţei”, şi a învins ispita de a Se simţi lipsit de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca orice om să nu fie niciodată lipsit de nădejdea ajutorului din partea lui Dumnezeu în orice încercări, necazuri, dureri sau suferinţe indiferent cât de mari ar fi ele.

Hristos, Arhiereul Cel Care a învins moartea şi a înviat din morţi a străbătut cerurile şi S-a aşezat cu trupul Său asemenea cu trupul nostru în afară de păcat, însă transfigurat deplin prin înălţare la cer, de-a dreapta Tatălui. Aşadar, să ţinem cu străşnicie credinţa aceasta şi s-o mărturisim cu nădejde fiindcă avem Arhiereu în cer pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Cel înviat din morţi. A sosit momentul, spune Sfântul Apostol Pavel, ca omul să dobândească odihna cea veşnică, în proximitatea lui Dumnezeu, Cel Care după facerea lumii S-a odihnit de toate lucrurile Sale. Prin Hristos, Arhiereu în veci omul şi lumea au dobândit în mod obiectiv posibilitatea reală de a intra în odihna veşnică, în acea mişcare mai presus de mişcare în jurul tronului lui Dumnezeu.

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 5, 16) şi aşa să preamărim pe Hristos Arhiereul veşnic.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Cinstirii Sfintei Cruci

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„SA NE APROPIEM CU ÎNDRĂZNEALĂ LA SCAUNUL HARULUI”

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (4:14-5:6),

în Duminica a Treia a Postului Mare

Duminica Cinstirii Sfintei Cruci

O mare parte a Apostolului de astăzi poate fi înţeleasă ca o cântare de laudă adusă lui Hristos Iisus, Cel cinstit de Sântul Pavel atât ca Arhiereu mare, cât şi ca Fiul lui Dumnezeu. Acest Arhiereu mare , Însuşi Hristos Dumnezeu – ne spune Sfântul Pavel -, nu este departe de noi, ci, pentru că S-a întrupat şi a trăit printre noi, poate pătimi, împreună cu noi, slăbiciunile noastre. El ne ştie bolile, durerile, temerile, ispitele, ostenelile şi neputinţele. In firea Sa omenească, a fost întocmai ca noi, în toate încercările şi suferinţele omeneşti, cu excepţia, bineînţeles, a păcatului.

Deoarece Hristos Iisus a fost unul dintre noi şi, astfel, înţelege pe deplin condiţia omenească, suntem chemaţi de către Sfântul Pavel să ne apropiem, dar, cu îndrăzneală la scaunul harului Lui, ca să luăm milă, şi har să aflăm spre ajutor la bună vreme. Putem să ne apropiem cu îndrăzneală, zice Sfântul Pavel. Aceasta înseamnă că, atâta vreme cât ne pocăim de fărădelegile noastre şi suntem plini de credinţă în mila lui Dumnezeu, ne putem apropia de Dânsul fără cutremur; ne putem apropia într-un duh al deplinei încrederi, căci acesta este un scaun al harului, al dragostei şi milei, nu al pedepsei.

Sfântul Ioan de Kronstadt ne previne că un om cu credinţă puţină sau slabă, dacă îl va ruga pe Dumnezeu să-i ajute cu ceva, se poate primejdui să fie rănit de către Cel Viclean cu necredinţa în putinţa împlinirii cererii sale şi se poate depărta deznădăjduit şi ruşinat. Creştinii trebuie să-şi Mărească credinţa atunci când vin către Dumnezeu şi, având credinţa tare, sie se apropie cu îndrăzneală, cu încredere.

Să observăm că Sfântul Pavel, referindu-se la Domnul Iisus ca „marele Arhiereu” – drept aceea, având [noi] Arhiereu mare -, foloseşte expresia „având [noi]“. Pronumele „noi” are sens doar dacă îl înţelegem ca referindu-se la obştea Bisericii, căci trebuie să ne amintim că Sfântul Apostol le scrie creştinilor evrei, adică credincioşilor din ţinuturile iudeilor. Aşadar, acest „noi” al Sfântului Pavel se referă la mădularele Bisericii Ortodoxe. Această interpretare are sens şi din pricina faptului că doar în obştea cea sfântă a Bisericii se poate găsi dreapta credinţă plăcută lui Dumnezeu. Doar acolo dreapta închinare, închinare saturată cu mireasma tainică a Harului lui Dumnezeu.

Dicţionarul defineşte „preotul” (sau „iereul”, în greacă) ca fiind cel ce aduce jertfe lui Dumnezeu în numele credincioşilor. Sfântul Pavel se referă în chip limpede la aceasta atunci când afirmă că Hristos Iisus este „marele nostru Arhiereu”, Care aduce în locul nostru tainice daruri şi jertfe pentru păcate şi Care este pururea îngăduitor cu cei neştiutori şi cu cei ce rătăcesc, adică cu noi toţi, bieţi păcătoşi.

Să discutăm acum despre câteva aspecte ale jertfei, aşa cum este ea înţeleasă în Biserica Ortodoxă. Mă refer la Dumnezeiasca Liturghie, cea mai importantă slujbă a Bisericii noastre. Să luăm în consideraţie îndeosebi unicitatea şi însemnătatea ei. Părintele Mihail Pomazanski, în marea sa lucrare Teologia dogmatică ortodoxă, explică că Dumnezeiasca Liturghie este o jertfa din mai multe puncte de vedere:

-         Este o jertfa a laudei şi a mulţumirii

-         Este o jertfa de împăcare, pentru toţi cei ce fac parte din Biserică.

-         Este o jertfa care îi uneşte pe toţi credincioşii în Trupul unic al lui Hristos.

-         Este o jertfa de cerere, pentru lume, pentru pace, pentru autorităţile civile şi pentru întreaga omenire”   Sfântul Nicolae Cabasila (cca. 1322 – cca. 1396), care a scris o vestită Tâlcuire a Dumnezeieştii Liturghii, spune următoarele: „Jertfa aminteşte moartea învierea şi înălţarea Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însuşi dumnezeiescul Trup, cu care El a fost răstignit, S-a sculat din morţii şi S-a înălţat la cer”.

Toate grupările şi sectele creştine au o slujbă săptămânală în care un slujitor (căruia i se spune fie preot, fie pastor) conduce credincioşii, de-a lungul rugăciunilor şi cântărilor. Aşa se petrece la romano-catolici, la protestanţi, la anglicani şi la noi, ortodocşii. Examinând aceste sute de slujbe extrem de diferite, cel dintâi lucru pe care îl observăm este acesta: doar în cazul creştinismului ortodox se poate spune că întreaga sa Liturghie a fost alcătuită de sfinţi ce au scris sub călăuzirea şi insuflarea Sfântului Duh. Dumnezeiasca Liturghie cuprinde multe pasaje din Sfânta Scriptură, iar aceste fragmente, ca şi toate celelalte rugăciuni şi cereri, sunt la fel de mult cuvântul lui Dumnezeu pe cât sunt şi cărţile întregi ale Sfintei Scripturi.

Alte grupări religioase desemnează din când în când comisii care să rescrie slujbele, să le „actualizeze”, pentru a se conforma pe deplin curentelor zilei şi pentru a se potrivi cu mereu schimbătorul „duh al vremilor”. In Biserica Ortodoxă lucrurile nu se petrec aşa. Dumnezeiasca Liturghie creştină ortodoxă este mai presus de timp şi mai presus de toate considerentele lumeşti ale curentelor şi capriciilor. Dumnezeiasca Liturghie vine din cugetul lui Dumnezeu, nu din cugetele oamenilor. Din această pricină spune Mitropolitul Augustin al Dorinei că frumuseţea desăvârşită a Dumnezeieştii Liturghii a Bisericii Ortodoxe este în sine dovada că în Ortodoxie se găseşte adevărata Biserică a lui Hristos. Şi, astfel, a îngădui unor comisii de aşa-zişi experţi liturgici să revizuiască această slujbă la fiecare câteva decenii, aşa cum se întâmplă în afara Bisericii, ar fi în lăuntrul Bisericii o dramă de neînchipuit şi o jignire adusă lui Dumnezeu.

In Dumnezeiasca Liturghie Ortodoxă, Domnul Iisus este Arhiereul şi toate Puterile Cereşti sunt de faţă în chip nevăzut, slujind împreună cu noi Jertfa cea de tină. Sfântul Ioan de Kronstadt vorbeşte despre aceasta, atunci când scrie: „Dumnezeiasca Liturghie este cu adevărat o slujbă cerească pe pământ, la care însuşi Dumnezeu, într-un chip anume, nemijlocit şi foarte apropiat, este de faţă şi Se sălăşluieşte în oameni, căci El însuşi este slujitorul nevăzut al slujbei; El este Cel ce aduce jertfa şi Cel ce Se jertfeşte. Nimic pe pământ nu este mai mare, mai înalt şi mai sfânt decât Liturghia; nimic mai însemnat, nimic mai dătător de viaţă”.

Nimic din cele pământeşti nu este mai înalt, mai e, mai însemnat, mai sfânt sau mai dătător de viaţă decât Dumnezeiasca Liturghie, spune Sfântul Ioan de Kronstadt. Prin urmare, de vreme ce la Dumnezeiasca liturghie ne apropiem de însuşi scaunul harului  şi de vreme ce mântuirea noastră cea veşnică poate depinde de aceasta, trebuie să ne concentrăm minţile şi inimile la ceea ce se petrece înaintea ochilor noştri. Mitropolitul Augustin al Florinei comentează: „Dumnezeiasca Liturghie este o taină: este Taina Tainelor. Dacă Domnul ne luminează minţile şi ne aprinde inimile, ca să putem auzi şi lua parte la această taină, atunci nu putem rămâne reci şi nepăsători faţă de ea. Dimpotrivă, o mulţumire adâncă pentru marele nostru făcător de bine, Dumnezeul cel în Treime, va domni în inimile noastre”.

Sfântul Pavel ne cheamă să ne apropiem, dar, cu îndrăzneală la scaunul harului Lui, ca să luăm milă, şi har să aflăm, spre ajutor la bună vreme. Ne apropiem la scaunul harului atunci când ne rugăm, zi de zi. O facem atunci când ne contemplăm deplina dependenţă de Dumnezeu în toate. O facem atunci când ne recunoaştem păcătoşenia şi ne mărturisim fiecare fărădelege în parte. O facem atunci când săvârşim milostenie şi suntem iubitori întru toate faţă de fraţii şi surorile noastre duhovniceşti. Ne apropiem de scaunul harului în multe şi felurite chipiuri. Totuşi, în această viaţă, ne apropiem cel mai mult de imnul harului la Dumnezeiasca Liturghie, atunci când ne unim inimile şi minţile cu cele ale fraţilor noştri creştini ortodocşi şi cu cele ale lui Hristos, ale Sfinţilor îngeri şi ale Sfinţilor din Ceruri.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Sf. Grigorie Palama

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„CU PRISOSINŢĂ SĂ LUĂM AMINTE”

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (1:1-2:3),

în Duminica a Doua a Postului Mare, Duminica Sfântului Grigorie Palama

In această a Doua Duminică a Marelui Post, îl prăznuim pe neasemuitul sfânt Grigorie Palama (1296-1359), pe cel pe care îl numim „stâlp al Ortodoxiei” şi „nebiruit apărător al cuvântătorilor de Dumnezeu” . De vreme ce astfel de apelative strălucitoare îi împodobesc pomenirea, este vădită înrâurirea covârşitoare avută în istoria Bisericii noastre de acest mare om şi mare sfânt.

Sfântul Grigorie s-a născut în anul 1296, la sfârşitul veacului al XIII-lea. A făcut parte din aristocraţia bizantină, fiind fiul cel mai în vârstă al unei familii care a slujit multă vreme în posturi importante ale ocârmuirii din Constantinopol, capitala Imperiului Roman. Deoarece tatăl său a murit pe când Sfântul Grigorie era încă foarte tânăr, însuşi împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1260-1332) a fost cel ce s-a ocupat de educaţia tânărului – fireşte, cea mai bună cu putinţă la acea vreme. Tânărul a strălucit în studiile sale seculare, câştigând preţuirea tuturor dascălilor săi şi a celor ce studiau împreună cu dânsul. La sfârşirea acestor studii, care i-au fost temelie, Sfântul Grigorie şi-a îndreptat atenţia spre învăţarea celor sfinte. Nu a osândit studiile seculare în sine, nici dobândirea învăţăturii seculare, deşi nu dădea nici un preţ pe o astfel de cunoaştere – în înţelesul că raţiunea şi filosofia omenească ar putea duce, în sine, la cunoaşterea lui Dumnezeu, afirmaţie pe care, de fapt, a respins-o făţiş. Sfântul Grigorie, ca şi mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, a preţuit învăţătura seculară doar ca o disciplină ce făureşte în minte un simţ al formei şi al rânduielii, însuşiri folositoare în viaţa duhovnicească. Isprăvindu-şi educaţia, Sfântul Grigorie Palama a renunţat la averea şi poziţia sa, şi a intrat în viaţa monahală, vieţuind pentru o vreme în Sfântul Munte, Muntele Athos. In 1347 a fost ales Arhiepiscop al Thesalonicului pentru strălucirea cu care şi-a condus turma ca părinte duhovnicesc. Acest mare sfânt a adormit la 14 Noiembrie 1359.

In scrierile sale despre credinţa ortodoxă şi despre viaţa duhovnicească, Sfântul Grigorie a fost un urmaş nemijlocit al Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deşi a fost învinuit de inovaţie, nu se găseşte nimic inovator în învăţăturile sale. Mai curând, se poate spune că a folosit sfintele scrieri şi învăţături ale înaintaşilor săi şi le-a tâlcuit în profunzime şi cu o mare limpezime.

In fragmentul din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, care a fost rânduit spre învăţătură în a Doua Duminică a Marelui Post, sfântul apostol scrie despre o deosebire esenţială între Dumnezeu şi Zidirea Sa. El spune, citând din scrierile Vechiului Legământ: Intru început Tu, Doamne, pământul ai întemeiat, şi lucrurile mâinilor tale sunt cerurile; acelea vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate ca o haină se vor învechi, şi ca un veşmânt le vei înveli pe ele şi se vor schimba; dar Tu acelaşi eşti, şi anii Tai nu vor lipsi. Toate cele ce sunt pe pământ şi în ceruri vor pieri cândva, scrie Sfântul Pavel, pe când Dumnezeu va rămâne. Tot ce este în jurul nostru – plantele şi animalele; clădirile, podurile şi celelalte lucrări ale omului; munţii, mările, continentele; stelele şi planetele cerului; toate aceste lucruri sunt trecătoare şi, în cele din urmă, dispar.

Toate cele materiale sunt muritoare; toate cele materiale îmbătrânesc şi se învechesc ca stofa unei haine. Dar Dumnezeu este acelaşi; Dumnezeu este neschimbat de-a lungul anilor, al secolelor şi al mileniilor. La fel cum era atunci când a făcut timpul, spaţiul şi întregul cosmos, la fel cum era atunci când a zidit pământul, la fel cum era atunci când a plăsmuit viaţa şi 1-a făcut pe om, la fel este şi în această clipă, întocmai. Dumnezeu este „negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind”, după cum se spune într-una din rugăciunile de taină ale Dumnezeieştii noastre Liturghii. Nu indică aceasta una dintre deosebirile esenţiale dintre Ziditor şi zidire, dintre Dumnezeu şi om? Sfântul Grigorie Palama a stăruit mult asupra faptului că între Ziditor, Dumnezeu însuşi, şi cele pe care le-a zidit, între care ne numărăm şi noi, se găseşte o prăpastie de netrecut. Dumnezeu nu este pur şi simplu o fiinţă supraomenească; nu este varianta duhovnicească a unui om la o scară nemăsurată. Cu minţile noastre mărginite, ne gândim adesea la Dumnezeu în acest fel, dar acest concept este totuşi unul inexact.

Firea Dumnezeirii celei veşnice şi firea zidirilor Sale sunt cu totul deosebite, cu totul neasemănătoare. Prin urmare, nu putem niciodată înţelege sau lua parte la firea dumnezeiască, căci fiecare aspect al firii lui Dumnezeu este negrăit mai presus de capacităţile noastre muritoare. Prăpastia este nespus mai mare decât orice abis care desparte globul pe care stăm de corpurile cereşti din marginile cele mai îndepărtate ale cosmosului. Folosesc aici metafora depărtării, dar mă refer nu atât la depărtare cât la deosebirea dintre firea sau esenţa lui Dumnezeu şi firea sau esenţa omului.

După ce ne-a plăsmuit, Dumnezeu nu ne-a părăsit, un adevăr de care dau mărturie toţi Apostolii şi Părinţii, împreună cu Sfântul Grigorie Palama. Nu putem înţelege sau lua parte la firea lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu a îngăduit să fim despărţiţi cu totul de Dânsul. El îşi răspândeşte energiile, iar prin acestea omul poate să primească descoperiri, în acestea omul poate lua parte. Dumnezeirea cea veşnică ni Se descoperă, ne luminează, ne binecuvântează şi, în cele din urmă, ne mântuieşte prin energiile Sale.

Cea mai întrebuinţată metaforă în această privinţă este Soarele care luminează cerul zilei. Făpturile omeneşti nu pot călători, nici nu se pot apropia de Soarele însuşi. Natura Soarelui – substanţa sa – şi natura făpturilor omeneşti fac acest lucru cu neputinţă. Şi totuşi, viaţa există şi este susţinută de energia solară, de razele Soarelui ce răspândesc căldură şi lumină. Putem lua parte la ele. Fără acestea, noi şi întreaga viaţă ar dispărea. La fel stau lucrurile cu Dumnezeu şi cu dumnezeieştile sale energii.

Ce înseamnă expresia „a lua parte la energiile lui Dumnezeu”? Cea mai bună cale de a explica este, poate, să luăm în consideraţie patru nivele ale unei astfel de participări sau părtaşii.

In primul rând, luăm parte sau ne împărtăşim neîncetat de dumnezeieştile energii prin faptul că fiinţăm şi rămânem în viaţă cu harul lui Dumnezeu. Aceasta este o părtăşie pasivă  [nelucrătoare] cu energiile Sale.

In al doilea rând, atunci când ne rugăm şi când Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, lucru pe care Îl face întotdeauna, primim dragostea şi harul Său. Şi acesta este unul din felurile de părtăşie cu energiile Sale.

In al treilea rând – şi acesta este aspectul cel mai însemnat în ceea ce priveşte viaţa noastră pământească şi unul dintre reperele de căpătâi ale scrierilor Sfântului Grigorie Palama  există acea părtăşie cu energiile dumnezeieşti pe care au cunoscut-o Sfinţii Părinţi şi marii sfinţi, o participare deschisă tuturor. Ea se dobândeşte în urma unui proces de asceză ce include rugăciunea neîncetată, prin care omul se luptă şi izbuteşte să se curăţească de patimi, adică de imboldurile şi obiceiurile viclene provenite din starea noastră căzută. Dobândind slobozirea de patimi, omul primeşte luminarea – o înţelegere a lui Dumnezeu şi a planului Său cu noi, mult mai limpede decât cea pe care o au acei ce nu s-au curăţit lăuntric, mult mai bogată decât orice ar putea oferi mintea omenească sau sentimentalismul religios. După ce au primit luminarea, sfinţii se învrednicesc de proslăvire, o stare de împărtăşire tainică cu Sfânta Treime în care văd, încă din viaţa aceasta, Lumina energiilor necreate ale lui Dumnezeu.

In al patrulea rând, dacă ne vom îngriji să urmăm legea lui Dumnezeu în această viaţă şi ne vom strădui să ne preschimbăm spre asemănarea cu Dumnezeu, adică să ne facem asemenea lui Hristos într-o măsură însemnată, vom lua parte la dumnezeieştile energii pentru veşnicie, în viaţa ce va veni. Ne vom uni atunci cu Sfânta Treime, vom cunoaşte theosis, „îndumnezeirea”, potrivit învăţăturii ortodoxe, fără însă a ne pierde individualitatea. Acesta este înţelesul veşnicei fericiri cu Dumnezeu în Ceruri.

În Apostolul de astăzi, Sfântul Pavel spune: Pentru aceea, trebuie mai cu prisosinţă să luăm aminte la cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături. Că de vreme ce s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri, şi toată călcarea de poruncă şi neascultarea au luat dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, neîngrijindu-ne de o mântuire ca aceasta? Care [mântuire], luând începere [prin] a se grăi de Domnul, s-a adeverit întru noi prin cei ce L-au auzit [pe Domnul]… Cu alte cuvinte, dacă sub Lege fiecare nelegiuire îşi primea răsplata cuvenită, cu atât mai mult va fi aşa in Noul Legământ propovăduit de Domnul Iisus, Cel ce a pătimit şi a murit pentru mântuirea noastră; acest lucru este întărit de către cei ce L-au auzit grăind în trup.

Mântuirea, desigur, nu vine de la sine. Trebuie să o dorim, trebuie să ne aducem aminte cerinţele ei şi cu prisosinţă să luăm aminte la ele, după cum scrie Sfântul Pavel (adică să auzim şi să aplicăm aceste învăţături în vieţile noastre), trebuie să ne luptăm pentru ea. Făcând statornic aceasta, ne putem împărtăşi pururea de energiile lui Dumnezeu. In schimb, dacă vom neglija chemarea de creştini ortodocşi, dacă vom urma mereu chemării Vrăjmaşului celui vechi, fie în cele mari, fie în cele mărunte, dacă vom refuza să căutăm asemănarea lui Dumnezeu, să ne aşteptăm să culegem roadele pe care le merităm.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Ortodoxiei

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„SĂ ALERGĂM LA LUPTĂ”

Predică la Epistola către Evrei

A Sfântului Pavel (11:24-26, 32-12:2),

în Duminica întâi a Marelui Post,

Duminica Ortodoxiei

Astăzi este Duminica Ortodoxie, Duminica întâi a Postului Mare. Este numită Duminica Ortodoxiei pentru că prăznuieşte biruinţa credinţei drept slăvitoare sau ortodoxe asupra tuturor potrivnicilor ei, dar îndeosebi asupra celor care păreau să facă parte din obştea creştină, a ereticilor care pretindeau că sunt ortodocşi, dar aveau un crez diferit de cel înmânat nouă de Hristos, de Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Evanghelişti şi de Sfinţii Părinţi.

Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită pentru întâia dată pe 11 Martie 843, chiar după înfrângerea iconoclaştilor, a luptătorilor împotriva Sfintelor Icoane. Aceşti eretici nu puteau să conceapă că lucruri materiale, precum lemnul şi vopseaua icoanelor, se sfinţeau de către Dumnezeu pentru a fi folosite de creştini la rugăciune şi spre întărirea credinţei lor. Ei îşi închipuiau, în chip greşit, că toate lucrurile materiale sunt rele sau sunt măcar cumva întinate, pângărite şi, de aceea, folosirea lucrurilor materiale pentru a-L înfăţişa pe Dumnezeul întrupat, Hristos Iisus, sau pe Preasfânta Sa Maică, Pururea-Fecioara şi de Dumnezeu Născătoarea Maria, sau pe Sfinţi ar fi fost ceva nepotrivit. Ei uitaseră însă că Însuşi Dumnezeu a spus despre toate lucrurile materiale pe care le-a făcut că sunt în esenţă bune foarte. Ei uitaseră că Dumnezeu S-a îmbrăcat în materie, cu trupul şi sângele omenesc, şi S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Ei uitaseră că pâinea şi vinul obişnuit se sfinţesc prin puterea Sfantului Duh, prefăcându-se în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeu. Ei uitaseră că acelaşi Sfânt Duh îi sfinţeşte pe Sfinţii Săi, care au fost şi sunt oameni precum noi, cu un aspect material. Le-au uitat sau au ales să le treacă cu vederea pe toate acestea, şi mai multe chiar.

Când cercetăm această perioadă a istoriei Bisericii, devine repede evident că, de fapt, iconoclasmul nu a fost doar o erezie privind Sfintele Icoane, adică ceva care cuprinde întreaga învăţătură ortodoxă mai puţin credinţa în icoane, Dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi rămas doar o erezie primejdioasă, deşi poate nu la fel de otrăvitoare precum a fost în realitate. Iconoclasmul a pretins că este o mişcare îndreptată împotriva icoanelor, dar, la o examinare mai atentă, este limpede că, în adâncul său, iconoclasmul a fost de fapt un atac la însăşi esenţa credinţei ortodoxe. A fost, asemenea rudei sale – mişcarea ecumenică contemporană -, o sinteză a tuturor ereziilor, o adevărată orchestră drăcească de ţipătoare dezacorduri şi neplăcute Cacofonii.

De aceea, Duminica Ortodoxiei nu prăznuieşte doar biruinţa Bisericii asupra iconoclasmului din veacul al IX-lea, ci şi biruinţa ei asupra tuturor ereziilor, asupra a tot ceea ce este în dezacord şi potrivnic credinţei ortodoxe, în deplinătatea ei. Îi prăznuieşte îndeosebi pe vitejii apărători ai credinţei care au pătimit tot felul de prigoane pentru minunata lor bărbăţie în susţinerea adevărului. în Epistola ce s-a rânduit a se citi în Duminica aceasta, Sfântul Pavel vorbeşte tocmai de acei apărători ai adevărului împotriva minciunii. Scrie despre Sfântul Proroc Moise (cca. 1571 î.Hr. – cca. 1451 î.Hr.), care ar fi putut trăi ca prinţ al împărăţiei Egiptului, cu toată opulenţa, podoabele şi plăcerile la care ar fi fost îndreptăţit. El a ales mai vârtos a pătimi împreună cu norodul lui Dumnezeu , după cum spune Sfântul Pavel. A socotit credinţa în Dumnezeu a fi nespus mai importantă decât o viaţă vremelnică de belşug şi privilegii. Sfântul Pavel continuă apoi pomenirea multor alţi eroi ai Vechiului Legământ, care, precum Sfântul Moise, au ajuns la o răscruce în viață, răscruce la care au fost siliţi să aleagă între bine şi rău, între adevăr şi greşeală, între păcat şi virtute. Aceşti bărbaţi şi femei sunt eroi pentru că, atunci când au dat piept cu răscrucea, au ales fără şovăială calea dreptăţii, a adevărului şi a virtuţii. In lumea aceasta căzută, acea alegere este totuşi aproape întotdeauna o alegere dureroasă. Acea cale le-a adus, spune Sfântul Pavel, batjocuri şi bătăi, (…) legături şi temniţe; cu pietre au fost ucişi, cu fierăstrăul au fost tăiaţi, au fost ispitiţi, cu ucidere de sabie au murit şi tot aşa. Altora le-a adus sărăcie: au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră; [au fost] strâmtoraţi, necăjiţi, chinuiţi .

Cei „bogaţi şi vestiţi”, cei „plini de succes”, „numele mari”, „stelele”, „celebrităţile”: aceştia sunt eroii măsluiţi pe care îi preţuieşte cu adevărat lumea. In pofida feluritelor pretenţii că n-ar fi aşa, lumea nu-i înţelege şi nu-i acceptă pe eroii credinţei şi ai adevărului. De aici, prigoana şi defăimarea; de aici, batjocura şi râsul. O prăpastie fără fund desparte standardele lumii de cele ale lui Dumnezeu.

Legat de Biruinţa Ortodoxiei, cred că trebuie să înţelegem şi acest termen în contextul său veşnic, nu doar în cel vremelnic. Ortodoxia, este adevărat, a biruit mereu în faţa potrivnicilor ei, de-a lungul istoriei. Gnosticii, maniheii, arienii, nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii şi mulţi alţii au fost cu toţii înfrânţi. Alţi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, păgânii, musulmanii şi bolşevicii au fost, la rândul lor, înfrânţi. Acestea au fost mari biruinţe, vrednice de prăznuire; la fel sunt şi Sfinţii fără de teamă ce au rămas neclintiţi pentru Hristos, în pofida tuturor.

Totuşi, să fim atenţi la faptul că Cel Viclean nu se odihneşte niciodată. Când, cu harul lui Dumnezeu, este înfrânt un vrăjmaş al său, putem fi siguri că deja satana are un nou vrăjmaş care-şi aşteaptă rândul, cum s-ar zice. Aşadar, biruinţele într-un înţeles pământesc, vremelnic, nu înseamnă o pace statornică în Biserică. Se vor ivi curând noi potrivnici. Totuşi, Biserica Ortodoxă îşi va găsi întotdeauna apărători şi Hristos îşi va călăuzi întotdeauna turma către biruinţă, prin robii sau necazuri, până la sfârşitul veacului, când Biserica – adică toate credincioasele ei mădulare din toate veacurile – va via pururea în strălucirea Luminii celei necreate a harului lui Dumnezeu. Aceea va fi Biruinţa cea de pe urmă şi veşnică a Ortodoxiei.

Atunci când vorbim în legătură cu Biruinţa Ortodoxiei despre potrivnici, vorbim desigur de marii potrivnici din istorie. Dacă ne vom învrednici să fim chemaţi de Dumnezeu pentru a rezista unor astfel de potrivnici, atunci Dumnezeu ne va cere aceeaşi bărbăţie pe care a cerut-o sfinţilor Vechiului şi Noului Testament, ca şi sfinţilor din cele douăzeci de veacuri ce au urmat. Chiar dacă aceasta nu se va petrece în timpul vieţii noastre, deşi pare posibil, se cer oricum multe de la noi.

Sfântul Pavel zice: Drept aceea şi (noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, lepădând toată povara şi păcatul cel ce lesne ne împresoară, cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră. In viaţa obişnuită pe care o trăim, ne confruntăm cu vrăjmaşi ceva mai obişnuiţi, nu cu vrăjmaşi de o mărime uriaşă, care afectează istoria, precum iconoclaştii sau arienii din trecut Vrăjmaşii noştri sunt cei ce fac necazuri tuturor bărbaţilor şi femeilor, în toate zilele vieţii: povara prea multor griji lumeşti şi povara păcatelor.

Sfântul Pavel stăruieşte să ne îmbărbătăm cu pilda vitejilor sfinţi ai Vechiului Legământ. Dacă ei au putut să renunţe la toată bogăţia, puterea şi privilegiile lor pentru credinţă, sau să rişte chinuri şi moarte din credincioşie pentru Dumnezeu, cu atât mai mult noi ar trebui să putem lepăda toată povara şi păcatul cel ce lesne ne împresoară .

Sfântul Pavel aseamănă această misiune cu un atlet ce aleargă într-o competiţie, o luptă, în care trebuie evitată toată greutatea în exces. El ne spune să lepădăm toată povara şi păcatul ca să putem cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră. Este limpede, de vreme ce Apostolul zice cu răbdare să alergăm , că lucrul la care se gândeşte atunci când foloseşte această metaforă nu este o alergare de 100 de metri, în care victoria este dată de viteză. Nu, el vorbeşte aici de o cursă distanţă lungă, de un maraton, în care, pentru a câştiga, contează rezistenţa, tăria şi răbdarea – în care simpla încheiere a cursei înseamnă biruinţa.

Apostolul zilei: Poţi să zideşti prin asprime doar dacă mai întâi ai zidit prin iubire

Joi, 05 Martie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„De vreme ce voi căutaţi dovadă că Hristos grăieşte întru mine, Care nu este slab faţă de voi, ci puternic în voi. Căci, deşi a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este, însă, viu. Şi noi suntem slabi întru El, dar vom fi împreună cu El, din puterea lui Dumnezeu faţă de voi. Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi cunoaşte că noi nu suntem netrebnici. Şi ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu săvârşiţi voi nici un rău, nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele, iar noi să fim ca nişte netrebnici. Căci împotriva adevărului n-avem nici o putere; avem pentru adevăr. Căci ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră. Pentru aceea vă scriu acestea, nefiind de faţă, ca, atunci când voi fi de faţă, să nu cutez cu asprime, după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre dărâmare. Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Sfinţii toţi vă îmbrăţişează. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 3-13)

Sfântul Apostol Pavel este responsabil faţă de comunitatea din Corint, de aceea, le spune deschis că Dumnezeu i-a dat puterea să lucreze şi „cu asprime”, dar „spre zidire, nu spre dărâmare”. Ai nevoie de mult discernământ pentru a şti să foloseşti asprimea, adică fermitatea, fără să distrugi, fără să îndepărtezi. Credinţa nu se apără şi nu se mărturiseşte cu violenţe, ci cu fapte bune, cu smerenie, cu statornicie, cu pace şi sfinţenie. Cei care convertesc pe cei de altă credinţă nu fac aceasta acuzând în dreapta şi în stânga, ci dând mărturie prin viaţa proprie că a lor credinţă este mai bună. Credinţa poate fi mărturisită de cei care s-au sfinţit prin ascultare şi smerenie, prin multă rugăciune şi curăţire a inimii. Este uşor să fii aspru, dar e greu să fii şi autoritar, iar autoritatea vine atunci când taci, lăsând harul lui Dumnezeu să vorbească prin faptele bune. De aceea, trebuie să privim cu multă atenţie la asprimea Sfântului Pavel, pentru că el mai întâi a învăţat să iubească şi şi-a arătat dragostea faţă de corinteni. Nu poţi judeca asprimea unui om care şi-a jertfit timpul spre a-ţi dărui bine, nu poţi judeca fermitatea unei persoane când ştii că îţi vrea binele. Iar când eşti aspru nu părăseşti iubirea, aşa cum părintele, când îşi ceartă copilul, o face din multă dragoste, din grijă faţă de el. Poţi să zideşti prin asprime doar dacă mai întâi ai zidit prin iubire, iar iubirea te învaţă cum să fii ferm fără să jigneşti, fără să umileşti sau că creezi complexe.

Apostolul zilei: Unde nu există ascultare, acolo nu este credinţă

Miercuri, 04 Martie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El. Căci: «Oricine va chema numele Domnului se va mântui». Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? Precum este scris: «Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!». Dar nu toţi s-au supus Evangheliei, căci Isaia zice: «Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?». Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos. Dar întreb: Oare n-au auzit? Dimpotrivă: «În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor». Dar zic: Nu cumva Israel n-a înţeles? Moise spune cel dintâi: «Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul (Meu) şi voi aţâţa mânia voastră cu un popor nepriceput». Isaia îndrăzneşte şi zice: «Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine». Dar către Israel zice: «Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor». Întreb deci: Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din urmaşii lui Avraam, din seminţia lui Veniamin. Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut. Nu ştiţi, oare, ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel, zicând: «Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat şi eu am rămas singur şi ei caută să-mi ia sufletul!». Dar ce-i spune dumnezeiescul răspuns? «Mi-am pus deoparte şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal».” (Romani 10, 12-21 şi 11, 1-4)

Credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos, ne spune pericopa apostolică de astăzi. Unde nu există ascultare, acolo nu există credinţă. Nu revelaţiile personale sau descoperirile extraordinare descriu credinţa, ci ascultarea cuvântului Domnului Hristos. Prin auzirea cuvântului, omul ia decizia legată de credinţă sau necredinţă, totul depinde dacă auzirea se transformă, sau nu, în ascultare. Apostolul pune în evidenţă neascultarea poporului Israel, în ciuda dragostei constante arătate de Dumnezeu. Totuşi, Domnul nu a încetat niciodată să cheme poporul, iar Sfântul Pavel ne spune că, atunci când Dumnezeu continuă să cheme, omul nu are dreptul să judece şi să dispreţuiască. Apostolul neamurilor descrie exemplul Proorocului Ilie, din Vechiul Testament. În faţa poporului închinător la idoli, acesta se vedea complet singur; cade în deznădejde. În aceste momente, Dumnezeu intervine, spunându-i că mai sunt şapte mii de bărbaţi care nu s-au închinat idolilor. Dumnezeu nu ajunge la sfârşit, El nu este învins, în ciuda necredinţei unui popor întreg. De multe ori, în istoria Bisericii au rămas doar câţiva oameni drept-credincioşi, şi prin aceştia Dumnezeu a biruit. Chiar dacă timpul parcă ignoră prezenţa Creatorului, chiar dacă Sfânta Evanghelie nu mai are loc în casa omului, chiar dacă cuvântul lui Hristos nu îşi găseşte loc între multe vorbe, totuşi Dumnezeu „nu îşi uită poporul Său” şi are oameni care nu au încetat să Îl asculte. Acum au ieşit la lumină mărturii din vremea regimului comunist, care descriu cum oameni, adânc înrădăcinaţi prin funcţiile deţinute în „sistem”, aveau un loc pentru Dumnezeu în casa şi, mai ales, în inima lor. Ajutau Biserica atunci când parcă nimeni nu mai spera nimic, ajutau ierarhi şi preoţi atunci când parcă nu mai era nici o nădejde. Dumnezeu este discret, iar credinciosul învaţă să fie şi el discret. După ani, îţi dai seama de faptul că „ateul comunist”, care te-a ajutat, era şi el un credincios, îţi dai seama că, într-o lume atee, Dumnezeu mai avea peste „şapte mii de bărbaţi”, care nu L-au părăsit.