“Din Apostol Citire….”
Pr. James Thornton
Ed. Egumenița
Trad.: Radu Hagiu
„CU PRISOSINŢĂ SĂ LUĂM AMINTE”
Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (1:1-2:3),
în Duminica a Doua a Postului Mare, Duminica Sfântului Grigorie Palama
In această a Doua Duminică a Marelui Post, îl prăznuim pe neasemuitul sfânt Grigorie Palama (1296-1359), pe cel pe care îl numim „stâlp al Ortodoxiei” şi „nebiruit apărător al cuvântătorilor de Dumnezeu” . De vreme ce astfel de apelative strălucitoare îi împodobesc pomenirea, este vădită înrâurirea covârşitoare avută în istoria Bisericii noastre de acest mare om şi mare sfânt.
Sfântul Grigorie s-a născut în anul 1296, la sfârşitul veacului al XIII-lea. A făcut parte din aristocraţia bizantină, fiind fiul cel mai în vârstă al unei familii care a slujit multă vreme în posturi importante ale ocârmuirii din Constantinopol, capitala Imperiului Roman. Deoarece tatăl său a murit pe când Sfântul Grigorie era încă foarte tânăr, însuşi împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1260-1332) a fost cel ce s-a ocupat de educaţia tânărului – fireşte, cea mai bună cu putinţă la acea vreme. Tânărul a strălucit în studiile sale seculare, câştigând preţuirea tuturor dascălilor săi şi a celor ce studiau împreună cu dânsul. La sfârşirea acestor studii, care i-au fost temelie, Sfântul Grigorie şi-a îndreptat atenţia spre învăţarea celor sfinte. Nu a osândit studiile seculare în sine, nici dobândirea învăţăturii seculare, deşi nu dădea nici un preţ pe o astfel de cunoaştere – în înţelesul că raţiunea şi filosofia omenească ar putea duce, în sine, la cunoaşterea lui Dumnezeu, afirmaţie pe care, de fapt, a respins-o făţiş. Sfântul Grigorie, ca şi mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, a preţuit învăţătura seculară doar ca o disciplină ce făureşte în minte un simţ al formei şi al rânduielii, însuşiri folositoare în viaţa duhovnicească. Isprăvindu-şi educaţia, Sfântul Grigorie Palama a renunţat la averea şi poziţia sa, şi a intrat în viaţa monahală, vieţuind pentru o vreme în Sfântul Munte, Muntele Athos. In 1347 a fost ales Arhiepiscop al Thesalonicului pentru strălucirea cu care şi-a condus turma ca părinte duhovnicesc. Acest mare sfânt a adormit la 14 Noiembrie 1359.
In scrierile sale despre credinţa ortodoxă şi despre viaţa duhovnicească, Sfântul Grigorie a fost un urmaş nemijlocit al Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deşi a fost învinuit de inovaţie, nu se găseşte nimic inovator în învăţăturile sale. Mai curând, se poate spune că a folosit sfintele scrieri şi învăţături ale înaintaşilor săi şi le-a tâlcuit în profunzime şi cu o mare limpezime.
In fragmentul din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, care a fost rânduit spre învăţătură în a Doua Duminică a Marelui Post, sfântul apostol scrie despre o deosebire esenţială între Dumnezeu şi Zidirea Sa. El spune, citând din scrierile Vechiului Legământ: Intru început Tu, Doamne, pământul ai întemeiat, şi lucrurile mâinilor tale sunt cerurile; acelea vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate ca o haină se vor învechi, şi ca un veşmânt le vei înveli pe ele şi se vor schimba; dar Tu acelaşi eşti, şi anii Tai nu vor lipsi. Toate cele ce sunt pe pământ şi în ceruri vor pieri cândva, scrie Sfântul Pavel, pe când Dumnezeu va rămâne. Tot ce este în jurul nostru – plantele şi animalele; clădirile, podurile şi celelalte lucrări ale omului; munţii, mările, continentele; stelele şi planetele cerului; toate aceste lucruri sunt trecătoare şi, în cele din urmă, dispar.
Toate cele materiale sunt muritoare; toate cele materiale îmbătrânesc şi se învechesc ca stofa unei haine. Dar Dumnezeu este acelaşi; Dumnezeu este neschimbat de-a lungul anilor, al secolelor şi al mileniilor. La fel cum era atunci când a făcut timpul, spaţiul şi întregul cosmos, la fel cum era atunci când a zidit pământul, la fel cum era atunci când a plăsmuit viaţa şi 1-a făcut pe om, la fel este şi în această clipă, întocmai. Dumnezeu este „negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind”, după cum se spune într-una din rugăciunile de taină ale Dumnezeieştii noastre Liturghii. Nu indică aceasta una dintre deosebirile esenţiale dintre Ziditor şi zidire, dintre Dumnezeu şi om? Sfântul Grigorie Palama a stăruit mult asupra faptului că între Ziditor, Dumnezeu însuşi, şi cele pe care le-a zidit, între care ne numărăm şi noi, se găseşte o prăpastie de netrecut. Dumnezeu nu este pur şi simplu o fiinţă supraomenească; nu este varianta duhovnicească a unui om la o scară nemăsurată. Cu minţile noastre mărginite, ne gândim adesea la Dumnezeu în acest fel, dar acest concept este totuşi unul inexact.
Firea Dumnezeirii celei veşnice şi firea zidirilor Sale sunt cu totul deosebite, cu totul neasemănătoare. Prin urmare, nu putem niciodată înţelege sau lua parte la firea dumnezeiască, căci fiecare aspect al firii lui Dumnezeu este negrăit mai presus de capacităţile noastre muritoare. Prăpastia este nespus mai mare decât orice abis care desparte globul pe care stăm de corpurile cereşti din marginile cele mai îndepărtate ale cosmosului. Folosesc aici metafora depărtării, dar mă refer nu atât la depărtare cât la deosebirea dintre firea sau esenţa lui Dumnezeu şi firea sau esenţa omului.
După ce ne-a plăsmuit, Dumnezeu nu ne-a părăsit, un adevăr de care dau mărturie toţi Apostolii şi Părinţii, împreună cu Sfântul Grigorie Palama. Nu putem înţelege sau lua parte la firea lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu a îngăduit să fim despărţiţi cu totul de Dânsul. El îşi răspândeşte energiile, iar prin acestea omul poate să primească descoperiri, în acestea omul poate lua parte. Dumnezeirea cea veşnică ni Se descoperă, ne luminează, ne binecuvântează şi, în cele din urmă, ne mântuieşte prin energiile Sale.
Cea mai întrebuinţată metaforă în această privinţă este Soarele care luminează cerul zilei. Făpturile omeneşti nu pot călători, nici nu se pot apropia de Soarele însuşi. Natura Soarelui – substanţa sa – şi natura făpturilor omeneşti fac acest lucru cu neputinţă. Şi totuşi, viaţa există şi este susţinută de energia solară, de razele Soarelui ce răspândesc căldură şi lumină. Putem lua parte la ele. Fără acestea, noi şi întreaga viaţă ar dispărea. La fel stau lucrurile cu Dumnezeu şi cu dumnezeieştile sale energii.
Ce înseamnă expresia „a lua parte la energiile lui Dumnezeu”? Cea mai bună cale de a explica este, poate, să luăm în consideraţie patru nivele ale unei astfel de participări sau părtaşii.
In primul rând, luăm parte sau ne împărtăşim neîncetat de dumnezeieştile energii prin faptul că fiinţăm şi rămânem în viaţă cu harul lui Dumnezeu. Aceasta este o părtăşie pasivă [nelucrătoare] cu energiile Sale.
In al doilea rând, atunci când ne rugăm şi când Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, lucru pe care Îl face întotdeauna, primim dragostea şi harul Său. Şi acesta este unul din felurile de părtăşie cu energiile Sale.
In al treilea rând – şi acesta este aspectul cel mai însemnat în ceea ce priveşte viaţa noastră pământească şi unul dintre reperele de căpătâi ale scrierilor Sfântului Grigorie Palama există acea părtăşie cu energiile dumnezeieşti pe care au cunoscut-o Sfinţii Părinţi şi marii sfinţi, o participare deschisă tuturor. Ea se dobândeşte în urma unui proces de asceză ce include rugăciunea neîncetată, prin care omul se luptă şi izbuteşte să se curăţească de patimi, adică de imboldurile şi obiceiurile viclene provenite din starea noastră căzută. Dobândind slobozirea de patimi, omul primeşte luminarea – o înţelegere a lui Dumnezeu şi a planului Său cu noi, mult mai limpede decât cea pe care o au acei ce nu s-au curăţit lăuntric, mult mai bogată decât orice ar putea oferi mintea omenească sau sentimentalismul religios. După ce au primit luminarea, sfinţii se învrednicesc de proslăvire, o stare de împărtăşire tainică cu Sfânta Treime în care văd, încă din viaţa aceasta, Lumina energiilor necreate ale lui Dumnezeu.
In al patrulea rând, dacă ne vom îngriji să urmăm legea lui Dumnezeu în această viaţă şi ne vom strădui să ne preschimbăm spre asemănarea cu Dumnezeu, adică să ne facem asemenea lui Hristos într-o măsură însemnată, vom lua parte la dumnezeieştile energii pentru veşnicie, în viaţa ce va veni. Ne vom uni atunci cu Sfânta Treime, vom cunoaşte theosis, „îndumnezeirea”, potrivit învăţăturii ortodoxe, fără însă a ne pierde individualitatea. Acesta este înţelesul veşnicei fericiri cu Dumnezeu în Ceruri.
În Apostolul de astăzi, Sfântul Pavel spune: Pentru aceea, trebuie mai cu prisosinţă să luăm aminte la cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături. Că de vreme ce s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri, şi toată călcarea de poruncă şi neascultarea au luat dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, neîngrijindu-ne de o mântuire ca aceasta? Care [mântuire], luând începere [prin] a se grăi de Domnul, s-a adeverit întru noi prin cei ce L-au auzit [pe Domnul]… Cu alte cuvinte, dacă sub Lege fiecare nelegiuire îşi primea răsplata cuvenită, cu atât mai mult va fi aşa in Noul Legământ propovăduit de Domnul Iisus, Cel ce a pătimit şi a murit pentru mântuirea noastră; acest lucru este întărit de către cei ce L-au auzit grăind în trup.
Mântuirea, desigur, nu vine de la sine. Trebuie să o dorim, trebuie să ne aducem aminte cerinţele ei şi cu prisosinţă să luăm aminte la ele, după cum scrie Sfântul Pavel (adică să auzim şi să aplicăm aceste învăţături în vieţile noastre), trebuie să ne luptăm pentru ea. Făcând statornic aceasta, ne putem împărtăşi pururea de energiile lui Dumnezeu. In schimb, dacă vom neglija chemarea de creştini ortodocşi, dacă vom urma mereu chemării Vrăjmaşului celui vechi, fie în cele mari, fie în cele mărunte, dacă vom refuza să căutăm asemănarea lui Dumnezeu, să ne aşteptăm să culegem roadele pe care le merităm.
