Apostolul zilei: „Numai împăratul moare pentru supuşii lui”

Vineri, 17 Aprilie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.” (I Cor.1, 18-24 şi 2, 1-2)

Sfântul Ioan Gură de Aur angajând un dialog imaginar cu tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului, îl întreabă: „De împărăţie pomeneşti, o tâlharule? Vezi cruce şi piroane şi îl numeşti Împărat?” La acestea tot părintele antiohian răspunde intuind gândirea tâlharului: „Îl numesc pe El Împărat pentru că Îl văd răstignit. Numai împăratul moare pentru supuşii lui.”

În acest dialog desprins din Cuvântul la Cruce şi tâlhar al Sfântului Ioan Hrisostom găsim înţelepciunea vederii rangului împărătesc la cineva întins pe cruce, neajutorat. Trecem prea uşor peste Vinerea Patimilor şi odată ajunşi la Înviere uităm de Hristos cel Răstignit. Biserica s-a străduit ca în slujbele liturgice să-L predice pe Domnul Învierii ca purtând semnele pătimirii. De aceea în noaptea Sfintelor Paşti Sfânta Cruce este aşezată în faţa lumânării Învierii iar la strană se cântă : „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Înviere Ta o lăudăm şi o mărim.” Atunci când creştinul desparte Învierea de Cruce atât de mult, se desparte de Biserică pentru că ignoră multa suferinţă a Capului Bisericii. În istorie cei ce au preferat astfel de despărţiri şi negări au căzut în erezie şi au devenit necinstitori ai Crucii pentru că nu i-au mai găsit sensul, nu au mai văzut-o cu ochii lui Dumnezeu ci doar cu ochii oamenilor. Biserica Ortodoxă preţuieşte mult fiecare gest al Mântuitorului consemnat în Sfintele Evanghelii, fiecare detaliu primeşte valoare şi dăinuire. Deşi Crucea apare doar pe drumul Golgotei, într-un moment de nedreaptă suferinţă, Biserica nu a ignorat-o, ci depăşind logica omenească s-a apropiat de învăţătura dumnezeiască şi din obiect de tortură a privit-o ca fiind altar. A făcut aceasta pentru că punctul de plecare către Înviere este Crucea. Toţi oamenii din Ierusalimul începutului de secol I au avut posibilitatea să Îl vadă pe Hristos cel Răstignit, dar foarte puţini au avut darul să-L vadă pe Hristos cel Înviat. Nimeni din cei ce nu L-au cunoscut pe Hristos pătimind nu au avut binecuvântarea să-L întâlnească pe Domnul Înviat. Sfântul Apostol Pavel înainte de a spune că Îl predică pe Hristos cel Înviat, mărturiseşte că Îl propovăduieşte pe Hristos cel Răstignit, predică pe Împăratul care S-a jertfit mai înainte de a propovădui pe Împăratul care a biruit. Poate peste puterile noastre de înţelegere, contrar logicii umane, Domnul alege ca armă a luptei şi biruinţei Crucea jertfei. Putem învăţa ceva din Vinerea Patimilor sau putem doar aştepta Duminica Învierii.

Apostolul zilei

Joi, 16 Aprilie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.” (I Corinteni 11, 23-32)

Acest fragment apostolic se citeşte în timpul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare din Joia Patimilor. Tot în această slujbă, imnul heruvic este diferit faţă de cel din cursul anului bisericesc, punând în cântare troparul care este rostit de credincioşi înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii: „Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda”. Biserica a concentrat în acest imn liturgic învăţătura pe care Hristos Domnul o predă înainte de Patima şi Învierea Sa, anume că în fiecare Sfântă Liturghie stăm la masă cu El şi-L primim pe El. Liturghia nu ne duce în trecut, ci ne aduce în prezent şi în prezenţa Domnului istoriei. Astăzi şi acum El Se dăruieşte pe Sine, cu Trupul şi Sângele Său spre a fi consumat, pentru a fi interior nouă, ca noi să putem deveni interiori Lui. Nu poţi descrie în cuvinte ce se întâmplă pe sfânta masă în timpul Liturghiei, poţi doar simţi. Nu poţi vorbi despre dragoste şi să spui totul, poţi simţi însă totul atunci când iubeşti. Dar Sfântul Pavel, în apostolul de astăzi, ne avertizează să nu ne apropiem de Hristos Euharistic cu indiferenţă şi fără cercetare. De aceea ne spune apostolul că unii s-au îmbolnăvit sau au murit, nu pentru că Hristos este un tiran, ci pentru că firea noastră se revoltă atunci când este obligată să facă gesturi şi să exprime atitudini nefireşti, când o obligăm să fie indiferentă sau dispreţuitoare faţă de Creatorul ei. „Nu îţi voi da sărutare ca Iuda” ne învaţă Biserica să spunem înainte de apropierea de Sfântul Potir, pentru a nu trăda încrederea pe care Dumnezeu o dăruieşte omului, şi anume posibilitatea fiinţei umane de a-L primi în trupul său spre hrană pe Creatorul Atotputernic. Nu Îl vom trăda pe Hristos Domnul primindu-l în noi, dar săvârşind în viaţă fapte contrare poruncilor Lui.

Exegeza la Apostol:Suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinta în Hristos Iisus

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţă Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos,

pentru ca să ne îndreptăm din credinţă” (Galateni 3, 24).

Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem. El a luat asupra Sa blestemul Legii, pentru ca să-i elibereze pe urmaşii lui Adam de urmările păcatului. Dumnezeu a dat la timpul potrivit Legea, pentru că păcatul se înmulţise fără ca lumea să ştie de importanţa existenţei unei legi. Fără Legea Vechiului Testament dată de Dumnezeu, lumea s-ar fi îndreptat vertiginos, încă de atunci, pe traiectoria prăbuşirii sau nimicirii ei din cauza înmulţirii păcatului care generase în ea tot felul de fărădelegi.

Fără lege, oamenii nu ar fi cunoscut ce este păcatul, fiindcă păcatul este cunoscut ca atare prin Legea dată de Dumnezeu. Legea este ambivalentă în primul rând prin faptul că păcatul înainte de apariţia ei, deşi loveşte crunt în omenire, nu este recunoscut ca atare, iar în al doilea rând atunci când apare ea păcatul se înmulţeşte fiindcă în lege stă puterea păcatului, după cum este scris: „Să nu mănânci…”

Dar Dumnezeu nu a dăruit poporului ales numai Legea Sa, care a fost folositoare pentru momentul respectiv, ci şi făgăduinţele Sale cu privire la revărsarea harului Său mântuitor în Hristos prin Duhul Sfânt. Dumnezeu a dăruit făgăduinţele Sale lui Avraam în legătură cu venirea lui Hristos Iisus fiindcă Hristos este „urmaşul lui Avraam” după trup. După primul legământ şi după cel dintâi testament, Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam, pentru credinţa lui, întărirea şi pecetluirea unui nou testament în Hristos şi prin Hristos. Dumnezeu întăreşte dinainte acest testament prin făgăduinţă, dar nu desfiinţează Legea, căci Legea se sfârşeşte şi se împlineşte prin Hristos, „Care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa” (Galateni 3, 17). Aşadar, desfiinţarea făgăduinţei lui Dumnezeu de către Hristos înseamnă împlinirea ei şi sfârşitul Legii. Dumnezeu a lăsat Legea fără să o desfiinţeze tocmai pentru necesitatea ei în vremea de dinainte de Hristos. Dar odată cu venirea lui Hristos, Legea în forma şi în spiritul ei autentic nu mai este valabilă, fiindcă omul nu se poate mântui din faptele ei, ci din credinţa în Hristos Iisus.

Prin faptele Legii vechi oamenii se purificau neîncetat de păcatele şi fărădelegile lor, însă niciodată deplin şi definitiv. Împăcarea poporului ales cu Dumnezeu prin respectarea cu stricteţe a prescripţiilor Legii nu se putea înfăptui odată pentru totdeauna, fiindcă nici un om asemenea lui Adam cel vechi nu putea să cuprindă în sine tot neamul omenesc şi să-l aducă la ascultarea reală şi obiectivă faţă de Dumnezeu. Oamenii căzuţi sub povara grea a păcatului şi a urmărilor lui, slabi fiind, nu se puteau ridica prin forţe proprii la Dumnezeu şi niciunul dintre ei nu era capabil să poată înfăptui aceasta.

Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie într-un mod deosebit de profund adevărul că legea nu a fost şi nu este dorită de Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca acesta prin comuniune personală cu El să crească şi să se desăvârşească până la îndumnezeirea lui după har şi nu după natură. Între Dumnezeu Cel personal şi absolut spiritual după natura Sa şi omul care era menit să se îndumnezeiască şi astfel să se spiritualizeze deplin prin participare şi nu prin natură, nu trebuie să mai existe o Lege ca expresie a voinţei lui Dumnezeu. Legea exprimă retragerea şi îndepărtarea lui Dumnezeu de la faţa omului care prin păcat, în mod iraţional, s-a îndepărtat de Dumnezeu. De aceea considerăm că o teologi care nu se eliberează de caracterul exteriorist, legalist şi juridic al raportului lui Dumnezeu cu omul cu privire la opera de răscumpărare săvârşită de Iisus Hristos, nu a depăşit din păcate categoriile jertfei Vechiului Testament şi nu a înţeles caracterul eminamente personalist şi duhovnicesc (mistic) al raportului lui Dumnezeu cu omul în şi prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt.

În acest sens Sfântul Apostol Pavel arată în mod cât se poate de evident că Legea a fost adăugată, ea nefăcând parte din planul sau proiectul absolut ideal al lui Dumnezeu cu omul şi cu lumea. Însă pentru neascultarea omului şi din cauza înmulţirii fărădelegii, ea a fost adăugată şi menţinută până la venirea lui Hristos. „Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vina Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor. Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este unul” (Galateni 3, 19-20).

Mijlocitorul este Fiul lui Dumnezeu şi El S-a întrupat, a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat pentru ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi astfel să le dăruiască „înfierea” şi să-i facă moştenitori făgăduinţelor Sale şi prin aceasta beneficiarii unui nou testament. Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie un adevăr cutremurător născut din iubirea fără de margini a lui Dumnezeu faţă de Fiul Său şi faţă de neamul omenesc şi anume acela că „Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3, 22).

Lui Avraam, pentru marea Sa credinţă, fiindcă prin faptele sale personale şi prin împlinirea unor ritualuri religioase nu putea să fie socotit drept, i s-a socotit credinţa ca dreptate.

Înainte de Hristos credinţa era slabă, fiindcă oamenii nu puteau să fie credincioşi cu adevărat. Credinţa nu este de la oameni, ea a venit de sus şi este darul lui Dumnezeu dăruit lumii de Hristos şi prin Hristos. Cel care crede în Hristos şi împlineşte învăţătura Lui sub toate aspectele ei este credincios cu adevărat. Credinţa adusă de Hristos ca dar şi dăruită în dar omului, nu este doar o adeziune teoretică a minţii, nici o vibrare sentimentală sau sentimentalistă a inimii şi nici o simplă întărire spre bine a voinţei. Credinţa este asumarea integrală a Evangheliei lui Hristos în deschiderea ei spre om înţeles în constituţia lui dihotomică spre lucrarea lui spirituală şi trupească şi spre întregul cosmos material. Iar prin aceasta, adică prin participarea lor deplină şi totală la Hristos şi prin împlinirea Evangheliei Lui, oamenii pot dobândi calitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Prin actele Sale mântuitoare Hristos a dăruit tuturor oamenilor, în chip real şi obiectiv, calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Dobândirea acestei calităţi implică libera participare reală şi concretă a oamenilor prin credinţa în Hristos Iisus şi prin împlinirea în viaţă a poruncilor Sale. Toţi cei care se înscriu prin libertatea şi credinţa lor pe drumul înfierii lor de către Dumnezeu şi intră în Biserica lui Hristos prin Taina Sfântului Botez dobândesc calitatea de fii ai lui Dumnezeu prin practicarea neîncetată a virtuţilor şi se unesc atât de intim cu El încât celelalte deosebiri sau distincţii legate de neam, calitate socială sau apartenenţă sexuală dispar şi aceasta în perspectiva mântuirii, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel care zice:

„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„BUCURAŢI-VĂ PURUREA ÎNTRU DOMNUL”

Predică la Epistola către Filipeni a Sfântului Pavel (4:4-9),

de Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor)

Un binecunoscut cărturar englez din secolul al XX-lea, Părintele Ronald Arbuthnott Knox (1888-1957), în cuvântul de început al cărţii sale Evanghelia Sfântului Pavel, spune că Noul Testament îi aminteşte de procesul tehnologic prin care se tipăresc imaginile color, în care straturile de cerneală roşie, albastră şi galbenă sunt suprapuse unul peste celălalt, pentru a da naştere imaginii finale, complete. Fiecare culoare în parte, desigur, poartă esenţa imaginii într-o formă generală (abia conturată), şi se pot vedea multe detalii chiar şi fără celelalte culori, însă imaginea în deplinătatea ei, în întregimea mesajului ei, apare doar atunci când există toate straturile.

Cele trei „straturi de culoare” ale Părintelui Knox cuprind, mai întâi, Tradiţia apostolică vorbită, prin intermediul căreia, în primii ani ai erei creştine, şi-au cunoscut credinţa marea parte a creştinilor. Sectarii îi critică uneori pe creştinii ortodocşi pentru obiceiuri sau învăţături care nu apar în Sfânta Scriptură. Ei uită, totuşi, că vreme de secole Tradiţia creştină a fost mai ales una vorbită şi că, prin urmare, partea scrisă a Sfintei Tradiţii, care derivă din cea vorbită şi care era, în orice caz, indisponibilă marii părţi a credincioşilor, nu a cuprins nicidecum toate amănuntele. Al doilea „strat de culoare” este alcătuit din cele patru Evanghelii, care istorisesc viaţa lui Iisus Hristos, lucrarea sa pământească, moartea Sa pe Cruce şi învierea Sa, şi cuprind unele dintre cuvintele şi învăţăturile Mântuitorului. Cel de-al treilea strat, cărţile apostoliceşti – Faptele Apostolilor şi Sfintele Epistole -, ne spune cum conducătorii obştilor creştine din primii ani şi primele decenii ale erei creştine – oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Domnul Iisus sau au fost prieteni apropiaţi ai celor ce L-au cunoscut – au aplicat în propriile vieţi şi în vieţile ucenicilor lor cele învăţate de la Hristos, alcătuind biserici locale de-a lungul întregii Mediterane.

Avem aşadar trei „straturi de culoare”, care împreună ne dau imaginea deplină. Fiecare este necesar întregului. Fiecare se „îmbină” desăvârşit unul cu celălalt. Fiecare îşi comunică mesajul unic sau colecţia de mesaje pe care le preţuim astăzi, după aproape două mii de ani. Fiecare este la fel de relevant pentru vieţile noastre din veacul al XX-lea, la fel cum a fost pentru vieţile celor dintâi creştini, după cum vom vedea. Deşi romano-catolic, Părintele Knox era un om erudit şi a folosit multe imagini care sunt compatibile cu credinţa noastră ortodoxă şi ne ajută să o lămurim.

Apostolul din Duminica Floriilor este luat din Epistola către Filipeni a Sfântului Pavel. Filipenii aparţineau Bisericii Ortodoxe din cetatea Filippi, un străvechi oraş grecesc din Macedonia. Aceasta era o Biserică întemeiată de Sfântul Pavel – chiar cea dintâi Biserică creştină întemeiată pe continentul european.

Sfântul Pavel începe prin a le spune celor ce îl citesc să se bucure: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul; şi iarăşi zic: bucuraţi-vă. Bucuraţi-vă întru Domnul, zice apostolul. Creştinismul este uneori înfăţişat în mod greşit ca o religie fără bucurie şi ca un stil de viaţă mohorât, şi bănuiesc că o bună parte din această reputaţie vine de la gândirea sectară recentă. Cei ce cunosc culturile care au răsărit din creştinismul tradiţional, după veacul al IV-lea, în Europa Răsăriteană şi cea Apuseană, ştiu că creştinismul este de fapt o religie a bucuriei, ce se străduieşte să făurească un stil de viaţă plin de veselie. Dacă ne-am putea întoarce în timp şi vizita orice cetate, oraş sau sat din Europa, în orice mare zi de praznic din apogeul civilizaţiei creştine – să zicem în veacul al X-lea sau al Xl-lea – ne-ar sări în ochi acea bucurie.

Şi totuşi, în timp ce bucuria este însăşi temelia vieţii ortodoxe, creştinii sunt chemaţi şi să plângă. Plângem pentru durerea pierderii, plângem pentru grozăviile pricinuite de oameni altor oameni şi, mai presus de toate, ne plângem păcatele şi fărădelegile. Fericiţi cei ce plâng, a spus Hristos Iisus. Este aceasta o contradicţie? Cu siguranţă, nu. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că acea bucurie nu este potrivnică întristării şi că, de fapt, adevărata bucurie se naşte din întristare. Ne mâhnim că am păcătuit repetat şi această mâhnire ar trebui să ne facă a ne mărturisi păcatele şi a cere iertare de la Dumnezeu. Dobândind acea iertare, putem atunci a ne bucura întru Domnul , pentru bunătatea şi răbdarea Sa,

Filosoful britanic Edmund Burke (1729-1797) a scris odată că, pentru a avea o libertate adevărată, ea trebuie să aibă limite. Aşa este, şi acelaşi lucru se poate spune despre bucurie. Pentru a o avea, bucuria trebuie să aibă margini sau, poate, ar trebui să zicem că bucuria trebuie definită în mod corespunzător, căci există o deosebire radicală între bucuria deplină – adică bucuria cea adevărată – şi falsa bucurie. Bucuria neadevărată este cea care se poate afla prin distracţii murdare; prin glume obscene; prin droguri şi prin abuz de alcool; prin depravarea de orice fel; în rănirea aproapelui prin bârfa sau judecată; în strângerea lacomă şi fără de noimă a averilor; în goana nemiloasă după putere, unde ceilalţi trebuie zdrobiţi, şi aşa mai departe. Acest fel de „bucurie” ţine puţină vreme şi adesea aduce mai apoi cu sine urgia: vinovăţia, chinul, groaznica slăbiciune trupească, suferinţa şi grijile.

Adevărata bucurie este tocmai opusul falsei plăceri, după cum zice Sfântul Pavel. De aceea creştinii nu se tem, nici nu se înspăimântă, ci se lasă în grija lui Hristos Iisus, prin rugăciune şi cerere (rugă şi rugăciune). De aceea, pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea stă de pază inimilor şi cugetelor creştinilor. Spre susţinerea acestei bucurii adevărate, precum temelia sprijină o clădire înaltă, stau – după cum zice Sfântul Pavel – toate cele câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt [vrednice a fi] iubite, câte sunt cu bună faimă.

Cele câte sunt adevărate sunt lucrurile care nu ne vor dezamăgi sau decepţiona. Ele dăinuiesc veşnic. Dimpotrivă, întotdeauna neadevărul, cu timpul, ne va dezamăgi sau ne va sărăci. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Virtutea este adevăr-adevărat, patima este minciună”.

Cugetarea la cele câte sunt de cinste ne cere să înţelegem felul în care cuvântul „cinste” este folosit aici, în înţelesul său mai vechi. Dacă punem laolaltă cuvintele „(de) cinste”, „vrednic”, „nobil”, „sfânt”, atunci înţelegem mai bine ce a vrut să spună Sfântul Pavel.

Cele câte sunt drepte cuprind nu doar la conceptul de dreptate, ci şi cel de datorie. Creştinii trebuie să-şi făurească un puternic simţ al dreptăţii şi al datoriei în relaţiile lor cu alți oameni şi în relaţia lor cu Dumnezeu.

Cele câte sunt curate se referă la tot ce este vrednic a fi adus în prezenţa lui Dumnezeu. Tot ceea ce este fără de prihană, fără întinăciune morală, este curat.

Cele câte sunt [vrednice a fi] iubite implică iarăşi un înţeles mai vechi. Cuvântul „iubit” implică astăzi un înţeles trupesc, erotic, legat de simţuri. Sfântul Pavel face aici referire la ceea ce pricinuieşte dragostea – cu alte cuvinte, la lucrurile care întreţin un climat de iubire.

În cele din urmă, ajungem la cele câte sunt cu bună faimă. Cuvântul folosit aici de Sfântul Pavel, tradus ca „bună faimă”, ar putea fi tălmăcit şi ca „nobil”, „măreţ”, „slăvit”.

Aşadar, temeliile bucuriei creştine sunt toate cele ce sunt adevărate, vrednice, sfinte, drepte, îndatoritoare, neprihănite, care aduc dragoste, nobile şi înalte. Sfântul Pavel stăruieşte că acestea sunt lucrurile asupra cărora trebuie să-şi concentreze atenţia creştinii ortodocşi. Dacă cugetele şi inimile ortodocşilor sunt preocupate cu acestea, ce grijă adâncă pentru nevoile lumeşti de zi cu zi ar mai putea să ne întunece bucuria? Astăzi este Duminica Floriilor, prăznuirea intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, când o bucurie de un alt fel a cuprins mulţimea de oameni ce L-a întâmpinat pe Hristos cu strigăte de „Osana!”, în timp ce fluturau ramuri de finic [o specie de palmier]. Acea mulţime credea că îl întâmpină pe noul conducător-războinic care va ridica Iudeea în rândul marilor împărăţii ale lumii, la nivelul biruinţelor pământeşti. Descoperind, după câteva zile, că Iisus vroia să îi înalte cu mult mai sus, la nivelul biruinţelor duhovniceşti, să-i facă cuceritori ai Cerului, nu simpli cuceritori ai lumii, gloata şi-a tăgăduit Mântuitorul şi a strigat: Răstigneşte-L!

Lecţia pe care o învăţăm de aici este că trebuie să ne ferim a face greşeala fatală a gloatei din Ierusalim. In vreme ce marea parte a oamenilor aduc laudă stelelor politicii sau vedetelor de film sau muzică, care nu făgăduiesc nimic ce va dăinui, noi trebuie să aducem laudă lui Hristos, Cel ce ne făgăduieşte mântuire şi viaţă veşnică. În vreme ce marea parte a oamenilor sunt stăpâniţi de o aplecare cu neputinţă de înţeles pentru lucruri neînsemnate, noi trebuie să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi să ne bucurăm pururea întru Domnul. În vreme ce marea parte a oamenilor îşi petrec întreaga viaţă alergând după fericire şi siguranţă pământească, fără să le găsească niciodată, noi, în schimb, să căutăm lucruri mai înalte, pe care atât de mulţi – şi mă refer, aici, la toţi marii Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe – au aflat că pot fi găsite şi pot aduce bucurie.

Fie ca toţi să ne străduim a face aceasta. Fie ca, aşa cum ne povăţuieşte Sfântul Pavel, să facem ce am învăţat, ce am primit, ce am auzit şi ce am văzut în Biserica lui Hristos, ca să dobândim minunata pace a lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Sf. Maria Egipteanca

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

ARHIEREU AL BUNĂTĂŢILOR CELOR VIITOARE

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (9:11-14),

în Duminica a Cincea a Postului Mare,

Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Apostolul citit astăzi este relativ scurt şi, în acelaşi timp, este cumva mai greoi. Acest pasaj al Sfântului Pavel exprimă înţelesuri tainice, de o teologie înaltă, ce nu-şi desluşesc tâlcul la prima vedere. Să începem, aşadar, prin a lua verset cu verset.

Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, [a trecut] prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu al acestei Zidiri. Hristos Iisus este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, adică al celor veşnice, al celor ce vor dăinui pururea, al bunătăţilor în cel mai adevărat înţeles al cuvântului. Trupul omenesc al lui Hristos a fost cortul cel mai desăvârşit. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie, referindu-se la expresia cortul cel mai mare şi mai desăvârşit că, „prin acesta, (Sfântul Pavel) înţelege trupul. Şi bine a zis «cel mai mare şi mai desăvârşit», de vreme ce Dumnezeu Cuvântul şi toată puterea Duhului şi-au făcut lăcaş într-însul”. Mai mult, „este cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu al acestei Zidiri, ceea ce înseamnă, zice Sfântul Ioan, nefăcut de om, nici făcut asemenea celor zidite, ci al Sfântului Duh”.

Nici cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, a intrat o dată [pentru totdeauna] întru cele Sfinte, veşnică răscumpărare aflând. In Vechiul Legământ, Arhiereul avea dreptul să intre în Sfânta Sfintelor pentru că purta sângele jertfelor de animale. Hristos Arhiereul intră întru cele Sfinte, în Sfânta Sfintelor cea Cerească, nu pentru sângele de ţapi şi de viţei, ci pentru Jertfa însuşi sângelui Său, care, adusă o dată şi pentru totdeauna pe Cruce, dobândeşte pentru noi veşnică răscumpărare, adică ne deschide Sfânta Sfintelor cea Cerească. Hristos ne face cu putinţă viaţa veşnică.

Că, de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţenia trupului. Deşi înţelesul acestor cuvinte nu ni se desluşeşte cu uşurinţă astăzi, era limpede pentru Sfântul Pavel, ca şi pentru evrei cărora le scria. Aceştia au înţeles referirea făcută la actele liturgice săvârşite în Templul de la Ierusalim. În Vechiul Legământ, oamenii îi aduceau lui Dumnezeu jertfe animale. Esenţa actului liturgic cuprindea jertfirea animalului şi stropirea de către preot a celui ce aducea jerfe cu sângele animalului. Pentru curăţirea rituală a celui ce a suferit o pângărire sau o întinare prin atingerea de un trup mort, de oase omeneşti sau de morminte, era jertfită şi arsă o junincă, iar persoana necurată era stropită cu cenuşa amestecată cu apă. Aceste liturghii ale Legii Vechi erau lucrătoare în ce privea curăţirea trupului. Ele înlăturau pângăririle din afară ale trupului şi îl făceau pe om curat, potrivit ritualului.

…Cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, pe Sine S-a adus [jertfă] fără de prihană lui Dumnezeu, va curăţi cunoştinţa cugetului vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu! Jertfele cele vechi curăţeau trupul. Jertfa lui Hristos, însă, este nemăsurat mai mare. Aşa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă „sângele de ţapi şi de viţei poate curaţi trupul, cel al lui Hristos curăţeşte sufletul”. Cei dintâi curăţeşte vremelnic acea parte din noi care este vremelnică şi trecătoare. Cel de-al doilea curăţeşte acea parte din noi care este, prin harul lui Dumnezeu, nemuritoare. Jertfa lui Hristos, după cuvintele Sfântului Pavel, a fost adusă ca să curăţească cunoştinţa cugetului, să curăţească latura noastră duhovnicească de faptele cele moarte. Care sunt acestea? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că faptele cele moarte sunt toate lucrurile şi acțiunile care „nu au viaţă, care răspândesc un miros rău” – într-un cuvânt, păcatele. Faptele moarte sunt cele ce ne duc înspre moarte şi ne lipsesc de viaţa cea veşnica impreună cu Dumnezeul cel viu. De ce foloseşte Sfântul Pavel acest termen? Pentru că Dumnezeul nostru nu este vreun idol de piatră, nici vreo abstracţiune filosofică. Este o fiinţă reală, adevărată, vie, un Dumnezeu viu, Care ne iubeşte şi Care ne poartă de grijă.

Deci, să recapitulăm: Hristos este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare , Care a venit în cortul cel mai mare şi mai desăvârşit al trupului Său omenesc şi cu însuşi sângele Său ne-a răscumpărat şi ne-a îngăduit intrarea în Sfânta Sfintelor cea cerească – viaţa cea veşnică. Aşa cum jertfele de animale ale Legii Vechi lucrau spre curăţirea înfăţişării noastre trupeşti, aşa şi Jertfa lui Hristos neîncetat lucrează spre a ne curaţi lăuntric, duhovniceşte, de întinăciunea faptelor moarte sau a păcatului, ca să putem sluji Dumnezeului celui viu. Această curăţire a păcatului de către Domnul Hristos este nesfârşit lucrătoare, aşa cum am zis, însă nu este, totuşi, lucrătoare de la sine. Nu purcede la curăţirea sufletelor noastre de una singură; nu îşi săvârşeşte lucrarea pe deplin fără participarea noastră – printr-o împreună lucrare.

Unii sectari stăruiesc că suntem mântuiţi doar prin credinţă sau doar prin har. Ei susţin că prin primirea lui Iisus Hristos ca Mântuitor şi prin credinţa în El – nişte simple procese intelectuale sau roadele unor astfel de procese – suntem mântuiţi de la sine, fară să mai conteze căderile noastre. Ni se cere puţină osteneală, mai puţin formalitatea rituală a unirii şi a credinţei. Credinţa şi harul, potrivit sectarilor, fac totul. La cealaltă extremă este erezia propovăduită de exegetul britanic Pelaghie (cea. 354 – cea. 418). Pelaghie învăţa că omul nu este întinat de nici o moştenire de la Adam, că omul nu este cu adevărat căzut – în înţelesul pe care creştinismul ortodox l-a dat întotdeauna acestui concept. Aşadar, Pelaghie credea că omul se poate mântui de unul singur, prin străduinţele proprii, fără chemarea harului lui Dumnezeu. Spre deosebire de aceste două poziţii eretice, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, exegeţii cei mai mari, tâlcuitorii desăvârşiţi ai Sfintei Scripturi, vorbesc în scrierile lor de „sinergie”, o „împreună-lucrare” care cuprinde două feţe ale acestui proces de curăţare şi, în cele din urmă, de mântuire. Harul lui Dumnezeu este una dintre aceste feţe, iar calea noastră liber-aleasă de conlucrare cu harul lui Dumnezeu este cealaltă. Cele două lucrează împreună.

Desigur, trebuie să ne încredem în puterea harului Său, care de multe ori, în ultimii două mii de ani, a întors oameni de la o viaţă în păcat, de la o viaţă ce ducea drept către pierzania duhovnicească, înspre o viaţă în Hristos. Sfânta Maria Egipteanca (sec. al V-lea), prăznuită în această a Cincea Duminică a Marelui Post, este una dintre aceştia. Ca tânără în cetatea Alexandriei, a trăit, din propria voie, precum o nimfomană de cea mai joasă speţă, până ce a atins şaptesprezece ani. Atunci, în glumă, a vizitat Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde, pe neaşteptate, a fost insuflată de Maica Domnului să îşi revadă felul de viaţă. După această întâmplare, a petrecut patruzeci de ani singură în pustie, în cea mai aspră nevoinţă, pocăindu-se păcatele ei. Atât de sfântă şi de plină de har a devenit, încât, după cum dă mărturie Sfântul Zosima al Palestinei (+ 523) Sfânta Maria se ridica de la pământ când se ruga. Cu siguranţă, într-o clipă covârşitoare a vieţii, harul dumnezeiesc s-a pogorât asupră-i, dar pentru ca să se curăţească a fost nevoie de răspunsul ei pozitiv.

Asemenea acestor păcătoşi atinşi de harul lui Dumnezeu şi deveniţi sfinţi, trebuie şi noi să răspundem dumnezeiescului har; trebuie să consimţim cu cuvântul şi, mai ales, cu fapta. Trebuie să consimţim fără de tăgadă, pe deplin, a ne schimba în mod radical întregul curs al vieţii. Să ne bucurăm că avem un Arhiereu atât de mare în Domnul şi Stăpânul nostru Hristos Iisus. Să ne bucurăm că, prin Jertfa Sa, ne-a deschis porţile vieţii celei veşnice. Şi, apoi, să alegem cu bună ştiinţă să Îl urmăm şi să Îi dăm ascultare. Şi, aşa cum spune Sfântul Pavel, să lăsam toate faptele moarte, care duc spre moartea cea veşnică, şi să petrecem restul vieţii slujind Dumnezeului celui viu.

Exegeza la Apostol: Credinţă, nădejde şi îndelungă-răbdare

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţã Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Nu (zic) ca am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12-14).

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel scopul vieţii creştine este mântuirea. Începutul mântuirii are la bază primirea Evangheliei lui Hristos şi a Sfintelor Taine, Botezul, Euharistia şi celelalte. Cei care au primit toate acestea trebuie să meargă mai departe şi să se înalţe cu toată fiinţa lor la realităţile sau existenţele duhovniceşti superioare, având ca ţintă mântuirea şi desăvârşirea lor.

Îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat creştinilor proveniţi dintre iudei este ferm, optimist şi încurajator. Totuşi, el face o precizare de ordin doctrinal pe care teologia de şcoală a trecut-o de mult timp sub tăcere şi anume gravitatea căderii în păcat a celor desăvârşiţi în credinţa şi viaţa în Hristos. Căci, „Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6, 6).

Cei care se opresc pe calea urcuşului duhovnicesc spre desăvârşire sau, şi mai grav, cad din credinţa şi din nădejdea lor în Dumnezeu este cu neputinţă să mai revină sau să se întoarcă cu adevărat la pocăinţă, fiindcă prin fapta lor Îl răstignesc a doua oară loruşi (pentru ei, în şi prin ei) pe Hristos şi-L batjocoresc. Însă cei care nu se abat de la drumul spre desăvârşirea deplină în Hristos, au în fiinţa lor adânc înfiptă ancora nădejdii, aşa precum o corabie pe o mare agitată de furtună este ancorată pe fundul mării – cu nădejdea salvării şi a continuării vieţii.

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel nădejdea nu trebuie să fie o virtute iniţială, ci ea trebuie să fie neîncetat păstrată şi întărită prin râvnă până la sfârşit, pentru ca ea să se împlinească, să-şi primească „obiectul” dorit, adică să se adeverească şi prin aceasta, lăsând credinţa în urmă, să treacă în iubirea lui Dumnezeu ca dar şi virtute culminantă. În legătură cu aceasta, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştinii proveniţi dintre evrei zicând: „Dorind dar, ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6, 11-12).

Cei lipsiţi de râvna credinţei şi de îndelunga-răbdare ca suport al nădejdii devin „greoi” din punct de vedere duhovnicesc şi astfel nu pot să înainteze pe drumul ce duce la desăvârşirea în Hristos. Însă cei „uşori” din punct de vedere duhovnicesc, cei care îşi poartă (mână) credinţa înainte, prin purtarea nădejdii ancorată în suflet, păstrată acolo prin îndelungă-răbdare şi deplin deschisă lui Dumnezeu, Cel Care vine totdeauna din prezentul Său etern, dar din viitorul nostru, vor moşteni făgăduinţele lui Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi pentru a garanta omului credincioşia Sa faţă de el, Şi-a întărit făgăduinţele prin jurământ: „Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuşi, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi». Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Evrei 6, 13- 15).

Credinţa lui Avraam depăşeşte raţiunea naturală. Izvorul ei este teofania sau arătarea lui Dumnezeu ca prezenţă personală mai mult decât evidentă şi extrem de presantă. Avraam este cuprins dintr-o dată de o credinţă cutremur ca dar al lui Dumnezeu, dar şi ca răspuns direct al fiinţei lui.

Credinţa lui este întărită de nădejdea că prin îndelungă-răbdare va primi pe Fiul lui Dumnezeu în locul fiului său Isaac pe care Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească.

Dar prin aceasta raţiunea lui s-a umplut de sens şi sa unit în mod direct cu Raţiunea Supremă şi astfel l-a primit anticipat dar real pe Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat, făgăduinţa supremă a Tatălui ceresc.

Astfel, prin făgăduinţă şi jurământ Dumnezeu a descoperit oamenilor nestrămutata Sa hotărâre cu privire la mântuirea şi desăvârşirea lumii prin Hristos şi în Hristos.

Dumnezeu a dăruit oamenilor credinţa, nădejdea şi iubirea. Fără un Dumnezeu credincios nestrămutat hotărârii Sale din veci, fără să pună făgăduinţele Sale înainte, adică în viitorul lumii şi fără iubire deplină faţă de creaţia Sa, oamenii n-ar putea scăpa din relativitatea sau contingenţa lor, care tinde să-i ducă spre moarte sau spre inexistenţă.

Sfântul Apostol Pavel afirmă un adevăr pe cât de puternic pe atât de cutremurător. Cei care caută scăpare trebuie să ţină nădejdea pusă de Dumnezeu înainte. Nădejdea este pusă înainte omului, ea ţine de viitor şi roadele ei vin din viitor. Însă fără nădejdea pusă înainte şi fără ţinerea ei omul cade şi recade într-o stare din care scăparea (mântuirea) nu mai este cu putinţă.

În drumul său spre Dumnezeu, omul este o fiinţă mereu „epectatică”, adică mereu întinsă ca un arc înainte. El trebuie să alerge înainte fiindcă traiectul său este situat deasupra unei prăpastii uriaşe (abis) şi orice oprire înseamnă cădere înţeleasă ca moarte spirituală plină de spectrul morţii veşnice. În acest itinerariu extrem de dificil omul nu este singur, el este ajutat de harul Duhului Sfânt, har (ajutor) dobândit odată pentru totdeauna de Hristos Iisus Cel care a intrat pentru noi dincolo de catapeteasmă „fiind făcut Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 20).