“Din Apostol Citire….”
Pr. James Thornton
Ed. Egumenița
Trad.: Radu Hagiu
ARHIEREU AL BUNĂTĂŢILOR CELOR VIITOARE
Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (9:11-14),
în Duminica a Cincea a Postului Mare,
Duminica Sfintei Maria Egipteanca
Apostolul citit astăzi este relativ scurt şi, în acelaşi timp, este cumva mai greoi. Acest pasaj al Sfântului Pavel exprimă înţelesuri tainice, de o teologie înaltă, ce nu-şi desluşesc tâlcul la prima vedere. Să începem, aşadar, prin a lua verset cu verset.
Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, [a trecut] prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu al acestei Zidiri. Hristos Iisus este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, adică al celor veşnice, al celor ce vor dăinui pururea, al bunătăţilor în cel mai adevărat înţeles al cuvântului. Trupul omenesc al lui Hristos a fost cortul cel mai desăvârşit. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie, referindu-se la expresia cortul cel mai mare şi mai desăvârşit că, „prin acesta, (Sfântul Pavel) înţelege trupul. Şi bine a zis «cel mai mare şi mai desăvârşit», de vreme ce Dumnezeu Cuvântul şi toată puterea Duhului şi-au făcut lăcaş într-însul”. Mai mult, „este cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu al acestei Zidiri, ceea ce înseamnă, zice Sfântul Ioan, nefăcut de om, nici făcut asemenea celor zidite, ci al Sfântului Duh”.
Nici cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, a intrat o dată [pentru totdeauna] întru cele Sfinte, veşnică răscumpărare aflând. In Vechiul Legământ, Arhiereul avea dreptul să intre în Sfânta Sfintelor pentru că purta sângele jertfelor de animale. Hristos Arhiereul intră întru cele Sfinte, în Sfânta Sfintelor cea Cerească, nu pentru sângele de ţapi şi de viţei, ci pentru Jertfa însuşi sângelui Său, care, adusă o dată şi pentru totdeauna pe Cruce, dobândeşte pentru noi veşnică răscumpărare, adică ne deschide Sfânta Sfintelor cea Cerească. Hristos ne face cu putinţă viaţa veşnică.
Că, de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţenia trupului. Deşi înţelesul acestor cuvinte nu ni se desluşeşte cu uşurinţă astăzi, era limpede pentru Sfântul Pavel, ca şi pentru evrei cărora le scria. Aceştia au înţeles referirea făcută la actele liturgice săvârşite în Templul de la Ierusalim. În Vechiul Legământ, oamenii îi aduceau lui Dumnezeu jertfe animale. Esenţa actului liturgic cuprindea jertfirea animalului şi stropirea de către preot a celui ce aducea jerfe cu sângele animalului. Pentru curăţirea rituală a celui ce a suferit o pângărire sau o întinare prin atingerea de un trup mort, de oase omeneşti sau de morminte, era jertfită şi arsă o junincă, iar persoana necurată era stropită cu cenuşa amestecată cu apă. Aceste liturghii ale Legii Vechi erau lucrătoare în ce privea curăţirea trupului. Ele înlăturau pângăririle din afară ale trupului şi îl făceau pe om curat, potrivit ritualului.
…Cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, pe Sine S-a adus [jertfă] fără de prihană lui Dumnezeu, va curăţi cunoştinţa cugetului vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu! Jertfele cele vechi curăţeau trupul. Jertfa lui Hristos, însă, este nemăsurat mai mare. Aşa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă „sângele de ţapi şi de viţei poate curaţi trupul, cel al lui Hristos curăţeşte sufletul”. Cei dintâi curăţeşte vremelnic acea parte din noi care este vremelnică şi trecătoare. Cel de-al doilea curăţeşte acea parte din noi care este, prin harul lui Dumnezeu, nemuritoare. Jertfa lui Hristos, după cuvintele Sfântului Pavel, a fost adusă ca să curăţească cunoştinţa cugetului, să curăţească latura noastră duhovnicească de faptele cele moarte. Care sunt acestea? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că faptele cele moarte sunt toate lucrurile şi acțiunile care „nu au viaţă, care răspândesc un miros rău” – într-un cuvânt, păcatele. Faptele moarte sunt cele ce ne duc înspre moarte şi ne lipsesc de viaţa cea veşnica impreună cu Dumnezeul cel viu. De ce foloseşte Sfântul Pavel acest termen? Pentru că Dumnezeul nostru nu este vreun idol de piatră, nici vreo abstracţiune filosofică. Este o fiinţă reală, adevărată, vie, un Dumnezeu viu, Care ne iubeşte şi Care ne poartă de grijă.
Deci, să recapitulăm: Hristos este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare , Care a venit în cortul cel mai mare şi mai desăvârşit al trupului Său omenesc şi cu însuşi sângele Său ne-a răscumpărat şi ne-a îngăduit intrarea în Sfânta Sfintelor cea cerească – viaţa cea veşnică. Aşa cum jertfele de animale ale Legii Vechi lucrau spre curăţirea înfăţişării noastre trupeşti, aşa şi Jertfa lui Hristos neîncetat lucrează spre a ne curaţi lăuntric, duhovniceşte, de întinăciunea faptelor moarte sau a păcatului, ca să putem sluji Dumnezeului celui viu. Această curăţire a păcatului de către Domnul Hristos este nesfârşit lucrătoare, aşa cum am zis, însă nu este, totuşi, lucrătoare de la sine. Nu purcede la curăţirea sufletelor noastre de una singură; nu îşi săvârşeşte lucrarea pe deplin fără participarea noastră – printr-o împreună lucrare.
Unii sectari stăruiesc că suntem mântuiţi doar prin credinţă sau doar prin har. Ei susţin că prin primirea lui Iisus Hristos ca Mântuitor şi prin credinţa în El – nişte simple procese intelectuale sau roadele unor astfel de procese – suntem mântuiţi de la sine, fară să mai conteze căderile noastre. Ni se cere puţină osteneală, mai puţin formalitatea rituală a unirii şi a credinţei. Credinţa şi harul, potrivit sectarilor, fac totul. La cealaltă extremă este erezia propovăduită de exegetul britanic Pelaghie (cea. 354 – cea. 418). Pelaghie învăţa că omul nu este întinat de nici o moştenire de la Adam, că omul nu este cu adevărat căzut – în înţelesul pe care creştinismul ortodox l-a dat întotdeauna acestui concept. Aşadar, Pelaghie credea că omul se poate mântui de unul singur, prin străduinţele proprii, fără chemarea harului lui Dumnezeu. Spre deosebire de aceste două poziţii eretice, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, exegeţii cei mai mari, tâlcuitorii desăvârşiţi ai Sfintei Scripturi, vorbesc în scrierile lor de „sinergie”, o „împreună-lucrare” care cuprinde două feţe ale acestui proces de curăţare şi, în cele din urmă, de mântuire. Harul lui Dumnezeu este una dintre aceste feţe, iar calea noastră liber-aleasă de conlucrare cu harul lui Dumnezeu este cealaltă. Cele două lucrează împreună.
Desigur, trebuie să ne încredem în puterea harului Său, care de multe ori, în ultimii două mii de ani, a întors oameni de la o viaţă în păcat, de la o viaţă ce ducea drept către pierzania duhovnicească, înspre o viaţă în Hristos. Sfânta Maria Egipteanca (sec. al V-lea), prăznuită în această a Cincea Duminică a Marelui Post, este una dintre aceştia. Ca tânără în cetatea Alexandriei, a trăit, din propria voie, precum o nimfomană de cea mai joasă speţă, până ce a atins şaptesprezece ani. Atunci, în glumă, a vizitat Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde, pe neaşteptate, a fost insuflată de Maica Domnului să îşi revadă felul de viaţă. După această întâmplare, a petrecut patruzeci de ani singură în pustie, în cea mai aspră nevoinţă, pocăindu-se păcatele ei. Atât de sfântă şi de plină de har a devenit, încât, după cum dă mărturie Sfântul Zosima al Palestinei (+ 523) Sfânta Maria se ridica de la pământ când se ruga. Cu siguranţă, într-o clipă covârşitoare a vieţii, harul dumnezeiesc s-a pogorât asupră-i, dar pentru ca să se curăţească a fost nevoie de răspunsul ei pozitiv.
Asemenea acestor păcătoşi atinşi de harul lui Dumnezeu şi deveniţi sfinţi, trebuie şi noi să răspundem dumnezeiescului har; trebuie să consimţim cu cuvântul şi, mai ales, cu fapta. Trebuie să consimţim fără de tăgadă, pe deplin, a ne schimba în mod radical întregul curs al vieţii. Să ne bucurăm că avem un Arhiereu atât de mare în Domnul şi Stăpânul nostru Hristos Iisus. Să ne bucurăm că, prin Jertfa Sa, ne-a deschis porţile vieţii celei veşnice. Şi, apoi, să alegem cu bună ştiinţă să Îl urmăm şi să Îi dăm ascultare. Şi, aşa cum spune Sfântul Pavel, să lăsam toate faptele moarte, care duc spre moartea cea veşnică, şi să petrecem restul vieţii slujind Dumnezeului celui viu.
