“Din Apostol Citire….”
Pr. James Thornton
Ed. Egumenița
Trad.: Radu Hagiu
„BUCURAŢI-VĂ PURUREA ÎNTRU DOMNUL”
Predică la Epistola către Filipeni a Sfântului Pavel (4:4-9),
de Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor)
Un binecunoscut cărturar englez din secolul al XX-lea, Părintele Ronald Arbuthnott Knox (1888-1957), în cuvântul de început al cărţii sale Evanghelia Sfântului Pavel, spune că Noul Testament îi aminteşte de procesul tehnologic prin care se tipăresc imaginile color, în care straturile de cerneală roşie, albastră şi galbenă sunt suprapuse unul peste celălalt, pentru a da naştere imaginii finale, complete. Fiecare culoare în parte, desigur, poartă esenţa imaginii într-o formă generală (abia conturată), şi se pot vedea multe detalii chiar şi fără celelalte culori, însă imaginea în deplinătatea ei, în întregimea mesajului ei, apare doar atunci când există toate straturile.
Cele trei „straturi de culoare” ale Părintelui Knox cuprind, mai întâi, Tradiţia apostolică vorbită, prin intermediul căreia, în primii ani ai erei creştine, şi-au cunoscut credinţa marea parte a creştinilor. Sectarii îi critică uneori pe creştinii ortodocşi pentru obiceiuri sau învăţături care nu apar în Sfânta Scriptură. Ei uită, totuşi, că vreme de secole Tradiţia creştină a fost mai ales una vorbită şi că, prin urmare, partea scrisă a Sfintei Tradiţii, care derivă din cea vorbită şi care era, în orice caz, indisponibilă marii părţi a credincioşilor, nu a cuprins nicidecum toate amănuntele. Al doilea „strat de culoare” este alcătuit din cele patru Evanghelii, care istorisesc viaţa lui Iisus Hristos, lucrarea sa pământească, moartea Sa pe Cruce şi învierea Sa, şi cuprind unele dintre cuvintele şi învăţăturile Mântuitorului. Cel de-al treilea strat, cărţile apostoliceşti – Faptele Apostolilor şi Sfintele Epistole -, ne spune cum conducătorii obştilor creştine din primii ani şi primele decenii ale erei creştine – oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Domnul Iisus sau au fost prieteni apropiaţi ai celor ce L-au cunoscut – au aplicat în propriile vieţi şi în vieţile ucenicilor lor cele învăţate de la Hristos, alcătuind biserici locale de-a lungul întregii Mediterane.
Avem aşadar trei „straturi de culoare”, care împreună ne dau imaginea deplină. Fiecare este necesar întregului. Fiecare se „îmbină” desăvârşit unul cu celălalt. Fiecare îşi comunică mesajul unic sau colecţia de mesaje pe care le preţuim astăzi, după aproape două mii de ani. Fiecare este la fel de relevant pentru vieţile noastre din veacul al XX-lea, la fel cum a fost pentru vieţile celor dintâi creştini, după cum vom vedea. Deşi romano-catolic, Părintele Knox era un om erudit şi a folosit multe imagini care sunt compatibile cu credinţa noastră ortodoxă şi ne ajută să o lămurim.
Apostolul din Duminica Floriilor este luat din Epistola către Filipeni a Sfântului Pavel. Filipenii aparţineau Bisericii Ortodoxe din cetatea Filippi, un străvechi oraş grecesc din Macedonia. Aceasta era o Biserică întemeiată de Sfântul Pavel – chiar cea dintâi Biserică creştină întemeiată pe continentul european.
Sfântul Pavel începe prin a le spune celor ce îl citesc să se bucure: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul; şi iarăşi zic: bucuraţi-vă. Bucuraţi-vă întru Domnul, zice apostolul. Creştinismul este uneori înfăţişat în mod greşit ca o religie fără bucurie şi ca un stil de viaţă mohorât, şi bănuiesc că o bună parte din această reputaţie vine de la gândirea sectară recentă. Cei ce cunosc culturile care au răsărit din creştinismul tradiţional, după veacul al IV-lea, în Europa Răsăriteană şi cea Apuseană, ştiu că creştinismul este de fapt o religie a bucuriei, ce se străduieşte să făurească un stil de viaţă plin de veselie. Dacă ne-am putea întoarce în timp şi vizita orice cetate, oraş sau sat din Europa, în orice mare zi de praznic din apogeul civilizaţiei creştine – să zicem în veacul al X-lea sau al Xl-lea – ne-ar sări în ochi acea bucurie.
Şi totuşi, în timp ce bucuria este însăşi temelia vieţii ortodoxe, creştinii sunt chemaţi şi să plângă. Plângem pentru durerea pierderii, plângem pentru grozăviile pricinuite de oameni altor oameni şi, mai presus de toate, ne plângem păcatele şi fărădelegile. Fericiţi cei ce plâng, a spus Hristos Iisus. Este aceasta o contradicţie? Cu siguranţă, nu. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că acea bucurie nu este potrivnică întristării şi că, de fapt, adevărata bucurie se naşte din întristare. Ne mâhnim că am păcătuit repetat şi această mâhnire ar trebui să ne facă a ne mărturisi păcatele şi a cere iertare de la Dumnezeu. Dobândind acea iertare, putem atunci a ne bucura întru Domnul , pentru bunătatea şi răbdarea Sa,
Filosoful britanic Edmund Burke (1729-1797) a scris odată că, pentru a avea o libertate adevărată, ea trebuie să aibă limite. Aşa este, şi acelaşi lucru se poate spune despre bucurie. Pentru a o avea, bucuria trebuie să aibă margini sau, poate, ar trebui să zicem că bucuria trebuie definită în mod corespunzător, căci există o deosebire radicală între bucuria deplină – adică bucuria cea adevărată – şi falsa bucurie. Bucuria neadevărată este cea care se poate afla prin distracţii murdare; prin glume obscene; prin droguri şi prin abuz de alcool; prin depravarea de orice fel; în rănirea aproapelui prin bârfa sau judecată; în strângerea lacomă şi fără de noimă a averilor; în goana nemiloasă după putere, unde ceilalţi trebuie zdrobiţi, şi aşa mai departe. Acest fel de „bucurie” ţine puţină vreme şi adesea aduce mai apoi cu sine urgia: vinovăţia, chinul, groaznica slăbiciune trupească, suferinţa şi grijile.
Adevărata bucurie este tocmai opusul falsei plăceri, după cum zice Sfântul Pavel. De aceea creştinii nu se tem, nici nu se înspăimântă, ci se lasă în grija lui Hristos Iisus, prin rugăciune şi cerere (rugă şi rugăciune). De aceea, pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea stă de pază inimilor şi cugetelor creştinilor. Spre susţinerea acestei bucurii adevărate, precum temelia sprijină o clădire înaltă, stau – după cum zice Sfântul Pavel – toate cele câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt [vrednice a fi] iubite, câte sunt cu bună faimă.
Cele câte sunt adevărate sunt lucrurile care nu ne vor dezamăgi sau decepţiona. Ele dăinuiesc veşnic. Dimpotrivă, întotdeauna neadevărul, cu timpul, ne va dezamăgi sau ne va sărăci. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Virtutea este adevăr-adevărat, patima este minciună”.
Cugetarea la cele câte sunt de cinste ne cere să înţelegem felul în care cuvântul „cinste” este folosit aici, în înţelesul său mai vechi. Dacă punem laolaltă cuvintele „(de) cinste”, „vrednic”, „nobil”, „sfânt”, atunci înţelegem mai bine ce a vrut să spună Sfântul Pavel.
Cele câte sunt drepte cuprind nu doar la conceptul de dreptate, ci şi cel de datorie. Creştinii trebuie să-şi făurească un puternic simţ al dreptăţii şi al datoriei în relaţiile lor cu alți oameni şi în relaţia lor cu Dumnezeu.
Cele câte sunt curate se referă la tot ce este vrednic a fi adus în prezenţa lui Dumnezeu. Tot ceea ce este fără de prihană, fără întinăciune morală, este curat.
Cele câte sunt [vrednice a fi] iubite implică iarăşi un înţeles mai vechi. Cuvântul „iubit” implică astăzi un înţeles trupesc, erotic, legat de simţuri. Sfântul Pavel face aici referire la ceea ce pricinuieşte dragostea – cu alte cuvinte, la lucrurile care întreţin un climat de iubire.
În cele din urmă, ajungem la cele câte sunt cu bună faimă. Cuvântul folosit aici de Sfântul Pavel, tradus ca „bună faimă”, ar putea fi tălmăcit şi ca „nobil”, „măreţ”, „slăvit”.
Aşadar, temeliile bucuriei creştine sunt toate cele ce sunt adevărate, vrednice, sfinte, drepte, îndatoritoare, neprihănite, care aduc dragoste, nobile şi înalte. Sfântul Pavel stăruieşte că acestea sunt lucrurile asupra cărora trebuie să-şi concentreze atenţia creştinii ortodocşi. Dacă cugetele şi inimile ortodocşilor sunt preocupate cu acestea, ce grijă adâncă pentru nevoile lumeşti de zi cu zi ar mai putea să ne întunece bucuria? Astăzi este Duminica Floriilor, prăznuirea intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, când o bucurie de un alt fel a cuprins mulţimea de oameni ce L-a întâmpinat pe Hristos cu strigăte de „Osana!”, în timp ce fluturau ramuri de finic [o specie de palmier]. Acea mulţime credea că îl întâmpină pe noul conducător-războinic care va ridica Iudeea în rândul marilor împărăţii ale lumii, la nivelul biruinţelor pământeşti. Descoperind, după câteva zile, că Iisus vroia să îi înalte cu mult mai sus, la nivelul biruinţelor duhovniceşti, să-i facă cuceritori ai Cerului, nu simpli cuceritori ai lumii, gloata şi-a tăgăduit Mântuitorul şi a strigat: Răstigneşte-L!
Lecţia pe care o învăţăm de aici este că trebuie să ne ferim a face greşeala fatală a gloatei din Ierusalim. In vreme ce marea parte a oamenilor aduc laudă stelelor politicii sau vedetelor de film sau muzică, care nu făgăduiesc nimic ce va dăinui, noi trebuie să aducem laudă lui Hristos, Cel ce ne făgăduieşte mântuire şi viaţă veşnică. În vreme ce marea parte a oamenilor sunt stăpâniţi de o aplecare cu neputinţă de înţeles pentru lucruri neînsemnate, noi trebuie să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi să ne bucurăm pururea întru Domnul. În vreme ce marea parte a oamenilor îşi petrec întreaga viaţă alergând după fericire şi siguranţă pământească, fără să le găsească niciodată, noi, în schimb, să căutăm lucruri mai înalte, pe care atât de mulţi – şi mă refer, aici, la toţi marii Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe – au aflat că pot fi găsite şi pot aduce bucurie.
Fie ca toţi să ne străduim a face aceasta. Fie ca, aşa cum ne povăţuieşte Sfântul Pavel, să facem ce am învăţat, ce am primit, ce am auzit şi ce am văzut în Biserica lui Hristos, ca să dobândim minunata pace a lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea.
