Pr. prof. dr. Ion POPESCU
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Sfânta Muceniţă Filoteia”
Sursa: Argeşul Ortodox
„Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos,
pentru ca să ne îndreptăm din credinţă” (Galateni 3, 24).
Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem. El a luat asupra Sa blestemul Legii, pentru ca să-i elibereze pe urmaşii lui Adam de urmările păcatului. Dumnezeu a dat la timpul potrivit Legea, pentru că păcatul se înmulţise fără ca lumea să ştie de importanţa existenţei unei legi. Fără Legea Vechiului Testament dată de Dumnezeu, lumea s-ar fi îndreptat vertiginos, încă de atunci, pe traiectoria prăbuşirii sau nimicirii ei din cauza înmulţirii păcatului care generase în ea tot felul de fărădelegi.
Fără lege, oamenii nu ar fi cunoscut ce este păcatul, fiindcă păcatul este cunoscut ca atare prin Legea dată de Dumnezeu. Legea este ambivalentă în primul rând prin faptul că păcatul înainte de apariţia ei, deşi loveşte crunt în omenire, nu este recunoscut ca atare, iar în al doilea rând atunci când apare ea păcatul se înmulţeşte fiindcă în lege stă puterea păcatului, după cum este scris: „Să nu mănânci…”
Dar Dumnezeu nu a dăruit poporului ales numai Legea Sa, care a fost folositoare pentru momentul respectiv, ci şi făgăduinţele Sale cu privire la revărsarea harului Său mântuitor în Hristos prin Duhul Sfânt. Dumnezeu a dăruit făgăduinţele Sale lui Avraam în legătură cu venirea lui Hristos Iisus fiindcă Hristos este „urmaşul lui Avraam” după trup. După primul legământ şi după cel dintâi testament, Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam, pentru credinţa lui, întărirea şi pecetluirea unui nou testament în Hristos şi prin Hristos. Dumnezeu întăreşte dinainte acest testament prin făgăduinţă, dar nu desfiinţează Legea, căci Legea se sfârşeşte şi se împlineşte prin Hristos, „Care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa” (Galateni 3, 17). Aşadar, desfiinţarea făgăduinţei lui Dumnezeu de către Hristos înseamnă împlinirea ei şi sfârşitul Legii. Dumnezeu a lăsat Legea fără să o desfiinţeze tocmai pentru necesitatea ei în vremea de dinainte de Hristos. Dar odată cu venirea lui Hristos, Legea în forma şi în spiritul ei autentic nu mai este valabilă, fiindcă omul nu se poate mântui din faptele ei, ci din credinţa în Hristos Iisus.
Prin faptele Legii vechi oamenii se purificau neîncetat de păcatele şi fărădelegile lor, însă niciodată deplin şi definitiv. Împăcarea poporului ales cu Dumnezeu prin respectarea cu stricteţe a prescripţiilor Legii nu se putea înfăptui odată pentru totdeauna, fiindcă nici un om asemenea lui Adam cel vechi nu putea să cuprindă în sine tot neamul omenesc şi să-l aducă la ascultarea reală şi obiectivă faţă de Dumnezeu. Oamenii căzuţi sub povara grea a păcatului şi a urmărilor lui, slabi fiind, nu se puteau ridica prin forţe proprii la Dumnezeu şi niciunul dintre ei nu era capabil să poată înfăptui aceasta.
Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie într-un mod deosebit de profund adevărul că legea nu a fost şi nu este dorită de Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca acesta prin comuniune personală cu El să crească şi să se desăvârşească până la îndumnezeirea lui după har şi nu după natură. Între Dumnezeu Cel personal şi absolut spiritual după natura Sa şi omul care era menit să se îndumnezeiască şi astfel să se spiritualizeze deplin prin participare şi nu prin natură, nu trebuie să mai existe o Lege ca expresie a voinţei lui Dumnezeu. Legea exprimă retragerea şi îndepărtarea lui Dumnezeu de la faţa omului care prin păcat, în mod iraţional, s-a îndepărtat de Dumnezeu. De aceea considerăm că o teologi care nu se eliberează de caracterul exteriorist, legalist şi juridic al raportului lui Dumnezeu cu omul cu privire la opera de răscumpărare săvârşită de Iisus Hristos, nu a depăşit din păcate categoriile jertfei Vechiului Testament şi nu a înţeles caracterul eminamente personalist şi duhovnicesc (mistic) al raportului lui Dumnezeu cu omul în şi prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt.
În acest sens Sfântul Apostol Pavel arată în mod cât se poate de evident că Legea a fost adăugată, ea nefăcând parte din planul sau proiectul absolut ideal al lui Dumnezeu cu omul şi cu lumea. Însă pentru neascultarea omului şi din cauza înmulţirii fărădelegii, ea a fost adăugată şi menţinută până la venirea lui Hristos. „Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vina Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor. Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este unul” (Galateni 3, 19-20).
Mijlocitorul este Fiul lui Dumnezeu şi El S-a întrupat, a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat pentru ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi astfel să le dăruiască „înfierea” şi să-i facă moştenitori făgăduinţelor Sale şi prin aceasta beneficiarii unui nou testament. Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie un adevăr cutremurător născut din iubirea fără de margini a lui Dumnezeu faţă de Fiul Său şi faţă de neamul omenesc şi anume acela că „Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3, 22).
Lui Avraam, pentru marea Sa credinţă, fiindcă prin faptele sale personale şi prin împlinirea unor ritualuri religioase nu putea să fie socotit drept, i s-a socotit credinţa ca dreptate.
Înainte de Hristos credinţa era slabă, fiindcă oamenii nu puteau să fie credincioşi cu adevărat. Credinţa nu este de la oameni, ea a venit de sus şi este darul lui Dumnezeu dăruit lumii de Hristos şi prin Hristos. Cel care crede în Hristos şi împlineşte învăţătura Lui sub toate aspectele ei este credincios cu adevărat. Credinţa adusă de Hristos ca dar şi dăruită în dar omului, nu este doar o adeziune teoretică a minţii, nici o vibrare sentimentală sau sentimentalistă a inimii şi nici o simplă întărire spre bine a voinţei. Credinţa este asumarea integrală a Evangheliei lui Hristos în deschiderea ei spre om înţeles în constituţia lui dihotomică spre lucrarea lui spirituală şi trupească şi spre întregul cosmos material. Iar prin aceasta, adică prin participarea lor deplină şi totală la Hristos şi prin împlinirea Evangheliei Lui, oamenii pot dobândi calitatea de fii ai lui Dumnezeu.
Prin actele Sale mântuitoare Hristos a dăruit tuturor oamenilor, în chip real şi obiectiv, calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Dobândirea acestei calităţi implică libera participare reală şi concretă a oamenilor prin credinţa în Hristos Iisus şi prin împlinirea în viaţă a poruncilor Sale. Toţi cei care se înscriu prin libertatea şi credinţa lor pe drumul înfierii lor de către Dumnezeu şi intră în Biserica lui Hristos prin Taina Sfântului Botez dobândesc calitatea de fii ai lui Dumnezeu prin practicarea neîncetată a virtuţilor şi se unesc atât de intim cu El încât celelalte deosebiri sau distincţii legate de neam, calitate socială sau apartenenţă sexuală dispar şi aceasta în perspectiva mântuirii, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel care zice:
„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).
