Apostolul zilei: „Numai împăratul moare pentru supuşii lui”

Vineri, 17 Aprilie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.” (I Cor.1, 18-24 şi 2, 1-2)

Sfântul Ioan Gură de Aur angajând un dialog imaginar cu tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului, îl întreabă: „De împărăţie pomeneşti, o tâlharule? Vezi cruce şi piroane şi îl numeşti Împărat?” La acestea tot părintele antiohian răspunde intuind gândirea tâlharului: „Îl numesc pe El Împărat pentru că Îl văd răstignit. Numai împăratul moare pentru supuşii lui.”

În acest dialog desprins din Cuvântul la Cruce şi tâlhar al Sfântului Ioan Hrisostom găsim înţelepciunea vederii rangului împărătesc la cineva întins pe cruce, neajutorat. Trecem prea uşor peste Vinerea Patimilor şi odată ajunşi la Înviere uităm de Hristos cel Răstignit. Biserica s-a străduit ca în slujbele liturgice să-L predice pe Domnul Învierii ca purtând semnele pătimirii. De aceea în noaptea Sfintelor Paşti Sfânta Cruce este aşezată în faţa lumânării Învierii iar la strană se cântă : „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Înviere Ta o lăudăm şi o mărim.” Atunci când creştinul desparte Învierea de Cruce atât de mult, se desparte de Biserică pentru că ignoră multa suferinţă a Capului Bisericii. În istorie cei ce au preferat astfel de despărţiri şi negări au căzut în erezie şi au devenit necinstitori ai Crucii pentru că nu i-au mai găsit sensul, nu au mai văzut-o cu ochii lui Dumnezeu ci doar cu ochii oamenilor. Biserica Ortodoxă preţuieşte mult fiecare gest al Mântuitorului consemnat în Sfintele Evanghelii, fiecare detaliu primeşte valoare şi dăinuire. Deşi Crucea apare doar pe drumul Golgotei, într-un moment de nedreaptă suferinţă, Biserica nu a ignorat-o, ci depăşind logica omenească s-a apropiat de învăţătura dumnezeiască şi din obiect de tortură a privit-o ca fiind altar. A făcut aceasta pentru că punctul de plecare către Înviere este Crucea. Toţi oamenii din Ierusalimul începutului de secol I au avut posibilitatea să Îl vadă pe Hristos cel Răstignit, dar foarte puţini au avut darul să-L vadă pe Hristos cel Înviat. Nimeni din cei ce nu L-au cunoscut pe Hristos pătimind nu au avut binecuvântarea să-L întâlnească pe Domnul Înviat. Sfântul Apostol Pavel înainte de a spune că Îl predică pe Hristos cel Înviat, mărturiseşte că Îl propovăduieşte pe Hristos cel Răstignit, predică pe Împăratul care S-a jertfit mai înainte de a propovădui pe Împăratul care a biruit. Poate peste puterile noastre de înţelegere, contrar logicii umane, Domnul alege ca armă a luptei şi biruinţei Crucea jertfei. Putem învăţa ceva din Vinerea Patimilor sau putem doar aştepta Duminica Învierii.

Apostolul zilei: Poţi să zideşti prin asprime doar dacă mai întâi ai zidit prin iubire

Joi, 05 Martie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„De vreme ce voi căutaţi dovadă că Hristos grăieşte întru mine, Care nu este slab faţă de voi, ci puternic în voi. Căci, deşi a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este, însă, viu. Şi noi suntem slabi întru El, dar vom fi împreună cu El, din puterea lui Dumnezeu faţă de voi. Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi cunoaşte că noi nu suntem netrebnici. Şi ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu săvârşiţi voi nici un rău, nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele, iar noi să fim ca nişte netrebnici. Căci împotriva adevărului n-avem nici o putere; avem pentru adevăr. Căci ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră. Pentru aceea vă scriu acestea, nefiind de faţă, ca, atunci când voi fi de faţă, să nu cutez cu asprime, după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre dărâmare. Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Sfinţii toţi vă îmbrăţişează. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 3-13)

Sfântul Apostol Pavel este responsabil faţă de comunitatea din Corint, de aceea, le spune deschis că Dumnezeu i-a dat puterea să lucreze şi „cu asprime”, dar „spre zidire, nu spre dărâmare”. Ai nevoie de mult discernământ pentru a şti să foloseşti asprimea, adică fermitatea, fără să distrugi, fără să îndepărtezi. Credinţa nu se apără şi nu se mărturiseşte cu violenţe, ci cu fapte bune, cu smerenie, cu statornicie, cu pace şi sfinţenie. Cei care convertesc pe cei de altă credinţă nu fac aceasta acuzând în dreapta şi în stânga, ci dând mărturie prin viaţa proprie că a lor credinţă este mai bună. Credinţa poate fi mărturisită de cei care s-au sfinţit prin ascultare şi smerenie, prin multă rugăciune şi curăţire a inimii. Este uşor să fii aspru, dar e greu să fii şi autoritar, iar autoritatea vine atunci când taci, lăsând harul lui Dumnezeu să vorbească prin faptele bune. De aceea, trebuie să privim cu multă atenţie la asprimea Sfântului Pavel, pentru că el mai întâi a învăţat să iubească şi şi-a arătat dragostea faţă de corinteni. Nu poţi judeca asprimea unui om care şi-a jertfit timpul spre a-ţi dărui bine, nu poţi judeca fermitatea unei persoane când ştii că îţi vrea binele. Iar când eşti aspru nu părăseşti iubirea, aşa cum părintele, când îşi ceartă copilul, o face din multă dragoste, din grijă faţă de el. Poţi să zideşti prin asprime doar dacă mai întâi ai zidit prin iubire, iar iubirea te învaţă cum să fii ferm fără să jigneşti, fără să umileşti sau că creezi complexe.

Apostolul zilei: Unde nu există ascultare, acolo nu este credinţă

Miercuri, 04 Martie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El. Căci: «Oricine va chema numele Domnului se va mântui». Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? Precum este scris: «Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!». Dar nu toţi s-au supus Evangheliei, căci Isaia zice: «Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?». Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos. Dar întreb: Oare n-au auzit? Dimpotrivă: «În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor». Dar zic: Nu cumva Israel n-a înţeles? Moise spune cel dintâi: «Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul (Meu) şi voi aţâţa mânia voastră cu un popor nepriceput». Isaia îndrăzneşte şi zice: «Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine». Dar către Israel zice: «Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor». Întreb deci: Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din urmaşii lui Avraam, din seminţia lui Veniamin. Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut. Nu ştiţi, oare, ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel, zicând: «Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat şi eu am rămas singur şi ei caută să-mi ia sufletul!». Dar ce-i spune dumnezeiescul răspuns? «Mi-am pus deoparte şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal».” (Romani 10, 12-21 şi 11, 1-4)

Credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos, ne spune pericopa apostolică de astăzi. Unde nu există ascultare, acolo nu există credinţă. Nu revelaţiile personale sau descoperirile extraordinare descriu credinţa, ci ascultarea cuvântului Domnului Hristos. Prin auzirea cuvântului, omul ia decizia legată de credinţă sau necredinţă, totul depinde dacă auzirea se transformă, sau nu, în ascultare. Apostolul pune în evidenţă neascultarea poporului Israel, în ciuda dragostei constante arătate de Dumnezeu. Totuşi, Domnul nu a încetat niciodată să cheme poporul, iar Sfântul Pavel ne spune că, atunci când Dumnezeu continuă să cheme, omul nu are dreptul să judece şi să dispreţuiască. Apostolul neamurilor descrie exemplul Proorocului Ilie, din Vechiul Testament. În faţa poporului închinător la idoli, acesta se vedea complet singur; cade în deznădejde. În aceste momente, Dumnezeu intervine, spunându-i că mai sunt şapte mii de bărbaţi care nu s-au închinat idolilor. Dumnezeu nu ajunge la sfârşit, El nu este învins, în ciuda necredinţei unui popor întreg. De multe ori, în istoria Bisericii au rămas doar câţiva oameni drept-credincioşi, şi prin aceştia Dumnezeu a biruit. Chiar dacă timpul parcă ignoră prezenţa Creatorului, chiar dacă Sfânta Evanghelie nu mai are loc în casa omului, chiar dacă cuvântul lui Hristos nu îşi găseşte loc între multe vorbe, totuşi Dumnezeu „nu îşi uită poporul Său” şi are oameni care nu au încetat să Îl asculte. Acum au ieşit la lumină mărturii din vremea regimului comunist, care descriu cum oameni, adânc înrădăcinaţi prin funcţiile deţinute în „sistem”, aveau un loc pentru Dumnezeu în casa şi, mai ales, în inima lor. Ajutau Biserica atunci când parcă nimeni nu mai spera nimic, ajutau ierarhi şi preoţi atunci când parcă nu mai era nici o nădejde. Dumnezeu este discret, iar credinciosul învaţă să fie şi el discret. După ani, îţi dai seama de faptul că „ateul comunist”, care te-a ajutat, era şi el un credincios, îţi dai seama că, într-o lume atee, Dumnezeu mai avea peste „şapte mii de bărbaţi”, care nu L-au părăsit.

Apostolul zilei: Păcatul ne transformă viaţa în iad

Joi, 19 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu. Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morţii; dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche. Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti! Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci fără lege, păcatul era mort. Iar eu cândva trăiam fără lege, dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă; iar eu am murit! Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte. Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea. Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă, şi dreaptă, şi bună. Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos.” (Romani 7, 4-13)

La prima vedere, este foarte simplu: trebuie să eviţi, să ocoleşti răul şi să înfăptuieşti binele. Dar nu este deloc uşor. Lucrurile se complică dacă ţinem cont de faptul că răul are multe feţe, că nu totdeauna îţi dai seama de existenţa lui, şi chiar dacă ştii că un anume lucru este rău, nu totdeauna ai puterea de a te opune singur. Apoi, nu de puţine ori răul este amestecat cu binele, astfel încât se cere mare discernământ şi mare atenţie în acest sens. Răul exercită o puternică influenţă asupra voinţei noastre, asupra simţurilor şi asupra sentimentelor noastre. Rareori ne sugerează anumite lucruri, aproape întotdeauna comandându-ni-le. Rareori conduce, de cele mai multe ori împinge de la spate, forţează. Ori de câte ori am citit sau am ascultat paraclisul Maicii Domnului, un cuvânt de rugăciune de acolo ne atrage atenţia: „sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea de iad s-a apropiat”. Atunci când sufletul nostru se umple de răutate, încă de aici viaţa devine un iad. Păcatul ne face viaţa un iad… pentru că este cauză a dezbinărilor din familie, a certurilor între rude, ne face sufletul mândru şi invidios, ne învaţă să minţim, să ţinem minte răul. Unii creştini spun că, deşi au fost botezaţi, miruiţi, cununaţi la Biserică, „ei nu prea sunt cu credinţa”, zic ei. A fi credincios nu este o abilitate de a te scuza mai bine de responsabilităţile pe care le avem faţă de credinţă. Firea ne poate juca feste, dar să nu uităm, înainte de toate, că noi am fost eliberaţi de sub puterea firii păcătoase şi am fost aşezaţi sub puterea lui Hristos. Astfel încât a crede astăzi, a săvârşi binele şi a fugi de toată răutatea nu mai este o chestiune de a putea, ci de a voi. Nu vom fi biruiţi de rău, ci, după cuvântul Apostolului Pavel, vom birui răul prin bine.

Apostolul zilei: Necazurile sunt accidente în drumul istoriei

Sambata, 14 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„De aceea, nemaiputând răbda, noi am hotărât să rămânem singuri la Atena. Şi am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu şi împreună-lucrător cu noi la Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îndemne în credinţa voastră, ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, căci singuri ştiţi că spre aceasta suntem puşi. Căci şi când eram la voi, v-am spus de mai înainte că vom avea de suferit necazuri, precum s-a şi întâmplat şi ştiţi prea bine. Pentru aceea şi eu, fiind nerăbdător, am trimis ca să cunosc credinţa voastră, ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul şi în zadar să ne fie osteneala. Acum însă, venind Timotei de la voi la noi şi dându-ne vestea bună despre credinţa şi dragostea voastră şi că aveţi bună amintire de noi totdeauna, dorind să ne vedeţi; la fel şi noi pe voi, de aceea, fraţilor, ne-am simţit mângâiaţi întru voi, prin credinţa voastră, în toată nevoia şi strâmtorarea noastră.” (I Tesaloniceni 3, 1-7)

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că necazurile întăresc prieteniile şi îndepărtează ura, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre sensul încercărilor, ca mijloace de probare şi întărire a credinţei. Privind astfel, nu ne mai poate revolta cuvântul Sfântului Pavel din fragmentul apostolic de astăzi, şi anume că „suntem puşi spre necazuri”. Acest cuvânt îl spune Apostolul care a suferit şi a răbdat mult, dar şi Apostolul care a căutat să cunoască raţiunea pătimirii sale. Totuşi, este greu să spui unei persoane că necazul face parte din firescul vieţii, deoarece caracteristica vieţii umane este fuga de durere şi căutarea plăcerii. În această fugă omul uită de Dumnezeu şi de semeni, calcă totul în picioare pentru a obţine o clipă de bucurie egoistă. În aceste momente intervine Dumnezeu, spunându-ne, prin încercările vieţii, că nu suntem singuri, ci depindem şi de alţii, nu putem face nimic durabil fără Dumnezeu. În necazurile vieţii găsim calea către vecin, iar el găseşte umanul din el şi îl face dumnezeiesc prin simplul gest al oferirii ajutorului. Necazurile ne trezesc şi ne sensibilizează, dar ele nu sunt un scop al vieţii, ci sunt accidente în drumul istoriei. Biserica, în rugăciunile ei, nu caută necazurile, ci, dimpotrivă, se roagă mult pentru îndepărtarea lor, dar prin acest gest al rugăciunii în vremea încercărilor arătăm că nu suntem nemulţumitori, ci suntem răbdători.

Apostolul zilei: Ortodoxul credincios are datoria de a se apropia de lume

Vineri, 13 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte. Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea. Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” (Romani 13, 11-14 şi 15, 1-5)

Auzim de multe ori cuvântul: nu vreau să fiu iubit de oameni, ci doar de Dumnezeu. Însă apostolul de astăzi îndeamnă ca „fiecare să caute să placă aproapelui”, adăugând imediat „la ce este bine, spre zidire”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu cunoaşte pe nimeni care să se fi mântuit singur, adică izolat. Cine se izolează de semeni, din ură şi din invidie, din complexe cultivate şi neîmpliniri acumulate, acela se izolează de Dumnezeu. Monahul din pustiu, cel care a fugit de lume, a părăsit societatea pentru a se ruga către Dumnezeu, iar în rugăciunea lui el cuprinde întreaga lume. „Pentru pacea a toată lumea…, pentru cei bolnavi, pentru conducătorii ţării… Domnului să ne rugăm…” sunt doar câteva dintre cererile prezente în slujbele săvârşite zilnic în mănăstiri. Deci ortodoxul credincios are datoria de a se apropia de lume, însă pentru a o „zidi” spre bine şi frumos. Poţi fi, deodată, ferm şi delicat, poţi să cerţi şi să mângâi, poţi să predici voia lui Dumnezeu şi să fii plăcut oamenilor, iar această putere de a împăca paradoxurile aparente se găseşte în multa lumină din suflet şi în dobândirea mult căutatului discernământ. Prima parte a pericopei apostolice se referă direct la persoana noastră, la datoriile ce le avem faţă de noi, pentru ca, apoi, curăţiţi şi luminaţi, „îmbrăcaţi în Domnul”, să reuşim a dărui echilibru şi armonie relaţiilor cu ceilalţi.

Apostolul zilei: Să ne dăruim altora cu smerenie!

Miercuri, 11 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare. Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” (Filipeni 2, 1-11)

Este greu să vorbeşti omului de astăzi despre smerenie, fie ea o mare virtute, un mod de urmare şi imitare a Mântuitorului Hristos. Totuşi, smerenia este necesară, pentru că ne descoperă adevărata faţă, ne ajută să depăşim falsitatea şi ipocrizia. În relaţie cu cel de lângă noi, pretindem de multe ori a fi ceea ce nu suntem, iar această atitudine credem că ne asigură o anumită siguranţă şi întâietate. Falsitatea se decoperă, iar câteodată e prea târziu să mai putem repara efectele ei. Apostolul de astăzi ne îndeamnă să ne dăruim altora cu smerenie, adică lăsând de la noi, încercând să ascultăm ce zice şi cel de lângă noi. Nu ne este străină expresia „nu mă cobor la nivelul lui”, dar iată că Sfântul Pavel ne spune că Cineva s-a coborât la nivelul nostru, iar acel Cineva este Hristos Dumnezeu. S-a coborât la noi pentru a ne ridica la El, s-a făcut asemenea nouă pentru că noi să avem posibilitatea de a fi asemenea Lui. Deşi distanţa este mai mică, avem datoria să ne „coborâm” la nivelul celor pe care îi considerăm inferiori, tocmai pentru a-i ajuta şi ridica. Avem menirea de a săvârşi ceea ce au făcut şi profesorii noştri cu noi, s-au coborât la nivelulul cunoştinţelor noastre, pentru ca, în timp, şi noi să putem ajunge la nivelul cunoştinţelor lor.

Apostolul zilei: Lupta pentru stăpânire trebuie îndreptată către stăpânirea de sine

Marţi, 10 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, căci, rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: «Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui».” (II Petru 2, 17-22)

Ideea de a stăpâni surâde fiecăruia, pentru că atunci când domini te simţi liber şi puternic. Această dorinţă de stăpânire a parcurs istoria, încât, privind în urmă, nu o putem separa de idealurile umane. De aceea, părinţii din pustiul egiptean nu au renunţat la lupta pentru stăpânire, dar au îndreptat-o către stăpânirea de sine, adică înfrânarea firii, a sentimentelor sau pornirilor. Eşti stăpân pe ce îţi aparţine şi pe ce poţi controla, iar atunci când nu îţi mai poţi reţine anumite reacţii, când nu te mai recunoşti în anumite gesturi, înseamnă că nu îţi mai aparţii. Sunt oameni puternici pe plan social, dar înfrânţi şi robiţi pe plan spiritual, persoane ce nu se regăsesc, fiind înstrăinaţi nu numai de semeni, ci şi de ei înşişi. Sfântul Apostol Petru aduce în fragmentul apostolic de astăzi un adevăr care a devenit reper în spiritualitatea ortodoxă: „Ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte”. Omul are chemarea biruinţei şi vocaţia stăpânirii, dar acestea trebuie conjugate cu discernământul, pentru a nu fi direcţionate către rău. În viaţa duhovnicească, graniţa dintre a birui şi a fi biruit este foarte greu de sesizat. Patimile îţi dau impresia libertăţii şi abia când lupţi să nu le mai săvârşeşti constaţi cât de multă robie aduc ele în viaţă. Tocmai această înstrăinare, ca ieşire din fire, care câteodată alimentează orgoliul „atotputerniciei”, este semnul înfrângerii egoismului asupra umanului şi imaginea împătimirii. În toată această viaţă duhovnicească, cea mai grea etapă este recunoaşterea înfrângerii. Dacă în viaţa socială omul admite cu greutate evidenţele capitulării, în lupta duhovnicească, sufletul uman, deşi stăpânit şi înstrăinat, rănit şi abandonat, refuză să-şi recunoască starea şi să ceară ajutor. Apostolul atenţionează că astfel de oameni devin în istorie învăţători ai minciunii, dorind ca înfrângerile spirituale să le acopere prin biruinţe sociale.

Apostolul zilei: Omul are din creaţie vocaţia căutării şi a progresului în cunoaştere

Luni, 09 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Aceasta ştiind mai dinainte, că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt.

Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează. Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă, şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor; iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit, pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite. Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii.” (II Petru 1, 20-21 şi 2, 1-9)

Atunci când eşti informat asupra unui eveniment simţi că îl poţi controla, că eşti deasupra lui, că îi poţi prevedea evoluţia. Dorinţa umană de a şti sau de a descoperi este sădită de Dumnezeu încă de la creaţie, omul neavând destinaţia ignoranţei, ci vocaţia căutării şi a progresului în cunoaştere. Mântuitorul Hristoa afirmă că viaţa veşnică este tot o cunoaştere, cunoaşterea lui Dumnezeu: „Şi aceasta este viaţa veşnică: «Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis»”(Ioan 17, 3). Sfântul Apostol Petru enumeră evenimente din istoria Vechiului Testament a căror taină nu poate fi pătrunsă nici astăzi de mintea umană, dar care revelează o pedagogie mereu actuală. Paradoxal, Sfânta Scriptură vorbeşte în multe locuri de măreţia şi valoarea unui singur om, iar din diluviul biblic rămân în întreaga lume doar opt suflete. Se contrazice scrierea sfântă? Apostolul Petru nu are pretenţia că ştie totul despre potop sau despre căderea cetăţilor pline de păcat, ci, meditând la fapte din trecut, descoperă învăţături pentru prezent. Avem în faţa noastră paradigma omului care citeşte cu folos Sfânta Scriptură, nu pentru a afla ceva, ci pentru a învăţa, nu pentru a căuta paradoxuri, ci pentru contempla asupra tainelor. Pentru Apostol, Noe a fost propovăduitor al dreptei credinţe, iar cetăţile nimicite sunt pildă pentru „nelegiuţii din viitor”. Căderea îngerilor ne arată dreptatea lui Dumnezeu, care nu cruţă pe cel în care a investit iubire şi încredere, care, uitându-le sau ingnorându-le, nu-şi mai recunoaşte Creatorul şi Binefăcătorul. Dar este important să observăm în ce context aduce aminte apostolul de astăzi despre pedeapsa lui Dumnezeu. Proorocii sau învăţătorii mincinoşi sunt cei care abuzează de îngăduinţa Creatorului, folosindu-L pe Dumnezeu ca paravan pentru îmbogăţire sau mărire. Dumnezeu vorbeşte prin oamenii sfinţi, care s-au lăsat purtaţi de Duhul Sfânt, adică cei care I-au lăsat loc Domnului în viaţa lor. Dar de ce Apostolul Petru prezintă cele mai mari pedepse din istoria mântuirii atunci când vorbeşte despre învăţătorii mincinoşi? Răspunsul îl găsim tot în apostolul de astăzi: după învăţătura greşită pot merge mulţi, iar adevărul devine hulit. Exploatarea dorinţei umane de cunoaştere şi îndreptarea ei către învăţături greşite este corectată pe parcursul istoriei, pentru că Dumnezeu nu doreşte pierderea Adevărului.

Apostolul zilei: Persoana care Îl tăgăduieşte pe Dumnezeu în viaţă va fi tăgăduită de El în veşnicie

Sâmbătă, 07 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi. Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. Sileşte-te să te arăţi încercat, înaintea lui Dumnezeu lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului. Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult. Cuvântul lor va roade ca o cangrenă. Dintre ei sunt Imeneu şi Filet, care au rătăcit de la adevăr, zicând că învierea s-a şi petrecut, şi răstoarnă credinţa unora. Dar temelia cea tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: „Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi”; şi „să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului”.” (II Timotei 2, 11-19)

Fragmentul din a doua scrisoare adresată de Sfântul Pavel ucenicului său Timotei vorbeşte de legătura profundă dintre om şi Dumnezeu, relaţie ce începe pe pământ, dar continuă în veşnicie. De aceea apostolul ne avertizează că persoana care Îl tăgăduieşte pe Dumnezeu în viaţă va fi tăgăduită de El în veşnicie. Nu este vorba de răzbunare, ci de respectarea libertăţii, de acceptarea unei opţiuni pe care omul nu numai că ales-o, dar a şi cultivat-o, confirmând-o în desfăşurarea vieţii. Este imposibil ca în timpul vieţii omul să nu cunoască prezenţa lui Dumnezeu. Sfântul Pavel spune că vor fi tăgăduţi de Dumnezeu cei care L-au tăgăduit şi nu cei care nu au auzit de El. A tăgădui înseamnă a te împotrivi unei realităţi, dar nu poţi nega o afirmaţie ce nu a fost exprimată, ceva despre care nu cunoşti nimic. Dincolo de toate atitudinile umane, Dumnezeu rămâne credincios chiar dacă oamenii nu-I sunt credincioşi, pentru că „Dumnezeu nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Dumnezeu-Cuvântul nu îşi încalcă cuvintele Sale, nu pentru că ar avea de dat seamă cuiva pentru astfel de gesturi, ci pentru că, procedând astfel, nu va mai fi El. În cuvântul dat se află atât puterea de a-l realiza, cât şi întreaga ta personalitate, iar atunci când abandonezi sau revii, promisiunea nerespectată compromite cuvântul viitor, iar tu te anulezi pe tine însuţi. Arta cuvântului este o mare calitate, un mare dar, însă ascunde şi un mare risc, anume neşansa de a te depersonaliza, de a nu mai fi crezut şi respectat. Desigur, aici trebuie adus atât discernământul rostirii, cât şi recunoaşterea faptului că, la un moment dat, ai făcut o afirmaţie pentru care îţi pare rău. Nu suntem perfecţi, dar există o mare diferenţă între a nega o afirmaţie făcută şi a o recunoaşte, asuma şi corecta, una este să negi minţind şi alta este să afirmi pocăindu-te.

Apostolul zilei: Pe Dumnezeu Îl găsim în ceea ce primim şi în ceea ce oferim

Vineri, 06 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează. Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă, şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor; iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit, pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite. Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii, şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer), pe când îngerii, deşi sunt mai mari în tărie şi în putere, nu aduc în faţa Domnului judecată defăimătoare împotriva lor.” (II Petru 1, 1-11)

A cunoaşte pe cineva presupune cel puţin întâlnire cu persoana respectivă sau măcar iniţierea unui dialog cu el. De multe ori, după ani de prietenie, constatăm că nu am cunoscut întru totul acea persoană, surprinzându-ne câteodată prin gesturi nebănuite. Teologia ortodoxă vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu din frumuseţea şi organizarea lumii, din trăirea creştină prin rugăciune şi din împrejurările concrete ale vieţii. Dacă cunoaşterea raţională este meditarea gândirii umane la realităţile înconjurătoare, urmărind organizarea lumii până la cauza ultimă, experienţa duhovnicească ne conduce la simţirea tainică a prezenţei dumnezeieşti. Puterea lui Dumnezeu, spune Sfântul Petru, ne-a dăruit toate spre viaţă, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat. Acest cuvânt ne învaţă că pe Dumnezeu Îl găsim în viaţa noatră, în ceea ce primim şi prin ceea ce oferim, în gesturi simple şi în întâmplări banale. Credinciosul care nu are timp să admire natura înconjurătoare poate căuta în drumul vieţii sale paşi călăuzitori sau mustrări grijulii. În mustrările de conştiinţă pentru răul săvârşit, din bolile personale sau prin suferinţele celor apropiaţi, omul caută o prezenţă care să îl mângâie sau să îi dea puterea să încurajeze. De asemenea, în ajutorul primit pe neaşteptate şi poate pe nemeritate, din întâlniri providenţiale şi prin cuvinte de mângâiere descoperim că în desfăşurarea vieţii nu suntem singuri. Tot ceea ce primim de la Dumnezeu în această lume ne este dăruit spre viaţă, pentru că omul este chemat să trăiască veşnic. În viaţa preţuită şi trăită cu gândul la veşnicia ei şi în călăuzirea Dăruitorului ei, omul începe de pe pământ să-L cunoască pe Dumnezeu, cunoscând sensul vieţii umane. De la Dumnezeu vine şi către El se îndreaptă vieţuirea umană. Omul care îşi cunoaşte rădăcinile, preţuieşte istoria, luptă pentru viitor şi merge către destinaţia veşniciei începe de pe pământ să se întâlnească cu Cerul, în această lume începe să se cunoască pe sine şi să-L descopere pe Dumnezeu.

Apostolul zilei: Dumnezeu poate să Se dăruiască deplin credinciosului curat, chiar prin mâinile unui slujitor nevrednic

Joi, 05 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

“Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin, ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta. Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos? Pentru aceea, şi cei ce suferă, după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, săvârşind fapte bune. Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (I Petru 4, 12-19 şi 5, 1-5)

Sfântul Apostol Petru se adresează atât păstorilor de suflete, cât şi păstoriţilor, arătând misiunea sacerdotală, dar şi obligaţiile credincioşilor. Preotul are misiunea de a se apleca către fiecare om, de a nu cataloga pe unul spurcat sau pe altul curat, ci de a curăţi şi pe cel necurat. Dincolo de tot ceea ce este omenesc şi supus greşelii, preotul aduce binecuvântarea şi prezenţa lui Dumnezeu. Supunerea faţă de ierarhie aduce unitate în Biserică. De asemenea, preotul va fi judecat de Cel care i-a rânduit misiunea sacerdotală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că suntem fericiţi atunci când cinstim un preot nevrednic, pentru că atunci cinstim harul şi nu persoana. Nu detaliile personale, nu viaţa privată, ci misiunea asumată trebuie privită mai întâi. Dacă Dumnezeu a ales să aducă iertarea, să răspândească învăţătura şi să fie dăruit, cu Trupul şi Sângele Său din sfântul potir, de către un om ce a primit harul preoţiei, nouă nu ne este dat să judecăm şi să evaluăm această realitate. Ştie Dumnezeu că fiecare om are şi slăbiciuni, dar întotdeauna poate să Se dăruiască deplin credinciosului sincer şi curat, chiar prin mâinile unui slujitor plin de păcate.

Apostolul zilei: Când din iubire îndrepţi pe cineva, Dumnezeu acoperă şi multele tale greşeli

Miercuri, 04 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul, ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Destul este că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc. Ei îşi vor da seama înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii. Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze după Dumnezeu cu duhul. Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni. Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Fiţi, între voi, iubitori de străini, fără cârtire. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.” (I Petru 4, 1-11)

Dacă luăm aminte la viaţa vârstnicului Apostol Petru, observăm atât păcatul lepădării de Hristos, cât şi iubirea Mântuitorului, Care, după Înviere, Se îndreaptă către el şi, plin de dragoste, cu multă delicateţe, iniţiază un dialog pentru a-l ajuta pe ucenic să-şi facă sufletul să vorbească. Dincolo de cuvinte, Dumnezeu-Cuvântul, descoperind dragostea şi prietenia, îl iartă fără a-i reproşa nimic, îi vindecă amintirea înlocuind-o cu iubirea, şterge trecutul făcând din prezent un alt început. În acest context, relatat de Sfânta Evanghelie după Ioan, înţelegem de ce Sfântul Petru exclamă în prima sa epistolă: „Dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8). Acest cuvânt ne duce cu gândul la o întâmplare din Pateric, cuprinsă în vieţuirea avvei Ammona. Părintele Patericului este chemat de părinţii din comunitate să meargă la chilia unui frate „cu nume rău”. În chilia acestuia din urmă intrase o femeie, iar comunitatea voia să-l vădească şi să-l pedepsească. Avva Ammona, recunoscut pentru discernământul său, intră alături de toţi în chilia respectivului şi se aşază pe un chiup, un vas mare de lut. Dumnezeu îi descoperise că acolo fratele cu nume rău ascunsese femeia. Ceilalţi au căutat mult şi nu au aflat nimic, iar părintele Ammona i-a certat. După ce au plecat toţi, un singur cuvânt i-a adresat fratelui: „Ia seama la tine”. Interesant este că din exemplul părinţilor singuratici şi simpli învăţăm iubirea de oameni şi deprindem atitudini sociale ziditoare. Poate că doar în simplitate dragostea este năzuită şi poate fi vestită. Pilda din Pateric se încheie aici, pentru din acest moment viaţa acestui frate se schimbă, păcatele lui sunt acoperite, iar virtuţile încep a fi descoperite. Dragostea te învaţă cum să îndrepţi pe cineva fără să îi jigneşti şi fără să-i anulezi libertatea, să-i descoperi greşelile fără a i le arăta. Atunci când din iubire şi cu iubire îndrepţi pe cineva, Dumnezeu acoperă şi multele tale greşeli.

Apostolul zilei: Doar omul ce are lumină în privire poate privi Lumina lumii

Marti, 03 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug; să se ferească de rău şi să facă bine; să caute pacea şi s-o urmeze; căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor, iar faţa Domnului este împotriva celor ce fac rele. Şi cine vă va face vouă rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine? Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi. Iar de frica lor să nu vă temeţi, nici să vă tulburaţi. Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos. Căci e mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să pătimiţi făcând cele bune, decât făcând cele rele. Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă.” (I Petru 3, 10-22)

Icoana ortodoxă a Învierii Domnului Îl înfăţişează pe Mântuitorul Hristos cu trupul înconjurat de mandorlă, intrând în profunzimile pământului, călcând în picioare porţile iadului şi ridicându-l pe Adam din întuneric. Tradiţia iconografică bizantină a praznicului Învierii Îl prezintă de cele mai multe ori pe Hristos Domnul ţinând în mâna stângă un sul, simbol al propovăduirii. Din fragmentul apostolic de astăzi, în care Sfântul Petru spune că Hristos „S-a coborât şi a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare”, s-a inspirat iconograful sărbătorii, iar în lumina acestui cuvânt înţelegem teologia profund scripturistică zugrăvită în icoana Învierii. Învăţăm de aici că Hristos nu a scos pe nimeni din întuneric cu forţa, pentru că propovăduirea Lui ne duce cu gândul la libertatea noastră, a celor care auzind chemarea o putem urma sau o putem ignora. Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni în mod mecanic, în virtutea unei amnistii generale, ci El propune şi aşteaptă răspunsul nostru. Chiar şi în iadul lipsit de lumină şi plin de răutate, Dumnezeu este Cel care respectă libertatea persoanei umane. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că prin pogorârea Mântuitorului Hristos la cei din întuneric se vede faptul că iubirea Sa de oameni şi predica Sa nu este părtinitoare, ci se adresează întregii firi umane, atât celor dinainte de întruparea Lui, cât şi celor de după Înălţarea Sa. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că L-au urmat pe Hristos doar cei care I-au crezut cuvântul, iudeii care au trăit în nădejdea unui Mântuitor şi cei din alte neamuri care au făcut binele şi au cultivat iubirea. L-au recunoscut pe Hristos coborât în iad doar cei care au acumulat în viaţă lumină şi bunătate, pentru că doar omul bun îl cunoaşte şi recunoaşte pe Dumnezeul cel Bun, doar omul ce are lumină în privire poate privi Lumina lumii. Hristos Domnul a parcurs toate etapele vieţii umane, solidarizând cu omul în naştere, în suferinţă, în moarte şi în viaţa de după moarte, pentru a aduce lumină şi bucurie acolo unde nu mai era speranţă. Sufletul Lui nu va rămâne în iad pentru a arăta că după Jertfa şi Învierea Lui nici un suflet uman nu mai trebuie să meargă către iad. Dar mai învăţăm că Mântuitorul sfărâmă porţile iadului imediat după Jertfa de pe Cruce pentru a ne arăta că în faţa jertfei porţile răutăţii şi întunericului se dărâmă.

Apostolul zilei: Încununat cu mărire şi cu cinste, omul este frate mai mic al Mântuitorului Hristos

Luni, 02 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„„L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; şi cu mărire, şi cu cinste l-ai încununat, şi l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui.” Dar prin faptul că a supus lui toate, (înţelegem) că nimic nu i-a lăsat nesupus. Acum, însă, încă nu vedem cum toate i-au fost supuse. Ci, pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om. Căci ducând pe mulţi fii la mărire, I se cădea Aceluia, pentru Care sunt toate şi prin Care sunt toate, ca să desăvârşească prin pătimire pe Începătorul mântuirii lor. Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: „Spune-voi fraţilor mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda”. Şi iarăşi: „Eu voi fi încrezător în El”; şi iarăşi: „Iată, Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu”. Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa. Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat. Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului.” (Evrei 2, 7-17)

Acest fragment apostolic se citeşte la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, atunci când Pruncul Hristos este adus de Fecioara Maria la Templu şi este ţinut în braţe de dreptul Simeon. Citind Sfânta Evanghelie care relatează acest episod, putem cu uşurinţă să afirmăm că Fecioara Maria a împlinit o prescripţie a Legii Vechiului Testament, dar trecând dincolo de ritual şi oprindu-ne la persoanele prezente în această sărbătorire, observăm că Dumnezeu-Pruncul este ţinut în braţe de oameni, dumnezeirea este cuprinsă în mâini de umanitate, iar Cel ce l-a creat pe om şi ţine lumea este ţinut în braţe de un om. Părinţii Bisericii au extras din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel această citire, pentru a ne pregăti să înţelegem taina din Templul de la Ierusalim, petrecută la 40 de zile după naşterea Mântuitorului Hristos. Măreţia omului, dată la creaţie, şi milostivirea Domnului, promisă şi oferită la „plinirea vremii”, sunt descrise de Sfântul Apostol Pavel în fragmentul apostolic de astăzi. Încununat cu mărire şi cu cinste, pus stăpân peste creaţie, omul creat după chipul şi asemănarea Creatorului, este frate mai mic al Mântuitorului Hristos, este primit în familia dumnezeirii şi inclus în iubirea dăruitoare a Sfintei Treimi. În sărbătoarea din această zi, dreptul Simeon se bucură pentru că vede promisiunea lui Dumnezeu împlinită şi familia creaţiei reunită şi împăcată de Creatorul pogorât pentru a-şi ajuta fraţii. Dar dacă Hristos Domnul nu se ruşinează să ne considere şi să ne numească fraţi, de ce ne-am ruşina noi să afirmăm că suntem în lume fraţi ai Fiului lui Dumnezeu? Sfântul Pavel, privind în istoria mântuirii, cunoscând cuvântul Evangheliei, nu spune aici că Hristos ne este simplu stăpân, nu vorbeşte despre autoritatea Lui de Creator şi Judecător, ci Îl numeşte frate mai mare, pentru că alături de fraţi creştem, împreună cu ei simţim iubirea părintească şi lângă ei parcurgem drumul spre maturitate. Fratele mai mare ne supraveghează copilăria din poziţia celui care are aproximativ aceeaşi vârstă cu noi, iar noi tindem în permanenţă să-l ajungem din urmă, atât ca stare cât şi ca vârstă, noi creştem asemenea lui, dar el tot timpul este cu un număr de ani înaintea noastră. În viaţa duhovnicească suntem chemaţi să creştem alături de fratele mai mare, Hristos Domnul, să dorim din desăvârşirea Lui. Astăzi, Hristos Domnul vine şi întâmpină pe cei ce ies în întâmpinarea Lui, vine în familiile celor ce îl privesc ca pe Unul din familie, un frate mai mare care nu uită niciodată să fie milostiv şi credincios şi care a „gustat moartea pentru fiecare om”.