“Din Apostol Citire….”
Pr. James Thornton
Ed. Egumeniţa
Trad.: Radu Hagiu
„Să ne curățim pe noi”
în Duminica a Șaptesprezecea după Rusalii
Epistola a Doua către Corinteni 6:16-7:1
Cel dintâ verset al capitolului şapte din a Doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Pavel spune în cele din urmă: Să ne curăţim pe noi de toată spurcăciunea trupului și a duhului, desăvârşind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu. Altei tălmăciri ale Bibliei spun: Să ne curăţim pe noi de toată pângăriciunea trupului şi a duhului lucrând sfinţire cu frica lui Dumnezeu. Cele două versiuni sunt aproape identice, schimbând spurcăciunea cu pângăriciune şi sfinţire cu sfinţenie. O traducere într-un limbaj mai modern a cuvintelor Sfântului Pavel ar suna astfel: „Deci să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea pâna la capăt, cu frica lui Dumnezeu”. Ceea ce vreau să scot aici în evidenţă este că, orice versiune am folosi, înţelesul este unul limpede. Creştinii ortodocşi, noul Popor Ales şi Noul Israel, trebuie, asemenea credincioşilor Vechiului Legământ, să se păzească de orice întinăciune, dacă vor să rămână plăcuţi lui Dumnezeu, dacă vor ca Dumnezeu să sălăşluiască pe mai departe între ei. Aşa cum evreii se fereau chiar şi de cea mai mică atingere a lucrurilor necurate, la fel trebuie să facă şi creştinii. Pe vremea Sfântului Pavel, însă, la începutul epocii creştine, nu se conturase încă o părere limpede asupra celor ce sunt cu adevărat necurate.
Pentru iudei, să se ferească de pângărire însemna să nu mănânce sau să nu atingă mâncărurile oprite: porci, târâtoare şi păsări răpitoare, de pildă. Pe lângă acestea, li se cerea să nu se atingă de cele socotite a fi necurate: bolnavii de lepră şi toate cele legate de morţi, ca să dăm doar două exemple. În cele din urmă, se fereau, în general, de orice tovărăşie sau atingere fizică cu neiudeii.
Hristos, în perioada lucrării sale pământeşti, a arătat puţină îngăduinţă faţă de credinţa făţarnică a căpeteniilor religioase iudaice ale vremii şi faţă de tâlcuirea lor fanatică a legilor despre curăţie şi necurăţie. A fi curat pe dinafară, dar necurat pe dinlăuntru, ca mulţi dintre farisei, însemna a fi asemenea mormânturilor celor văruite, spune Hristos frumos la exterior, însă plin de stricăciune în interior. În alt pasaj metaforic, El i-a învinuit pe farisei că îşi curăţă partea dinafară a paharelor şi a vaselor, dar trec cu vederea murdăria – hrăpirea și nedreptatea o numeşte Hristos – cea dinlăuntru. Astfel că, potrivit învăţăturilor lui Hristos, creştinismul ortodox a înduhovnicit această înţelegere a curăţiei şi necurăţiei.
Opreliştile legii mozaice asupra anumitor feluri de mâncăruri au fost desfiinţate în creştinism. Noul Legământ a accentuat curăţia duhovnicească, în contrast cu latura exterioară pietistă, care – în mare măsură – constituia noţiunea anterioară de credincioşie faţă de Dumnezeu. Din perspectiva creştină, omul trebuie să se ferească cu orice chip de păcatîndeosebi de păcatul de moarte, pentru a face parte din Poporul Ales al lui Dumnezeu, Biserica
Ortodoxă.
În Biserica timpurie, în unele locuri, au existat neînţelegeri serioase asupra reprimirii în părtăşia Bisericii a celor ce au săvârşit păcate de moarte. Grupările zelotiste erau nemulţumite de poziţia moderată a Bisericii Ortodoxe. Cu timpul, rigoriştii au fost înfrânţi şi a biruit poziţia ortodoxă că păcătoşii pot fi redobândiţi pentru Biserică.
Domnul Hristos le-a dat apostolilor Săi putere de a ierta păcatele. În Evanghelia de la Ioan, Iisus spune: Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea vor fi ţinute. Tot aşa, în Evanghelia de la Matei, Hristos le zice apostolilor Săi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate în cer.
Puterea de a ierta păcate, de a dezlega legăturile păcatului, a fost dăruită în chip limpede de Domnul Iisus Hristos apostolilor săi. Aceşti apostoli, hirotonind episcopi spre cârmuirea Bisericilor locale din întreaga lume, le-au transmis aceeaşi putere. Preoţii, prin hirotonia şi prin ascultarea de episcopul locului, au aceeaşi putere de a ierta păcatele. Avem mărturia multor Sfinţi, Părinți ai Bisericii şi scriitori bisericeşti timpurii că aceasta era învăţătura Bisericii străvechi. De pildă, scrierile Sfântului Ignatie al Antiohiei (cca. 30 – cca. 107) şi ale Sfântului Policarp al Smirnei (cca. 70 – cca. 156) confirmă aceasta; semnificativ este şi faptul că amândoi erau apropiați de Sfântul Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu (cca. 7 – cca. 101) şi de alţi oameni care L-au cunoscut personal pe Domnul Iisus Hristos. Din această pricină, Părinţi timpurii ai Bisericii sunt numiţi şi Părinţi Apostolici.
Protestanţii tăgăduiesc episcopilor şi preoţilor această putere de a ierta păcatele. Predicatorii lor contestă această putere în literatura şi în programele lor de televiziune. O fac din neştiinţă, mai ales din necunoaşterea scrierilor zămislite în Biserica timpurie. Pentru aceşti protestanţi, istoria Bisericii s-a oprit o dată cu Sfinţii Apostoli şi a început din nou abia în veacul al cincisprezecelea sau al şaisprezecelea. Cincisprezece veacuri de istorie a Bisericii, cincisprezece veacuri pline de trăirile, mărturiile şi învăţăturile a nenumăraţi mari Sfinţi sunt, astfel, date la o parte.
Să recapitulăm pe scurt ce am spus până acum. Poporul Vechiului Legământ, mai ales în timpul lucrării ‘0W pământeşti a lui Hristos, punea accent pe curăţia şi pe evlavia exterioară. Potrivit mvăţăturilor lui Hristos, Biserica Ortodoxă a stabilit pentru mădularele ei un standard mult mai înalt. Creştinul căruia îi pasă câtuşi de puţin de soarta sufletului său nu poate fi credincios în public şi păcătos în particular. Trebuie să fie cu adevărat curat – curat duhovniceşte, curat lăuntric. Trebuie să se alipească lui Dumnezeu din toată inima sa, şi din tot sufletul său, şi din tot cugetul său. Însă, deoarece omul a devenit prin căderea celor dintâi-părinţi o făptui păcătoasă, trebuie să se spele şi să se cureţe duhovniceşte de mai multe ori. Pentru împlinirea acestui lucru a dăruit Hristos Bisericii Sale Taina Spovedaniei. Iar acest dar a trecut de la Sfinţii Apostoli la urmaşii lor, Episcopii, care l-au înmânat apoi, prin Taina Hirotoniei, următoarelor generaţii de episcopi ortodocşi.
Spovedania este un dar minunat al lui Dumnezeu. Un dar, să ne amintim, ce înseamnă ceva dat fără plată. Darul implică un dăruitor şi un primitor. Un dar refuzat de cel căruia îi era hărăzit nu are nici o valoare pentru acesta. In ce priveşte Taina Spovedaniei, dacă nu ne folosim de acest dar nepreţuit, înseamnă că l-am refuzat.
Un mare teolog ortodox din veacul al XX-lea, protopopul Mihail Pomazanski, scrie că Taina Spovedaniei cere ca păcătosul să-şi arate pocăinţa înaintea unui preot ortodox, înşirându-şi păcatele cu glas tare, clipa în care Dumnezeu, pin mijlocitorul Său, preotul, i le iartă din nemărginita Sa milă. Trebuie să ne pocăim, adică să ne pară rău pentru păcatele noastre şi să fim hotărâţi a ne feri de ele – sau, măcar, să ne luptăm sincer cu ele. Trebuie să ne rostim cu glas tare păcatele înaintea preotului, pentru că cuvântul „spovedanie” (provenit din slavonescul ispovedanije) înseamnă „mărturisire”, adică recunoaşterea deschisă a unui lucru în fata altcuiva.
Când ne spovedim, trebuie să căutăm şi ajutorul lui Dumnezeu în lupta împotriva păcatului. Dumnezeu ne cere să luptăm toată, viaţa pentru desăvârşire. Hristos a spus: fiti dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este. Vădit lucru, nu vom atinge desăvârşirea într-o zi sau într-o săptămână. Este o căutare care durează o viaţă. Este un proces de rugăciune neîncetată, de pocăinţă neîncetată, de curăţire neîncetată.
Biserica romano-catolică a tins – şi încă mai tinde – să sublinieze, în înţelegerea pe care o are despre spovedanie, rolul preotului de judecător ce ascultă greşelile păcătosului, le judecă şi dă o „penitenţă”, o pedeapsă care să-L satisfacă pe Dumnezeu pentru jignirea ce I s-a adus. Biserica Ortodoxă vede preotul mai degrabă ca un doctor care, ascultând povestirea tristă a căderilor omeneşti, îi oferă bolnavului sfaturi şi învăţături, adesea şi un leac duhovnicesc. Acest leac duhovnicesc poate fi sub forma unei epitimii – un canon-reţetă care poate include anumite rugăciuni, ascultări sau lecturi duhovniceşti. Acestea au ca scop sprijinirea hotărârii lăuntrice a celui ce se pocăieşte, tămăduirea sufletului său de urmările păcatului, întărirea părerii de rău şi, în anumite cazuri, ocrotirea celorlalţi de boala sa duhovnicească, până ce păcătosul se va vindeca pe deplin. Totuşi, deşi preotul lucrează ca un doctor duhovnicesc, Dumnezeu este Cel ce vindecă şi săvârşeşte iertarea păcatelor.
Este adevărat că putem dobândi iertarea anumitor păcate relativ mici printr-o rugăciune sinceră către Dumnezeu. De fapt, ar trebuie să ne rugăm mereu lui Dumnezeu să ne ierte multele nelegiuiri pe care le săvârşim zi de zi. Mă refer la acele păcate întâmplătoare ce pot fi asemănate cu un vrăjmaş care trimite la vreme de război unul sau doi ostaşi pe ţărmul nostru. Prin rugăciune, aceşti cotropitori străini sunt izgoniţi. Am putea da ca exemplu pentru astfel de păcate clipă de uşoară mânie sau de nerăbdare, ori nebăgarea în seamă, cu dispreţ, a altcuiva. Fiindcă a venit vorba, şi aceste păcate trebuie mărturisite în faţa unui preot.
Totuşi, păcatul de moarte este cu totul altceva. Este ca şi cum vrăjmaşul ar trimite câteva regimente pe ţărmul nostru pentru a stabili un „cap de pod” puternic. E nevoie de pricepere şi de contramăsuri în forţă pentru a împiedica un dezastru. Genul de păcate la care mă refer aici sunt cele care ameninţă sufletul cu moartea duhovnicească: omorul, preacurvia, desfrânarea, hula, apostazia, nepăsarea faţă de cei săraci şi nevoiaşi, clevetirea şi grabnica-judecare a celorlalţi – ca să pomenesc doar câteva. Printre păcatele de moarte se pot număra şi nişte păcate oarecum mici, care însă se înrădăcinează într-atât în viaţa noastră, încât devin un obicei şi nu ne mai dăm seama de ele. Este nevoie de intervenţia unui preot, care să dăruiască iertare de la Dumneze şi să înceapă lucrarea de tămăduire duhovnicească.
Nesocotirea Tainei Spovedaniei duce la veşnica noastră pierzanie. Dacă suntem păcătoşi – şi toţi suntem – ni se porunceşte, potrivit cuvintelor Sfântului Vasile cel Mare, „a ne mărturisi păcatele celor ce li s-a încredinţat chivernisirea Tainelor lui Dumnezeu”. Dacă facem aceasta cu credinţă, vom împlini cerinţa din Apostolul de astăzi, de a ne curaţi pe noi de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu.
