Sfintii Apostoli Petru si Pavel

ianuarie 17, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 29-a dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„ÎMBRĂCAŢI-VĂ CU OMUL CEL NOU”

Predică la Epistola către Coloseni a Sfântului Pavel (3:4-11),

în Duminica a douăzeci şi noua după Rusalii,

Unul dintre cele mai captivante concepte din învăţătura şi teologia creştină ortodoxă este cel al omului cel vechi şi al omului cel nou, omul cel vechi fiind omul căzut, păcătos, iar omul cel nou – creştinul botezat care se străduieşte să fie asemenea lui Hristos. De fapt, învăţăturile şi teologia creştină ortodoxă se referă adesea la lucrurile lui Dumnezeu ca noi. In Sfânta găsim termeni precum Noul Legământ, zidirea cea nouă,  ceruri noi , pământ nou   , Ierusalimul cel nou, cântare nouă, laudă nouă, nume nou, duh nou, inimă nouă ș.a. Oamenii se veselesc întru cele noi.

Cumpărăm haine noi şi le aruncăm pe cele vechi şi ponosite. Schimbăm un automobil vechi, ruginit, hârbuit cu unul nou şi strălucitor. Gând purtăm haine noi sau conducem o maşină nouă, parcă mergem mai vioi şi poate, chiar, ne ţinem fruntea un pic mai sus. Oricui îi place noul, lucru adevărat chiar şi pentru felul în care îi privim pe alţi oameni Cine sunt cei socotiţi ca fiind chipeşi sau frumoşi? În mare parte, cei tineri. Vorbim despre „prospeţimea” tinereţii şi, pe măsură ce trece timpul, spunem că frumuseţea „păleşte”; unei vedete de film îmbătrânite i se mai spune şi „frumuseţe ofilită”. Prospeţimea şi noutatea tinereţii sunt plăcute minţii şi ochiului. Oamenii cheltuiesc averi pe cosmetice, pe vopsele de păr, pe creme împotriva ridurilor şi chiar pe operaţii estetice, într-o încercare deznădăjduită şi adeseori patetică de  a împiedica inevitabilul – acea trecere treptată, cu neputinţă de evitat, de la tinereţe la bătrâneţe. Exploratorul spaniol Juan Ponce de León (cea. 1460-1521) şi tovarăşii săi şi-au primejduit vieţile şi au pierdut mulţi ani căutând acea legendara Fântână a Tinereţii despre care se spunea că ar fi putut împiedica procesul de îmbătrânire, aducând tinereţe şi sănătate imediată celor care beau din ea. Dar – vai! – obiectul căutării acestui mare explorator era o pură închipuire.

În Apostolul de astăzi, Sfântul Pavel le spune creștinilor din Colosse (o cetate din Asia Mică) că trebuie să primească noul şi să renunţe la vechi. Ei trebuie să-şi omoare mădularele cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este slujire idolilor. Trebuie, cu alte cuvinte, să dea morţii cele ce aparţin, în sine, omului cel vechi al Căderii: obsesia pentru o activitate sexuală păcătoasă, fie cu fapta, fie cu gândul; lăcomia, adică obsesia pentru acumularea de bogăţii, de averi şi confort până când acestea ajung nişte idoli.

Ce înseamnă să ne omoram mădularele? Să ucidem sau să nimicim omul cel vechi, îndreptându-ne prin înfrânare. Sfântul Ioan de Kronstadt ne sfătuieşte: „Nefericit este cel ce iubeşte fără de măsură plăcerile vieţii, cel ce s-a înconjurat de toate plăcerile cu putinţă. Se va feri de orice neplăcere, va deveni fără de bărbăţie şi nerăbdător; însă viaţa creştinului este numai neplăcere, o cale aspră şi îngustă, o cruce, care cere mare răbdare, în nenumărate neplăceri. Pentru aceasta, luptătorule creştin, nu căuta mângâieri în sălaşul tău şi în cele dimprejur; nu iubi plăcerile acestei lumi, ci iubeşte-L pe Hristos, purtătorul de cruce. Îndură neplăcerile, şi obişnuieşte-te cu ele. (…) Trebuie să ne omoram trupul, cu multele sale pofte, şi patimile pe care le avem prin înfrânare, nevoinţă şi rugăciune; iar nu să-1 aţâţăm pe el și poftele sale, prin din gura lor.

Mai mult, spune Sf. Pavel, creștinii să nu slobozească mânie, iuțime, răutate, hulă, cuvânt de rușine din gura lor.

Creştinii – ca să limpezim acest mesaj – nu trebuie să se lase cuprinşi de o mânie nedreaptă sau nepotrivită, nu trebuie să nutrească vrăjmăşii, nu trebuie să caute răzbunare sau să uneltească spre a face rău altora, nu trebuie să-L înjure pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, nu trebuie si folosească un limbaj murdar. Pe scurt, creştinul ortodox trebuie să se stăpânească în tot ceasul, cu grijă faţă de vrednicia sa şi a celorlalţi copii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Pavel îi învaţă apoi pe cititorii săi – şi pe noi toţi: Nu vă mințiţi unul pe altul, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi îmbrăcând pe cel nou, care se înnoieşte spre cunoaştere, după chipul Celui ce l-a zidit pe el. Sfântul Ignatie al Antiohiei spune că Iisus Hristos este „gura care nu poate rosti minciuna, prin care Tatăl adevărat a grăit”. Trebuie să fim precum Hristos. Trebuie să fim cinstiţi unul cu celălalt, pentru că, dacă nu suntem cinstiţi, dacă nu suntem sinceri, făurim .un mediu înşelător, amăgitor şi otrăvit de făţărnicie. Intr-o obşte condusă de Hristos trebuie să existe o onestitate, o încredere şi o siguranţă deplină.

Devenind creştini, am făgăduit să lepădăm omul cel vechi şi faptele sale, şi să ne îmbrăcăm cu cel nou. Îmbrăcându-ne cu omul cel nou, ne îmbrăcăm in Hristos, căci El este Adam cel de pe urmă şi omul cel de-al doilea, adică Omul cel Nou, prototipul a ceea ce Dumnezeu a avut de gând atunci când 1-a făcut pe om după chipul Său şi spre asemănarea cu El, prototipul unei omeniri înnoite („înnoită” adică „făcută iarăşi nouă”, făcută iarăşi tânără şi proaspătă), prototipul Omului celui Nou în care toţi ne preschimbăm atunci când intrăm în Sfânta Biserică, la Botez.

In viaţa creştină, în Biserica Ortodoxă, ne lămureşte Sfântul Pavel, nu [mai] este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob şi slobod; ci toate şi întru toţi Hristos. Aceste deosebiri dintre oameni îşi au înţelesul şi rostul în lumea aceasta, într-adevăr, deosebirile sunt absolut necesare în societăţile omeneşti. Ele, însă, nu au nici un rost în lumea duhovnicească a omului celui nou. Criteriile lumii duhovniceşti diferă de cele pământeşti. Omul cel nou este însufleţit de dragostea lui Hristos, care îi luminează pe toţi – toate şi întru toţi Hristos. Adevăratul următor al lui Hristos ştie că în Biserica Ortodoxă nu există deosebiri omeneşti mai presus de chemarea de creştin.

În lumea vremelnică, unde timpul este neînduplecat, nemilos, aducând stricăciune, năruire şi învechire, noutatea, aşa cum am văzut, este preţuită, iar vechimea este dispreţuită, pentru că ne aminteşte dureros de putreziciune, de cât de firavi şi de muritori suntem noi, toţi cei dragi ai noştri şi toate cele materiale. În afara lui Hristos, în afara unei vieţi în Hristos, în afara făgăduinţelor lui Hristos, există doar stricăciune, năruire şi îmbătrânire. în afara lui Hristos, noul şi tinereţea sunt nişte glume groteşti, de vreme ce par a dăinui, dar de fapt nu o fac. Cu Hristos, printr-o viaţă ia Hristos şi prin primirea făgăduinţelor Sale, luăm viaţa omului cel nou cu care ne I îmbrăcăm Ia Botezul nostru.

Oricum, această prefacere într-un om nou este un întreg proces, cu un început, un mijloc şi un sfârşit. Este ceva asemănător procesului biologic de metamorfoză prin care anumite fiinţe îşi schimbă dramatic morfologia, forma lor exterioară – de pildă, mormolocii devin broaşte, omizile devin fluturi. Însă, în cazul nostru, cea care se schimbă este materia duhovnicească lăuntrică, nu cea fizică. Este nevoie, aşa cum spune Sfântul Pavel, de silinţă din partea noastră, pentru a lepăda relele ce ne trag în jos şi pentru a îmbrăţişa conştient vieţuirea cuvenită unui om nou şi care se aseamănă lui Hristos, modelul nostru.

Acest om nou, scrie Sfântul Pavel, se înnoieşte spre cunoaştere, după chipul Celui ce l-a zidit pe el. Odată ce ne dăruim acestei preschimbări într-un om nou, cunoaşterea crescândă a lui Hristos ne va înnoi pe mai departe. Trupeşte, în viaţa aceasta, vom îmbătrâni şi ne vom şubrezi din ce în ce mai mult. Însă duhovniceşte, dacă trăim pentru Hristos, vom întineri şi ne vom întări. Sfântul Ioan Gură de Aur adevereşte acestea, învăţându-ne că atunci când un om ajunge să Îl cunoască pe Hristos, „nu spre bătrâneţe se îndreaptă, ci spre o tinereţe mai deplină decât cea dinainte. Pentru că atunci când a primit o cunoaştere mai deplină, se învredniceşte de lucruri mai înalte şi este într-o plinătate mai mare a vârstei, cu mai multă tărie; iar aceasta, nu doar din pricina tinereţii, ci şi din pricina acelei asemănări, după care fiinţează. Vezi dar, că viaţa cea desăvârşită este precum o Zidire după chipul lui Hristos… Iar Hristos, ca şi învăţătura Sa, este veşnic tânăr, proaspăt şi nou”.

„Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să dăm”. Rostim aceste cuvinte de multe ori, la ecteniile dumnezeieştilor slujbe. Să le împlinim întocmai. Să ne dăm pe noi înşine noului, tinereţii, prospeţimii, tăriei pe care le găsim în Domnul Iisus. Să ne dăm pe noi înşine omului celui nou ce ne-a fost dăruit şi să respingem, cu hotărâre şi pentru totdeauna, omul cel vechi plin de păcate pe care l-am lepădat cu multă vreme în urmă, omul cel vechi care făgăduieşte doar urâţenia  duhovnicească,   îmbătrânirea  duhovnicească, senilitatea duhovnicească şi, în cele din urmă, moartea duhovnicească. Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare pentru noul cel veşnic şi pentru viaţa cea veşnică. Să ne cerem aşadar, dreptul primit prin naştere.

The Rubric Theme. Create a free website or blog at WordPress.com.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.