Exegeza la Apostol: Hristos, Arhiereu in veci

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţã Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale” (Evrei 4, 10).

Păcatul strămoşesc a alterat chipul lui Dumnezeu în om, a întrerupt legătura de comuniune a omului cu El şi a tulburat „odihna dinamică” a fiinţei umane în urcuşul ei spiritual ascendent la Dumnezeu.

Mişcarea imprimată de Dumnezeu lumii şi omului în momentul existenţei lor iniţiale sau de început este destinată ascensiunii întregii lumi create în odihna veşnică a comuniunii cu El. Păcatul neascultării a denaturat traiectul omului şi al lumii într-o direcţie contrară lui Dumnezeu. Căderea omului a afectat profund starea sa ontologică şi religios-morală în aşa fel încât fără ajutorul lui Dumnezeu proniatorul şi fără „intervenţia” Sa extraordinară în lume şi în mijlocul poporului ales prin profeţi, regi prooroci şi arhiereii Vechiului Testament lumea s-ar fi clătinat din temelii.

Centrul religios al tradiţiei Vechiului Testament este reprezentat de Lege, de prooroci şi de psalmi. Se poate afirma cu deplină îndreptăţire că, înainte de primirea Decalogului, centrul de gravitate al tradiţiei poporului ales sunt jertfele sângeroase, care au ca punct de plecare disponibilitatea deplină a patriarhului Avraam de a-şi sacrifica propriul fiu în baza unei credinţe ce reprezintă simbolul paternităţii divine şi tip al jertfei sângeroase a lui Hristos după trup. Nevoia religioasă general umană de a se afla într-o relaţie posibilă doar într-un mod indirect, ca răspuns la imperativele (poruncile) lui Dumnezeu comunicate prin profeţi şi prooroci, i-a determinat pe evrei să instituie cultul sacrificial al jertfelor sângeroase şi nesângeroase. Arhiereul Vechiului Testament era ales din mijlocul poporului şi era pus spre slujirea oamenilor, pentru iertarea păcatelor prin invocarea iertării lui Dumnezeu, prin aducerea de daruri şi jertfe.

Fiind ales din mijlocul poporului şi consacrat în mod special, arhiereul Vechiului Testament era cuprins de slăbiciuni şi păcate ca şi ceilalţi oameni. Astfel, el putea să fie îngăduitor cu cei lipsiţi de cunoştinţa cea adevărată şi faţă de cei rătăciţi fiindcă şi el era supus acestor greşeli. Întrucât era păcătos, el, trebuia să aducă jertfe pentru păcatele sale, aşa cum aducea jertfe pentru păcatele poporului.

Sfântul Apostol Pavel foloseşte permanent paralela dintre preoţia Vechiului Testament şi cea a Noului Testament sau cea dintre arhieria Vechiului Testament şi arhieria lui Hristos. În ambele cazuri slujirea preoţească sau arhierească au la bază şi la origine chemarea lui Dumnezeu. Fiindcă „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron” (Evrei 5, 4). Sfântul Apostol Pavel ne dă aici o învăţătură extrem de importantă pe care nu toţi creştinii au înţeles-o cum trebuie şi anume aceea că slujirea preoţească sau arhierească nu este dată de oameni şi nu este o cinste sau o demnitate prin delegaţia comunităţii, ci prin chemare de la Dumnezeu. După „logica” descoperirii dumnezeieşti niciun arhiereu nu există şi nu lucrează pentru preamărirea sa, ci pentru preamărirea Celui ce l-a chemat la slujire şi l-a pus prin chemare în această slujire. „Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec»” (Evrei 5, 5-6). Şi mai mult decât atât, El, Fiul lui Dumnezeu, în zilele Lui în Trup S-a făcut ascultător până la moarte deşi era Fiu, a suferit şi a strigat cu lacrimi şi cu rugăciuni către Cel care putea Să-L izbăvească de la moarte, adică către Tatăl Său: „şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5, 7). Hristos a parcurs întregul itinerar posibil al suferinţei şi al ispitei de a se simţi departe de comuniunea cu Tatăl, pentru ca să le ajute celor care pot cădea într-o asemenea stare să se izbăvească de ea şi astfel să se înscrie pe calea mântuirii. Hristos S-a coborât ca om prin moarte pe cruce până la marginile inferioare ale existenţei, în proximitatea „nefiinţei”, şi a învins ispita de a Se simţi lipsit de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca orice om să nu fie niciodată lipsit de nădejdea ajutorului din partea lui Dumnezeu în orice încercări, necazuri, dureri sau suferinţe indiferent cât de mari ar fi ele.

Hristos, Arhiereul Cel Care a învins moartea şi a înviat din morţi a străbătut cerurile şi S-a aşezat cu trupul Său asemenea cu trupul nostru în afară de păcat, însă transfigurat deplin prin înălţare la cer, de-a dreapta Tatălui. Aşadar, să ţinem cu străşnicie credinţa aceasta şi s-o mărturisim cu nădejde fiindcă avem Arhiereu în cer pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Cel înviat din morţi. A sosit momentul, spune Sfântul Apostol Pavel, ca omul să dobândească odihna cea veşnică, în proximitatea lui Dumnezeu, Cel Care după facerea lumii S-a odihnit de toate lucrurile Sale. Prin Hristos, Arhiereu în veci omul şi lumea au dobândit în mod obiectiv posibilitatea reală de a intra în odihna veşnică, în acea mişcare mai presus de mişcare în jurul tronului lui Dumnezeu.

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 5, 16) şi aşa să preamărim pe Hristos Arhiereul veşnic.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Cinstirii Sfintei Cruci

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„SA NE APROPIEM CU ÎNDRĂZNEALĂ LA SCAUNUL HARULUI”

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (4:14-5:6),

în Duminica a Treia a Postului Mare

Duminica Cinstirii Sfintei Cruci

O mare parte a Apostolului de astăzi poate fi înţeleasă ca o cântare de laudă adusă lui Hristos Iisus, Cel cinstit de Sântul Pavel atât ca Arhiereu mare, cât şi ca Fiul lui Dumnezeu. Acest Arhiereu mare , Însuşi Hristos Dumnezeu – ne spune Sfântul Pavel -, nu este departe de noi, ci, pentru că S-a întrupat şi a trăit printre noi, poate pătimi, împreună cu noi, slăbiciunile noastre. El ne ştie bolile, durerile, temerile, ispitele, ostenelile şi neputinţele. In firea Sa omenească, a fost întocmai ca noi, în toate încercările şi suferinţele omeneşti, cu excepţia, bineînţeles, a păcatului.

Deoarece Hristos Iisus a fost unul dintre noi şi, astfel, înţelege pe deplin condiţia omenească, suntem chemaţi de către Sfântul Pavel să ne apropiem, dar, cu îndrăzneală la scaunul harului Lui, ca să luăm milă, şi har să aflăm spre ajutor la bună vreme. Putem să ne apropiem cu îndrăzneală, zice Sfântul Pavel. Aceasta înseamnă că, atâta vreme cât ne pocăim de fărădelegile noastre şi suntem plini de credinţă în mila lui Dumnezeu, ne putem apropia de Dânsul fără cutremur; ne putem apropia într-un duh al deplinei încrederi, căci acesta este un scaun al harului, al dragostei şi milei, nu al pedepsei.

Sfântul Ioan de Kronstadt ne previne că un om cu credinţă puţină sau slabă, dacă îl va ruga pe Dumnezeu să-i ajute cu ceva, se poate primejdui să fie rănit de către Cel Viclean cu necredinţa în putinţa împlinirii cererii sale şi se poate depărta deznădăjduit şi ruşinat. Creştinii trebuie să-şi Mărească credinţa atunci când vin către Dumnezeu şi, având credinţa tare, sie se apropie cu îndrăzneală, cu încredere.

Să observăm că Sfântul Pavel, referindu-se la Domnul Iisus ca „marele Arhiereu” – drept aceea, având [noi] Arhiereu mare -, foloseşte expresia „având [noi]“. Pronumele „noi” are sens doar dacă îl înţelegem ca referindu-se la obştea Bisericii, căci trebuie să ne amintim că Sfântul Apostol le scrie creştinilor evrei, adică credincioşilor din ţinuturile iudeilor. Aşadar, acest „noi” al Sfântului Pavel se referă la mădularele Bisericii Ortodoxe. Această interpretare are sens şi din pricina faptului că doar în obştea cea sfântă a Bisericii se poate găsi dreapta credinţă plăcută lui Dumnezeu. Doar acolo dreapta închinare, închinare saturată cu mireasma tainică a Harului lui Dumnezeu.

Dicţionarul defineşte „preotul” (sau „iereul”, în greacă) ca fiind cel ce aduce jertfe lui Dumnezeu în numele credincioşilor. Sfântul Pavel se referă în chip limpede la aceasta atunci când afirmă că Hristos Iisus este „marele nostru Arhiereu”, Care aduce în locul nostru tainice daruri şi jertfe pentru păcate şi Care este pururea îngăduitor cu cei neştiutori şi cu cei ce rătăcesc, adică cu noi toţi, bieţi păcătoşi.

Să discutăm acum despre câteva aspecte ale jertfei, aşa cum este ea înţeleasă în Biserica Ortodoxă. Mă refer la Dumnezeiasca Liturghie, cea mai importantă slujbă a Bisericii noastre. Să luăm în consideraţie îndeosebi unicitatea şi însemnătatea ei. Părintele Mihail Pomazanski, în marea sa lucrare Teologia dogmatică ortodoxă, explică că Dumnezeiasca Liturghie este o jertfa din mai multe puncte de vedere:

-         Este o jertfa a laudei şi a mulţumirii

-         Este o jertfa de împăcare, pentru toţi cei ce fac parte din Biserică.

-         Este o jertfa care îi uneşte pe toţi credincioşii în Trupul unic al lui Hristos.

-         Este o jertfa de cerere, pentru lume, pentru pace, pentru autorităţile civile şi pentru întreaga omenire”   Sfântul Nicolae Cabasila (cca. 1322 – cca. 1396), care a scris o vestită Tâlcuire a Dumnezeieştii Liturghii, spune următoarele: „Jertfa aminteşte moartea învierea şi înălţarea Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însuşi dumnezeiescul Trup, cu care El a fost răstignit, S-a sculat din morţii şi S-a înălţat la cer”.

Toate grupările şi sectele creştine au o slujbă săptămânală în care un slujitor (căruia i se spune fie preot, fie pastor) conduce credincioşii, de-a lungul rugăciunilor şi cântărilor. Aşa se petrece la romano-catolici, la protestanţi, la anglicani şi la noi, ortodocşii. Examinând aceste sute de slujbe extrem de diferite, cel dintâi lucru pe care îl observăm este acesta: doar în cazul creştinismului ortodox se poate spune că întreaga sa Liturghie a fost alcătuită de sfinţi ce au scris sub călăuzirea şi insuflarea Sfântului Duh. Dumnezeiasca Liturghie cuprinde multe pasaje din Sfânta Scriptură, iar aceste fragmente, ca şi toate celelalte rugăciuni şi cereri, sunt la fel de mult cuvântul lui Dumnezeu pe cât sunt şi cărţile întregi ale Sfintei Scripturi.

Alte grupări religioase desemnează din când în când comisii care să rescrie slujbele, să le „actualizeze”, pentru a se conforma pe deplin curentelor zilei şi pentru a se potrivi cu mereu schimbătorul „duh al vremilor”. In Biserica Ortodoxă lucrurile nu se petrec aşa. Dumnezeiasca Liturghie creştină ortodoxă este mai presus de timp şi mai presus de toate considerentele lumeşti ale curentelor şi capriciilor. Dumnezeiasca Liturghie vine din cugetul lui Dumnezeu, nu din cugetele oamenilor. Din această pricină spune Mitropolitul Augustin al Dorinei că frumuseţea desăvârşită a Dumnezeieştii Liturghii a Bisericii Ortodoxe este în sine dovada că în Ortodoxie se găseşte adevărata Biserică a lui Hristos. Şi, astfel, a îngădui unor comisii de aşa-zişi experţi liturgici să revizuiască această slujbă la fiecare câteva decenii, aşa cum se întâmplă în afara Bisericii, ar fi în lăuntrul Bisericii o dramă de neînchipuit şi o jignire adusă lui Dumnezeu.

In Dumnezeiasca Liturghie Ortodoxă, Domnul Iisus este Arhiereul şi toate Puterile Cereşti sunt de faţă în chip nevăzut, slujind împreună cu noi Jertfa cea de tină. Sfântul Ioan de Kronstadt vorbeşte despre aceasta, atunci când scrie: „Dumnezeiasca Liturghie este cu adevărat o slujbă cerească pe pământ, la care însuşi Dumnezeu, într-un chip anume, nemijlocit şi foarte apropiat, este de faţă şi Se sălăşluieşte în oameni, căci El însuşi este slujitorul nevăzut al slujbei; El este Cel ce aduce jertfa şi Cel ce Se jertfeşte. Nimic pe pământ nu este mai mare, mai înalt şi mai sfânt decât Liturghia; nimic mai însemnat, nimic mai dătător de viaţă”.

Nimic din cele pământeşti nu este mai înalt, mai e, mai însemnat, mai sfânt sau mai dătător de viaţă decât Dumnezeiasca Liturghie, spune Sfântul Ioan de Kronstadt. Prin urmare, de vreme ce la Dumnezeiasca liturghie ne apropiem de însuşi scaunul harului  şi de vreme ce mântuirea noastră cea veşnică poate depinde de aceasta, trebuie să ne concentrăm minţile şi inimile la ceea ce se petrece înaintea ochilor noştri. Mitropolitul Augustin al Florinei comentează: „Dumnezeiasca Liturghie este o taină: este Taina Tainelor. Dacă Domnul ne luminează minţile şi ne aprinde inimile, ca să putem auzi şi lua parte la această taină, atunci nu putem rămâne reci şi nepăsători faţă de ea. Dimpotrivă, o mulţumire adâncă pentru marele nostru făcător de bine, Dumnezeul cel în Treime, va domni în inimile noastre”.

Sfântul Pavel ne cheamă să ne apropiem, dar, cu îndrăzneală la scaunul harului Lui, ca să luăm milă, şi har să aflăm, spre ajutor la bună vreme. Ne apropiem la scaunul harului atunci când ne rugăm, zi de zi. O facem atunci când ne contemplăm deplina dependenţă de Dumnezeu în toate. O facem atunci când ne recunoaştem păcătoşenia şi ne mărturisim fiecare fărădelege în parte. O facem atunci când săvârşim milostenie şi suntem iubitori întru toate faţă de fraţii şi surorile noastre duhovniceşti. Ne apropiem de scaunul harului în multe şi felurite chipiuri. Totuşi, în această viaţă, ne apropiem cel mai mult de imnul harului la Dumnezeiasca Liturghie, atunci când ne unim inimile şi minţile cu cele ale fraţilor noştri creştini ortodocşi şi cu cele ale lui Hristos, ale Sfinţilor îngeri şi ale Sfinţilor din Ceruri.