Exegeza la Apostol: Credinţă, nădejde şi îndelungă-răbdare

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţã Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Nu (zic) ca am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12-14).

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel scopul vieţii creştine este mântuirea. Începutul mântuirii are la bază primirea Evangheliei lui Hristos şi a Sfintelor Taine, Botezul, Euharistia şi celelalte. Cei care au primit toate acestea trebuie să meargă mai departe şi să se înalţe cu toată fiinţa lor la realităţile sau existenţele duhovniceşti superioare, având ca ţintă mântuirea şi desăvârşirea lor.

Îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat creştinilor proveniţi dintre iudei este ferm, optimist şi încurajator. Totuşi, el face o precizare de ordin doctrinal pe care teologia de şcoală a trecut-o de mult timp sub tăcere şi anume gravitatea căderii în păcat a celor desăvârşiţi în credinţa şi viaţa în Hristos. Căci, „Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6, 6).

Cei care se opresc pe calea urcuşului duhovnicesc spre desăvârşire sau, şi mai grav, cad din credinţa şi din nădejdea lor în Dumnezeu este cu neputinţă să mai revină sau să se întoarcă cu adevărat la pocăinţă, fiindcă prin fapta lor Îl răstignesc a doua oară loruşi (pentru ei, în şi prin ei) pe Hristos şi-L batjocoresc. Însă cei care nu se abat de la drumul spre desăvârşirea deplină în Hristos, au în fiinţa lor adânc înfiptă ancora nădejdii, aşa precum o corabie pe o mare agitată de furtună este ancorată pe fundul mării – cu nădejdea salvării şi a continuării vieţii.

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel nădejdea nu trebuie să fie o virtute iniţială, ci ea trebuie să fie neîncetat păstrată şi întărită prin râvnă până la sfârşit, pentru ca ea să se împlinească, să-şi primească „obiectul” dorit, adică să se adeverească şi prin aceasta, lăsând credinţa în urmă, să treacă în iubirea lui Dumnezeu ca dar şi virtute culminantă. În legătură cu aceasta, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştinii proveniţi dintre evrei zicând: „Dorind dar, ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6, 11-12).

Cei lipsiţi de râvna credinţei şi de îndelunga-răbdare ca suport al nădejdii devin „greoi” din punct de vedere duhovnicesc şi astfel nu pot să înainteze pe drumul ce duce la desăvârşirea în Hristos. Însă cei „uşori” din punct de vedere duhovnicesc, cei care îşi poartă (mână) credinţa înainte, prin purtarea nădejdii ancorată în suflet, păstrată acolo prin îndelungă-răbdare şi deplin deschisă lui Dumnezeu, Cel Care vine totdeauna din prezentul Său etern, dar din viitorul nostru, vor moşteni făgăduinţele lui Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi pentru a garanta omului credincioşia Sa faţă de el, Şi-a întărit făgăduinţele prin jurământ: „Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuşi, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi». Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Evrei 6, 13- 15).

Credinţa lui Avraam depăşeşte raţiunea naturală. Izvorul ei este teofania sau arătarea lui Dumnezeu ca prezenţă personală mai mult decât evidentă şi extrem de presantă. Avraam este cuprins dintr-o dată de o credinţă cutremur ca dar al lui Dumnezeu, dar şi ca răspuns direct al fiinţei lui.

Credinţa lui este întărită de nădejdea că prin îndelungă-răbdare va primi pe Fiul lui Dumnezeu în locul fiului său Isaac pe care Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească.

Dar prin aceasta raţiunea lui s-a umplut de sens şi sa unit în mod direct cu Raţiunea Supremă şi astfel l-a primit anticipat dar real pe Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat, făgăduinţa supremă a Tatălui ceresc.

Astfel, prin făgăduinţă şi jurământ Dumnezeu a descoperit oamenilor nestrămutata Sa hotărâre cu privire la mântuirea şi desăvârşirea lumii prin Hristos şi în Hristos.

Dumnezeu a dăruit oamenilor credinţa, nădejdea şi iubirea. Fără un Dumnezeu credincios nestrămutat hotărârii Sale din veci, fără să pună făgăduinţele Sale înainte, adică în viitorul lumii şi fără iubire deplină faţă de creaţia Sa, oamenii n-ar putea scăpa din relativitatea sau contingenţa lor, care tinde să-i ducă spre moarte sau spre inexistenţă.

Sfântul Apostol Pavel afirmă un adevăr pe cât de puternic pe atât de cutremurător. Cei care caută scăpare trebuie să ţină nădejdea pusă de Dumnezeu înainte. Nădejdea este pusă înainte omului, ea ţine de viitor şi roadele ei vin din viitor. Însă fără nădejdea pusă înainte şi fără ţinerea ei omul cade şi recade într-o stare din care scăparea (mântuirea) nu mai este cu putinţă.

În drumul său spre Dumnezeu, omul este o fiinţă mereu „epectatică”, adică mereu întinsă ca un arc înainte. El trebuie să alerge înainte fiindcă traiectul său este situat deasupra unei prăpastii uriaşe (abis) şi orice oprire înseamnă cădere înţeleasă ca moarte spirituală plină de spectrul morţii veşnice. În acest itinerariu extrem de dificil omul nu este singur, el este ajutat de harul Duhului Sfânt, har (ajutor) dobândit odată pentru totdeauna de Hristos Iisus Cel care a intrat pentru noi dincolo de catapeteasmă „fiind făcut Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 20).

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Sf. Ioan Scararul

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

ANCORA SUFLETULUI”

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (6:13-20),

în Duminica a Patra a Postului Mare,

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

In vremurile de demult, să navighezi pe mările îndepărtate era o îndeletnicire primejdioasă, când chiar şi cele mai mari corăbii erau, după standardele moderne, mici, lente şi ciudat alcătuite. Şi, totuşi, ele navigau prin Marea Mediterană şi uneori prin Oceanul Atlantic, de-a lungul ţărmurilor Peninsulei Iberice (Spania şi Portugalia de astăzi), şi mai departe, în larg, preţ de câteva sute de kilometri. Cea mai mare primejdie în acele zile era vremea rea, venită pe neaşteptate. Talazurile uriaşe şi vânturile puternice puteau arunca încoace şi-ncolo aceste vase mici, răsturnându-le, scufundându-le sau aruncându-le drept într-un ţărm stâncos, unde se sfărâmau în bucăţi. Nenumărate corăbii au pierit de-a lungul veacurilor, şi o dată cu ele s-au pierdut nenumărate vieţi. Toată lumea cunoştea în acele zile primejdiile călătoriei pe mare. Aceasta este pricina pentru care scriitorii creştini timpurii foloseau atât de des metafore legate de navigaţie atunci când vorbeau despre Biserică sau despre lupta omului din viaţa pământească. Biserica este o „corabie a mântuirii pe o mare a vieţii în furtună”, spuneau ei, şi toată lumea ştia întocmai ce vroiau să zică, de vreme ce marea era cea mai primejdioasă cale de călătorie.

În Epistola ce s-a citit astăzi, Sfântul Pavel foloseşte o metaforă legată de navigaţie, cea de ancoră a sufletului, pentru a se face înţeles atunci când vorbeşte despre trebuinţa de nelipsit a nădejdii. El îşi îndeamnă cititorii să aibă nădejde în făgăduinţele lui Dumnezeu. La întemeierea Vechiului Legământ, Dumnezeu i-a făcut Sfântului Patriarh Avraam (cca. 2096 î.Hr. – cca. 1921 î.Hr.) mai multe făgăduinţe, pe care le-a înmulţit, apoi, cu noile făgăduinţe către cei ce ţin Noul Legământ, Legământul lui Hristos Iisus. Aşa cum Sfântul Avraam a avut răbdare aşteptând împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, aşa trebuie să avem şi noi răbdare. Dumnezeu îşi va îndeplini întotdeauna făgăduinţele, căci, după cum zice Apostolul Pavel,  cu neputinţă este să  mintă Dumnezeu. Într-această nădejde şi ţinându-se cu putere de ea îşi află creştinii limanul. Mai mult, pentru creştinul credincios, nădejdea devine o ancoră a sufletului de-a lungul întregii sale vieţi, orice greutăţi ar întâmpina, oricât de învolburată ar deveni marea vieţii.

Ce este, însă, nădejdea creştină? Mitropolitul Filaret al New York-ului, Întâi-Stătătorul Bisericii Ruse de peste Graniţe până la adormirea sa în 1985, vorbea despre nădejde folosind următoarele cuvinte: „Nădejdea creştină poate fi definită ca amintirea sinceră, vie, a lui Dumnezeu, legată nedespărţit de încredinţarea dragostei şi a ajutorului Său Părintesc. Cel ce are o astfel de nădejde întotdeauna şi pretutindenea se simte sub ocrotirea Părintelui, aşa cum şi vede pretutindenea şi pururea în lumea materială, deasupra sa, nemărginita împărăţie a cerurilor. Aşadar, un creştin ortodox ce nădăjduieşte în Dumnezeu nu va deznădăjdui nicicând, nu se va simţi niciodată deznădăjduitor de singur”. Mitropolitul continuă şi zice: „O împrejurare poate părea fără de nădejde doar unui necredincios. Un credincios, cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu, ştie apropierea Acestuia de inima omului necăjit şi va afla intru Dânsul mângâiere, îmbărbătare şi ajutor”.

Să fie limpede că făgăduinţele lui Dumnezeu în care ne punem nădejdea au mai mult de-a face cu viaţa viitoare decât cu viaţa noastră de pe pământ. Nu ni s-au făgăduit vieţi fericite, fără de durere, aici, pe pământ. Nu ni s-au făgăduit mari bogăţii şi putere pe pământ, aşa cum afirma unii predicatori sectari, care îşi etalează fără de ruşine propriul stil hedonist de viaţa înaintea discipolilor lor şi batjocoresc hulitor făgăduinţele lui Dumnezeu ca fiind „luna de pe cer”, o promisiune deşartă. Adevărul este ca, până la urmă, nu putem evita o doză – de obicei una mare – de dureri, necazuri şi dezamăgiri în viaţa aceasta. Strămoşii noştri duhovniceşti, atât din vremurile străvechi cât şi din cele apropiate nouă, care au mers la moarte pentru Hristos, au înţeles pe deplin ce înseamnă făgăduinţele lui Dumnezeu. De fapt, durerea, necazurile şi dezamăgirile sunt necesare dacă vrem să-i îngăduim caracterului nostru duhovnicesc să se lase modelat de Dumnezeu, spre a ne întări duhovniceşte şi a fi mai vioi. Aşa că, în pofida celor mai rele lucruri pe care lumea ni le poate da, trebuie să ne păstrăm puternică nădejdea în Dumnezeu. Trebuie să păstrăm puternică acea amintire vie a lui Dumnezeu» a dragostei Sale şi a făgăduinţelor Sale precum o ancoră uriaşă.

Mitropolitul Filaret spune: „Cununa şi culmea nădejdii creştine se află în viitor. Noi, creştinii ortodocşi, ştim că Simbolul nostru de Credinţă (Crezul), în care sunt adunate toate adevărurile de bază ale creştinismului, se încheie cu cuvintele: «Aştept (adică: nădăjduiesc şi năzuiesc spre) învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin». Deci împlinirea desăvârşită a luminoasei nădejdi creştine va avea loc atunci când viaţa va birui în cele din urmă moartea şi adevărul lui Dumnezeu, neadevărul lumii. Atunci toată suferinţa va fi tămăduita, căci va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor, şi moartea nu va mai fi încă; nici plângere, nici strigare, nici durere nu va mai fi   … şi veselie veşnică (va fi) peste capul lor.

Precum corăbiile, şi oamenii au nevoie de ancore. Vieţile unor oameni sunt precum o corabie, mereu „cu pânzele sus, dar fără ancoră”, ca să folosesc o expresie a istoricului britanic baronul Thomas Babington Macaulay (1800-1859). Cu fiecare modă sau curent trecător, ei sunt suflaţi într-o nouă direcţie. Intr-o zi, îşi lasă părul lung până la umeri; apoi, la scurtă vreme, şi-l pun să stea ridicat în cap, arătând precum un om îngrozit de o nălucă. Într-o zi, poartă o ţinută foarte bărbătească, apropiată de stilul auster al soldaţilor; în altă zi, poartă cercei, precum femeile, şi tatuaje pe tot trupul, precum barbarii. Într-o zi sunt interesaţi de astrologie, într-alta de budhism, într-alta de socialism, iar într-alta de darwinism sau de alta filosofie atee. Intr-o zi sunt dăruiţi soţiilor şi copiilor, iar în altă zi se „îndrăgostesc” de altcineva şi astfel, îşi împing familiile înspre dezastru şi tragedie. Aceşti oameni nu au o ancoră şi, din această pricină, nu vor găsi niciodată un liman unde să se adăpostească de cumplitele vânturi ale lumii Şi, după ce toate s-au sfârşit, astfel de oameni privesc îndărăt şi văd că şi-au petrecut întreaga viaţă fugind doar după nişte amăgiri deşarte; se uită înapoi şi zăresc o viaţă asemănătoare unui câmp cu ruine.

Dimpotrivă, creştinul ortodox are ancora nădejdii, o ancoră ce îl tine neclintit, o ancoră ce împiedică naufragiul, o ancoră ce insuflă încrederea în viitor, un puternic simţământ al datoriei, un puternic simţământ al vredniciei chemării de creştin şi o stăpânire plină de bărbăţie atunci când are de-a face cu nechibzuitele toane ale trupului şi ale minţii, care încearcă să ne lipsească de acea vrednicie.

Nădejdea este una din cele trei virtuţi creştine de căpătâi, celelalte două fiind credinţa şi dragostea. Să purtăm de grijă acestei virtuţi a nădejdii, căci cere o atenţie statornică. Aşa cum ancora unui vas rugineşte şi se va deteriora de la sarea ce se găseşte în mare, la fel şi ancora nădejdii se va deteriora în atmosfera corozivă a acestei lumi, dacă nu este îngrijită. Să ne întărim nădejdea prin rugăciune şi prin citirea scrierilor duhovniceşti, îndeosebi a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.