Exegeza la Apostol:Suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinta în Hristos Iisus

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţă Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos,

pentru ca să ne îndreptăm din credinţă” (Galateni 3, 24).

Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem. El a luat asupra Sa blestemul Legii, pentru ca să-i elibereze pe urmaşii lui Adam de urmările păcatului. Dumnezeu a dat la timpul potrivit Legea, pentru că păcatul se înmulţise fără ca lumea să ştie de importanţa existenţei unei legi. Fără Legea Vechiului Testament dată de Dumnezeu, lumea s-ar fi îndreptat vertiginos, încă de atunci, pe traiectoria prăbuşirii sau nimicirii ei din cauza înmulţirii păcatului care generase în ea tot felul de fărădelegi.

Fără lege, oamenii nu ar fi cunoscut ce este păcatul, fiindcă păcatul este cunoscut ca atare prin Legea dată de Dumnezeu. Legea este ambivalentă în primul rând prin faptul că păcatul înainte de apariţia ei, deşi loveşte crunt în omenire, nu este recunoscut ca atare, iar în al doilea rând atunci când apare ea păcatul se înmulţeşte fiindcă în lege stă puterea păcatului, după cum este scris: „Să nu mănânci…”

Dar Dumnezeu nu a dăruit poporului ales numai Legea Sa, care a fost folositoare pentru momentul respectiv, ci şi făgăduinţele Sale cu privire la revărsarea harului Său mântuitor în Hristos prin Duhul Sfânt. Dumnezeu a dăruit făgăduinţele Sale lui Avraam în legătură cu venirea lui Hristos Iisus fiindcă Hristos este „urmaşul lui Avraam” după trup. După primul legământ şi după cel dintâi testament, Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam, pentru credinţa lui, întărirea şi pecetluirea unui nou testament în Hristos şi prin Hristos. Dumnezeu întăreşte dinainte acest testament prin făgăduinţă, dar nu desfiinţează Legea, căci Legea se sfârşeşte şi se împlineşte prin Hristos, „Care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa” (Galateni 3, 17). Aşadar, desfiinţarea făgăduinţei lui Dumnezeu de către Hristos înseamnă împlinirea ei şi sfârşitul Legii. Dumnezeu a lăsat Legea fără să o desfiinţeze tocmai pentru necesitatea ei în vremea de dinainte de Hristos. Dar odată cu venirea lui Hristos, Legea în forma şi în spiritul ei autentic nu mai este valabilă, fiindcă omul nu se poate mântui din faptele ei, ci din credinţa în Hristos Iisus.

Prin faptele Legii vechi oamenii se purificau neîncetat de păcatele şi fărădelegile lor, însă niciodată deplin şi definitiv. Împăcarea poporului ales cu Dumnezeu prin respectarea cu stricteţe a prescripţiilor Legii nu se putea înfăptui odată pentru totdeauna, fiindcă nici un om asemenea lui Adam cel vechi nu putea să cuprindă în sine tot neamul omenesc şi să-l aducă la ascultarea reală şi obiectivă faţă de Dumnezeu. Oamenii căzuţi sub povara grea a păcatului şi a urmărilor lui, slabi fiind, nu se puteau ridica prin forţe proprii la Dumnezeu şi niciunul dintre ei nu era capabil să poată înfăptui aceasta.

Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie într-un mod deosebit de profund adevărul că legea nu a fost şi nu este dorită de Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca acesta prin comuniune personală cu El să crească şi să se desăvârşească până la îndumnezeirea lui după har şi nu după natură. Între Dumnezeu Cel personal şi absolut spiritual după natura Sa şi omul care era menit să se îndumnezeiască şi astfel să se spiritualizeze deplin prin participare şi nu prin natură, nu trebuie să mai existe o Lege ca expresie a voinţei lui Dumnezeu. Legea exprimă retragerea şi îndepărtarea lui Dumnezeu de la faţa omului care prin păcat, în mod iraţional, s-a îndepărtat de Dumnezeu. De aceea considerăm că o teologi care nu se eliberează de caracterul exteriorist, legalist şi juridic al raportului lui Dumnezeu cu omul cu privire la opera de răscumpărare săvârşită de Iisus Hristos, nu a depăşit din păcate categoriile jertfei Vechiului Testament şi nu a înţeles caracterul eminamente personalist şi duhovnicesc (mistic) al raportului lui Dumnezeu cu omul în şi prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt.

În acest sens Sfântul Apostol Pavel arată în mod cât se poate de evident că Legea a fost adăugată, ea nefăcând parte din planul sau proiectul absolut ideal al lui Dumnezeu cu omul şi cu lumea. Însă pentru neascultarea omului şi din cauza înmulţirii fărădelegii, ea a fost adăugată şi menţinută până la venirea lui Hristos. „Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vina Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor. Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este unul” (Galateni 3, 19-20).

Mijlocitorul este Fiul lui Dumnezeu şi El S-a întrupat, a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat pentru ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi astfel să le dăruiască „înfierea” şi să-i facă moştenitori făgăduinţelor Sale şi prin aceasta beneficiarii unui nou testament. Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie un adevăr cutremurător născut din iubirea fără de margini a lui Dumnezeu faţă de Fiul Său şi faţă de neamul omenesc şi anume acela că „Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3, 22).

Lui Avraam, pentru marea Sa credinţă, fiindcă prin faptele sale personale şi prin împlinirea unor ritualuri religioase nu putea să fie socotit drept, i s-a socotit credinţa ca dreptate.

Înainte de Hristos credinţa era slabă, fiindcă oamenii nu puteau să fie credincioşi cu adevărat. Credinţa nu este de la oameni, ea a venit de sus şi este darul lui Dumnezeu dăruit lumii de Hristos şi prin Hristos. Cel care crede în Hristos şi împlineşte învăţătura Lui sub toate aspectele ei este credincios cu adevărat. Credinţa adusă de Hristos ca dar şi dăruită în dar omului, nu este doar o adeziune teoretică a minţii, nici o vibrare sentimentală sau sentimentalistă a inimii şi nici o simplă întărire spre bine a voinţei. Credinţa este asumarea integrală a Evangheliei lui Hristos în deschiderea ei spre om înţeles în constituţia lui dihotomică spre lucrarea lui spirituală şi trupească şi spre întregul cosmos material. Iar prin aceasta, adică prin participarea lor deplină şi totală la Hristos şi prin împlinirea Evangheliei Lui, oamenii pot dobândi calitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Prin actele Sale mântuitoare Hristos a dăruit tuturor oamenilor, în chip real şi obiectiv, calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Dobândirea acestei calităţi implică libera participare reală şi concretă a oamenilor prin credinţa în Hristos Iisus şi prin împlinirea în viaţă a poruncilor Sale. Toţi cei care se înscriu prin libertatea şi credinţa lor pe drumul înfierii lor de către Dumnezeu şi intră în Biserica lui Hristos prin Taina Sfântului Botez dobândesc calitatea de fii ai lui Dumnezeu prin practicarea neîncetată a virtuţilor şi se unesc atât de intim cu El încât celelalte deosebiri sau distincţii legate de neam, calitate socială sau apartenenţă sexuală dispar şi aceasta în perspectiva mântuirii, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel care zice:

„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Sf. Maria Egipteanca

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

ARHIEREU AL BUNĂTĂŢILOR CELOR VIITOARE

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (9:11-14),

în Duminica a Cincea a Postului Mare,

Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Apostolul citit astăzi este relativ scurt şi, în acelaşi timp, este cumva mai greoi. Acest pasaj al Sfântului Pavel exprimă înţelesuri tainice, de o teologie înaltă, ce nu-şi desluşesc tâlcul la prima vedere. Să începem, aşadar, prin a lua verset cu verset.

Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, [a trecut] prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu al acestei Zidiri. Hristos Iisus este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, adică al celor veşnice, al celor ce vor dăinui pururea, al bunătăţilor în cel mai adevărat înţeles al cuvântului. Trupul omenesc al lui Hristos a fost cortul cel mai desăvârşit. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie, referindu-se la expresia cortul cel mai mare şi mai desăvârşit că, „prin acesta, (Sfântul Pavel) înţelege trupul. Şi bine a zis «cel mai mare şi mai desăvârşit», de vreme ce Dumnezeu Cuvântul şi toată puterea Duhului şi-au făcut lăcaş într-însul”. Mai mult, „este cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu al acestei Zidiri, ceea ce înseamnă, zice Sfântul Ioan, nefăcut de om, nici făcut asemenea celor zidite, ci al Sfântului Duh”.

Nici cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, a intrat o dată [pentru totdeauna] întru cele Sfinte, veşnică răscumpărare aflând. In Vechiul Legământ, Arhiereul avea dreptul să intre în Sfânta Sfintelor pentru că purta sângele jertfelor de animale. Hristos Arhiereul intră întru cele Sfinte, în Sfânta Sfintelor cea Cerească, nu pentru sângele de ţapi şi de viţei, ci pentru Jertfa însuşi sângelui Său, care, adusă o dată şi pentru totdeauna pe Cruce, dobândeşte pentru noi veşnică răscumpărare, adică ne deschide Sfânta Sfintelor cea Cerească. Hristos ne face cu putinţă viaţa veşnică.

Că, de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţenia trupului. Deşi înţelesul acestor cuvinte nu ni se desluşeşte cu uşurinţă astăzi, era limpede pentru Sfântul Pavel, ca şi pentru evrei cărora le scria. Aceştia au înţeles referirea făcută la actele liturgice săvârşite în Templul de la Ierusalim. În Vechiul Legământ, oamenii îi aduceau lui Dumnezeu jertfe animale. Esenţa actului liturgic cuprindea jertfirea animalului şi stropirea de către preot a celui ce aducea jerfe cu sângele animalului. Pentru curăţirea rituală a celui ce a suferit o pângărire sau o întinare prin atingerea de un trup mort, de oase omeneşti sau de morminte, era jertfită şi arsă o junincă, iar persoana necurată era stropită cu cenuşa amestecată cu apă. Aceste liturghii ale Legii Vechi erau lucrătoare în ce privea curăţirea trupului. Ele înlăturau pângăririle din afară ale trupului şi îl făceau pe om curat, potrivit ritualului.

…Cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, pe Sine S-a adus [jertfă] fără de prihană lui Dumnezeu, va curăţi cunoştinţa cugetului vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu! Jertfele cele vechi curăţeau trupul. Jertfa lui Hristos, însă, este nemăsurat mai mare. Aşa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă „sângele de ţapi şi de viţei poate curaţi trupul, cel al lui Hristos curăţeşte sufletul”. Cei dintâi curăţeşte vremelnic acea parte din noi care este vremelnică şi trecătoare. Cel de-al doilea curăţeşte acea parte din noi care este, prin harul lui Dumnezeu, nemuritoare. Jertfa lui Hristos, după cuvintele Sfântului Pavel, a fost adusă ca să curăţească cunoştinţa cugetului, să curăţească latura noastră duhovnicească de faptele cele moarte. Care sunt acestea? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că faptele cele moarte sunt toate lucrurile şi acțiunile care „nu au viaţă, care răspândesc un miros rău” – într-un cuvânt, păcatele. Faptele moarte sunt cele ce ne duc înspre moarte şi ne lipsesc de viaţa cea veşnica impreună cu Dumnezeul cel viu. De ce foloseşte Sfântul Pavel acest termen? Pentru că Dumnezeul nostru nu este vreun idol de piatră, nici vreo abstracţiune filosofică. Este o fiinţă reală, adevărată, vie, un Dumnezeu viu, Care ne iubeşte şi Care ne poartă de grijă.

Deci, să recapitulăm: Hristos este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare , Care a venit în cortul cel mai mare şi mai desăvârşit al trupului Său omenesc şi cu însuşi sângele Său ne-a răscumpărat şi ne-a îngăduit intrarea în Sfânta Sfintelor cea cerească – viaţa cea veşnică. Aşa cum jertfele de animale ale Legii Vechi lucrau spre curăţirea înfăţişării noastre trupeşti, aşa şi Jertfa lui Hristos neîncetat lucrează spre a ne curaţi lăuntric, duhovniceşte, de întinăciunea faptelor moarte sau a păcatului, ca să putem sluji Dumnezeului celui viu. Această curăţire a păcatului de către Domnul Hristos este nesfârşit lucrătoare, aşa cum am zis, însă nu este, totuşi, lucrătoare de la sine. Nu purcede la curăţirea sufletelor noastre de una singură; nu îşi săvârşeşte lucrarea pe deplin fără participarea noastră – printr-o împreună lucrare.

Unii sectari stăruiesc că suntem mântuiţi doar prin credinţă sau doar prin har. Ei susţin că prin primirea lui Iisus Hristos ca Mântuitor şi prin credinţa în El – nişte simple procese intelectuale sau roadele unor astfel de procese – suntem mântuiţi de la sine, fară să mai conteze căderile noastre. Ni se cere puţină osteneală, mai puţin formalitatea rituală a unirii şi a credinţei. Credinţa şi harul, potrivit sectarilor, fac totul. La cealaltă extremă este erezia propovăduită de exegetul britanic Pelaghie (cea. 354 – cea. 418). Pelaghie învăţa că omul nu este întinat de nici o moştenire de la Adam, că omul nu este cu adevărat căzut – în înţelesul pe care creştinismul ortodox l-a dat întotdeauna acestui concept. Aşadar, Pelaghie credea că omul se poate mântui de unul singur, prin străduinţele proprii, fără chemarea harului lui Dumnezeu. Spre deosebire de aceste două poziţii eretice, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, exegeţii cei mai mari, tâlcuitorii desăvârşiţi ai Sfintei Scripturi, vorbesc în scrierile lor de „sinergie”, o „împreună-lucrare” care cuprinde două feţe ale acestui proces de curăţare şi, în cele din urmă, de mântuire. Harul lui Dumnezeu este una dintre aceste feţe, iar calea noastră liber-aleasă de conlucrare cu harul lui Dumnezeu este cealaltă. Cele două lucrează împreună.

Desigur, trebuie să ne încredem în puterea harului Său, care de multe ori, în ultimii două mii de ani, a întors oameni de la o viaţă în păcat, de la o viaţă ce ducea drept către pierzania duhovnicească, înspre o viaţă în Hristos. Sfânta Maria Egipteanca (sec. al V-lea), prăznuită în această a Cincea Duminică a Marelui Post, este una dintre aceştia. Ca tânără în cetatea Alexandriei, a trăit, din propria voie, precum o nimfomană de cea mai joasă speţă, până ce a atins şaptesprezece ani. Atunci, în glumă, a vizitat Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde, pe neaşteptate, a fost insuflată de Maica Domnului să îşi revadă felul de viaţă. După această întâmplare, a petrecut patruzeci de ani singură în pustie, în cea mai aspră nevoinţă, pocăindu-se păcatele ei. Atât de sfântă şi de plină de har a devenit, încât, după cum dă mărturie Sfântul Zosima al Palestinei (+ 523) Sfânta Maria se ridica de la pământ când se ruga. Cu siguranţă, într-o clipă covârşitoare a vieţii, harul dumnezeiesc s-a pogorât asupră-i, dar pentru ca să se curăţească a fost nevoie de răspunsul ei pozitiv.

Asemenea acestor păcătoşi atinşi de harul lui Dumnezeu şi deveniţi sfinţi, trebuie şi noi să răspundem dumnezeiescului har; trebuie să consimţim cu cuvântul şi, mai ales, cu fapta. Trebuie să consimţim fără de tăgadă, pe deplin, a ne schimba în mod radical întregul curs al vieţii. Să ne bucurăm că avem un Arhiereu atât de mare în Domnul şi Stăpânul nostru Hristos Iisus. Să ne bucurăm că, prin Jertfa Sa, ne-a deschis porţile vieţii celei veşnice. Şi, apoi, să alegem cu bună ştiinţă să Îl urmăm şi să Îi dăm ascultare. Şi, aşa cum spune Sfântul Pavel, să lăsam toate faptele moarte, care duc spre moartea cea veşnică, şi să petrecem restul vieţii slujind Dumnezeului celui viu.