Apostolul zilei: „Numai împăratul moare pentru supuşii lui”

Vineri, 17 Aprilie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.” (I Cor.1, 18-24 şi 2, 1-2)

Sfântul Ioan Gură de Aur angajând un dialog imaginar cu tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului, îl întreabă: „De împărăţie pomeneşti, o tâlharule? Vezi cruce şi piroane şi îl numeşti Împărat?” La acestea tot părintele antiohian răspunde intuind gândirea tâlharului: „Îl numesc pe El Împărat pentru că Îl văd răstignit. Numai împăratul moare pentru supuşii lui.”

În acest dialog desprins din Cuvântul la Cruce şi tâlhar al Sfântului Ioan Hrisostom găsim înţelepciunea vederii rangului împărătesc la cineva întins pe cruce, neajutorat. Trecem prea uşor peste Vinerea Patimilor şi odată ajunşi la Înviere uităm de Hristos cel Răstignit. Biserica s-a străduit ca în slujbele liturgice să-L predice pe Domnul Învierii ca purtând semnele pătimirii. De aceea în noaptea Sfintelor Paşti Sfânta Cruce este aşezată în faţa lumânării Învierii iar la strană se cântă : „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Înviere Ta o lăudăm şi o mărim.” Atunci când creştinul desparte Învierea de Cruce atât de mult, se desparte de Biserică pentru că ignoră multa suferinţă a Capului Bisericii. În istorie cei ce au preferat astfel de despărţiri şi negări au căzut în erezie şi au devenit necinstitori ai Crucii pentru că nu i-au mai găsit sensul, nu au mai văzut-o cu ochii lui Dumnezeu ci doar cu ochii oamenilor. Biserica Ortodoxă preţuieşte mult fiecare gest al Mântuitorului consemnat în Sfintele Evanghelii, fiecare detaliu primeşte valoare şi dăinuire. Deşi Crucea apare doar pe drumul Golgotei, într-un moment de nedreaptă suferinţă, Biserica nu a ignorat-o, ci depăşind logica omenească s-a apropiat de învăţătura dumnezeiască şi din obiect de tortură a privit-o ca fiind altar. A făcut aceasta pentru că punctul de plecare către Înviere este Crucea. Toţi oamenii din Ierusalimul începutului de secol I au avut posibilitatea să Îl vadă pe Hristos cel Răstignit, dar foarte puţini au avut darul să-L vadă pe Hristos cel Înviat. Nimeni din cei ce nu L-au cunoscut pe Hristos pătimind nu au avut binecuvântarea să-L întâlnească pe Domnul Înviat. Sfântul Apostol Pavel înainte de a spune că Îl predică pe Hristos cel Înviat, mărturiseşte că Îl propovăduieşte pe Hristos cel Răstignit, predică pe Împăratul care S-a jertfit mai înainte de a propovădui pe Împăratul care a biruit. Poate peste puterile noastre de înţelegere, contrar logicii umane, Domnul alege ca armă a luptei şi biruinţei Crucea jertfei. Putem învăţa ceva din Vinerea Patimilor sau putem doar aştepta Duminica Învierii.

Sf. Ioan Gura de Aur – Talcuire la 1 Corinteni 1, 26-31

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

„ Că vedeţi chemarea voastră, fraţilor, că nu sunt  mulţi înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici,  nu sunt mulţi de bun neam, ci cele nebune ale  lumii au ales Dumnezeu, ca pre cei înţelepţi  să ruşineze.” (I Cor. 1, 26-27)

Spunând că cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât oame­nii, a arătat că înţelepciunea omenească este scoasă din locul ei, atât prin mărturia Scripturilor, cât şi prin desfăşurarea împrejurărilor – prin mărturia Scripturilor, spunând: „Pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi”; şi prin desfă­şurarea împrejurărilor, zicând şi punând întrebarea: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul?” – la urmă iarăşi a dovedit că aceasta nu este ceva nou, ci ceva vechi, ca unul care a fost prevăzut demult şi prezis. „Că scris este, zice, „pierde-voi u înţelepciunea celor înţelepţi, şi priceperea celor pricepuţi voiu lepăda.” Mai departe a arătat că toate acestea s-au petrecut astfel ca fiind trebuincioase şi cu drept cuvânt, căci zice: „Că de vreme ce întru înţelepciu­nea lui Dumnezeu nu a cunoscut lumea prin înţelepciune pre Dumnezeu, bine au voit Dumnezeu prin nebunia propovăduirii a mântui pre cei ce cred.” A arătat apoi că crucea este dovada unei puteri negrăite şi a unei înţelepciuni nemărginite şi că cele nebune ale lui Dumnezeu sunt cu mult mai înalte decât înţelepciunea omenească. Aceasta iarăşi o dovedeşte nu numai cu dascălii, ci chiar şi cu ucenicii. „Că vedeţi, zice, chemarea voastră, fraţilor.” Nu numai ca dascăli a ales oameni simpli şi proşti, ci tot astfel a ales şi pe ucenici. „Că nu sunt mulţi, zice, înţelepţi după trup.” Astfel deci se dovedeşte că aceasta este şi mai puternic, şi mai înţelept, dacă poate încredinţa şi pe mulţi, în acelaşi timp şi neînţelepţi, fiindcă este mai greu a încredinţa pe un om simplu, mai ales dacă este vorba de lucruri mari şi trebuitoare. Şi cu toate acestea, i-au în­credinţat apostolii Domnului, pentru care şi Pavel ia de martori aici chiar pe ucenici. „Vedeţi chemarea voastră, fraţilor”, zice, adică «uitaţi-vă cu băgare de seamă la voi înşivă, cercetaţi-vă pe voi înşivă.» Pentru ca nişte oameni simpli şi proşti să primească nişte dogme atât de înţelepte, ba încă mai înţe­lepte decât toate, aceasta mărturiseşte cea mai mare înţelepciune a dascălului.

Dar ce va să zică „după trup”? Adică după ceea ce se vede, după viaţa de acum, după învăţătura celor de afară. Apoi, ca să nu se creadă că el cade în contrazicere cu sine însuşi, fiindcă el l-a înduplecat pe Antipatul Serghie Pavel[1], şi tot el pe Dionisie Areopaghitul, pe Apollo şi pe alţi înţelepţi atraşi de dânsul prin propovăduire – nu a zis că «niciunul nu este înţelept», ci că „nu sunt mulţi înţelepţi.” Nu doar că chema numai pe cei simpli, iar pe cei înţelepţi îi trecea cu vederea, ci îi primea şi pe aceştia, însă mai mulţi de aceia. Şi pentru ce oare? Pentru că cel înţelept după trup este plin de prostie, şi acesta este nebun când nu voieşte cu nici un preţ a arunca de la el învăţătura cea stricată. Precum un doftor ar voi să înveţe pe alţii meşteşugul tămăduirii, şi unii dintre aceştia, cunoscând ceva din medicină, însă prost şi potrivnic ei, s-ar încăpăţâna că ştiu meşteşugul doftoricesc şi nu ar primi să ştie în chip desăvârşit, pe când cei ce nu cunosc nimic din meşteşugul acesta ar primi cu plăcere cele spuse de doftor – întocmai aşa s-a întâmplat şi aicea. Cei simpli şi proşti mai curând s-au încredinţat şi au crezut, fiindcă nu aveau cu dânşii prostia cea mai de pe urmă, de a se crede pe dânşii înţelepţi, pe când nebunii aceştia îşi închipuiau că pot să afle prin gândiri omeneşti ceea ce nu se poate afla decât prin credinţă. Când fierarul, în loc să tragă cu cleştele fierul înroşit în foc, s-ar încăpăţâna să-l tragă cu mâna, noi cu toţii vom spune că aceasta este cea mai de pe urmă nebunie; întocmai aşa se petrece şi cu filosofii aceştia, căci şi ei încăpăţânându-se a afla totul printr-înşii, au necinstit credinţa. Pentru aceea nici n-au aflat nimic.

„Nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de bun neam”, fiindcă aceştia sunt plini de cea mai mare trufie. Nimic nu este atât de nefolositor şi împiedecător adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu ca lipsa de minte şi alipirea de avere, fi­indcă acestea două pregătesc pe om de a admira cele de aici, de a nu face nici o vorbă de cele viitoare şi de a-şi astupa urechile cu mulţimea grijilor. „Ci cele nebune ale lumii a ales Dumnezeu, ca pre cei înţelepţi să ruşineze”, ceea ce este cea mai mare dovadă de biruinţă, când el învinge pe cei proşti. Nu atât de mult se ruşinează Ellinii când.sunt biruiţi prin cei înţelepţi, ci atunci îşi acoperă faţa de ruşine când văd filosofând pe meşteşugar şi pe cel din piaţă mai mult decât dânşii. Pentru aceea şi zice Pavel: „Ca pre cei înţelepţi să ruşi­neze.” Şi nu numai pe înţelepţi a făcut aşa, ci şi celelalte însuşiri ale vieţii de aici. „Că pre cele nebune a ales Dumnezeu, ca pre cei înţelepţi să ruşineze, şi cele slabe ale lumii a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pre cei tari.” El nu a chemat numai pe cei simpli şi neînvăţaţi, ci şi pe cerşetori şi pe cei dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă, ca astfel să smerească pe puternicii zilei.

Sf. Ioan Gura de Aur – Talcuire la 1 Corinteni 1, 18-25

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

„Pentru că cuvântul Crucii celora ce pier nebunie  este, dară nouă, celora ce ne mântuim, puterea  lui Dumnezeu este. Că scris este: Pierde-voi  înţelepciu­nea înţelepţilor, şi priceperea celor  pricepuţi voiu lepă­da. Unde este înţeleptul?  Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul  veacului acestuia?” (I Cor. 1, 18-20)

Celor bolnavi greu şi cari sunt în gura morţii, chiar mâncărurile cele mai în­tăritoare li se par greţoase, iar prietenii şi cei mai de aproape le sunt de nesufe­rit, de multe ori nici nu-i cunosc şi li se pare că-i supără, întocmai aşa se petrece şi cu sufletele celor ce pier, căci cele ce duc spre mântuire ei nu le cunosc, iar pe cei ce se îngrijesc de dânşii îi socotesc ca supărători şi de nesuferit pentru dânşii. Aceasta se întâmplă nu din pricina firii lucrurilor, ci din pricina bolii lor. Şi ceea ce fac nebunii, că se supără pe cei ce îngrijesc de dânşii şi la urmă îi şi batjocoresc, aceeaşi pătimesc şi necredincioşii, însă ceea ce se petrece cu ne­bunii, căci cei batjocoriţi de dânşii nu numai că nu-i batjocoresc la fel, ci încă le este şi milă de acei nenorociţi şi-i plâng din inimă – fiindcă aceasta este dovada celei mai înaintate boli, dacă sărmanii nu cunosc nici pe cei mai iubiţi ai lor – tot aşa să facem şi noi cu Ellinii şi să-i bocim mai mult decât femeile, fiindcă sărmanii nu cunosc mântuirea obştească. Nu atât trebuie să iubească femeia pe bărbat, pe cât trebuie a iubi noi pe toţi oamenii fără alegere, fie Ellini, fie oricine, şi să căutăm a-i trage spre mântuire. Să-i plângem dar, fiindcă cuvântul Crucii pentru dânşii este nebunie, pe când el este înţelepciune şi putere.

Sf. Ioan Gura de Aur – Talcuire la 1 Corinteni 1, 10-17

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

„Şi rogu-vă pre voi, fraţilor, pentru numele  Dom­nului nostru Iisus Hristos, ca toţi aceeaşi  să grăiţi şi să nu fie între voi dezbinari,  ci să fiţi întemeiaţi în­tru un gând şi întru o  înţelegere.” (I Cor. l, 10)

Precum ziceam pururea, că certările trebuie a se face câte puţin şi pe ne­simţite, acelaşi lucru îl face şi Pavel aici. în adevăr, urmând el a trece la un fapt încărcat de multe primejdii şi care ar fi fost de-ajuns spre a zdruncina Bi­serica din temelii, se foloseşte de cuvânt cu cea mai mare înţelepciune. Zice că-i roagă pe dânşii, şi că-i roagă prin Iisus Hristos, ca şi cum el nu era de-ajuns singur ca să le adreseze rugămintea şi să-i încredinţeze de cererea lui ce-a dreaptă. Şi ce înseamnă: „Rogu-vă pentru numele lui Iisus Hristos”? Adică «Iau pe Hristos de martor, iau în ajutor numele lui nedreptăţit şi batjo­corit», şi cu multă sfială face aceasta, ca nu cumva să-i ruşineze deodată, fiindcă păcatul face pe oameni neruşinaţi. Pentru aceea, dacă de la început chiar ai certat aspru pe cineva, l-ai făcut singur neîmblânzit şi fără ruşine, iar dacă l-ai adus la smerenie prin vorbe blajine, apoi i-ai îndoit grumazul, i-ai tă­iat îndrăzneala şi l-ai făcut să cate la pământ. Aceasta tocmai pregătind-o aici şi Pavel, deocamdată îi roagă în numele sau pentru numele lui Iisus Hristos. Şi de ce-i rogi, spune-mi? „Ca toţi aceeaşi să grăiţi, zice, şi să nu fie între voi îm­părecheri (schisme).” Singură arătarea schismei (împărecherii) printre dânşii şi era de-ajuns spre a fi învinovăţiţi. Prin împărecheri, nu numai că întregul se desparte în mai multe părţi, ci chiar se pierde la urmă, căci aşa este firea schismei. Apoi, fiindcă i-a atins foarte prin numirea schismei, iarăşi îndreaptă şi moaie vorba, zicând: „ci să fiţi întemeiaţi într-un gând şi într-o înţelegere.” Fiindcă mai sus a spus: „ca aceeaşi să grăiţi”, apoi ca să nu creadă ei că buna-înţelegere se mărgineşte numai la vorbe, le-a adaos: „ci să fiţi întemeiaţi în­tr-un gând şi într-o înţelegere”, ca şi cum le-ar fi zis: «cer de la voi bunaînţelegere pe care nu numai în vorbe, ci şi în cugetele voastre să o aveţi.» Şi fi­indcă se poate să se vorbească şi cu cugetul aceeaşi, şi să nu fie bună-înţelegere – deşi nu în toate lucrurile – pentru aceea a adăogat cuvintele: „să fiţi în­temeiaţi”, fiindcă cel unit în oarecari lucruri şi în altele dezbinat, nicidecum nu a fost întemeiat, ci a rămas străin de împreuna-glăsuire. Se poate apoi ca unii să împreună-glăsuiască în cugetări, dar nu în înţelegere, ca de pildă cei cari au aceeaşi credinţă, însă nu sunt uniţi după dragoste. Astfel că după cuge­te suntem uniţi, căci cugetăm aceleaşi, însă după înţelegere nu suntem uniţi defel, ceea ce s-a întâmplat cu Corinthenii aceştia, că unii voiau pe cutare, iar alţii pe cutare. Pentru aceea zice apostolul că trebuie a împreună-glăsui şi cu gândul, şi cu înţelegerea. Schisma între Corintheni nu venise de acolo că se dezbinaseră şi se învrăjbiseră în credinţă, ci pentru că se dezbinaseră în înţele­gere (părere), după ambiţia omenească. Dar fiindcă cel învinuit se face cu to­tul lipsit de ruşine, întrucât nu sunt martori împotriva lui, vezi cum apostolul, nedându-le voie să tăgăduiască faptul, a adus de faţă martori.

„Pentru că s-a arătat mie pentru voi, fraţii mei, de la cei ce sunt ai Hloii” (I Cor. l, 11). Şi nu a spus aceasta îndată, ci mai întâi a pus la mijloc păcatul, ceea ce este faptul celui ce a crezut celor ce i-au arătat, căci dacă n-ar fi fost aşa, n-ar fi învinovăţit el degeaba, fiindcă n-ar fi crezut Pavel cum s-ar întâm­pla. Şi nu a spus îndată de la început că i s-a arătat, ca să nu pară că-i învino­văţeşte numai din arătările acelora, şi nici n-a tăcut, ca să nu se creadă că vorbeşte numai de la sine. Iarăşi îi numeşte fraţi, căci chiar dacă păcatul lor era învederat, totuşi nimic n u-l împiedică încă de a-i numi fraţi. Dar tu gândeş-te-te la înţelepciunea apostolului, cum el nu a numit în parte persoanele cari i-au arătat, ci întreaga casă a Hloii, ca astfel ei să nu poată război pe cel ce i-a arătat faptul, astfel că şi pe acela l-a acoperit, şi învinuirea adusă lor a scos-o întreagă la iveală. El nu se uita numai la folosul lor, ci şi la folosul acelora care i-au arătat. Pentru aceea nu a spus: «s-a arătat mie de cutare şi cutare», ci a pus înainte întreaga casă a Hloii, ca să nu se creadă că acestea sunt născociri de-ale sale.

Şi ce i s-a arătat? „Că priciri între voi sunt.” Când îi ceartă, el le zice: „să nu fie între voi împărecheri”, iar când le vesteşte ce i s-a spus de alţii, el vor­beşte cu mai multă blândeţe, zicând: „mi s-a arătat mie că priciri între voi sunt”, ca astfel să nu se mânie pe cei ce i-au arătat.

După aceea spune şi de felul pricirilor: „Că fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel, iară eu al lui Apollo, iară eu al lui Chifa” (I Cor. l, 12). «Nu vor­besc, zice, de pricirile dintre -voi pentru lucruri aparte, ci spun de priciri care sunt mai grozave decât acelea.» „Că fiecare din voi zice.” Aşadar răutatea cu­prinsese nu numai o parte a Bisericii din Corinth, ci întreaga Biserică. Deşi poate ei nu vorbeau nici de Pavel, nici de Apollo şi nici de Petru, totuşi apostolul arată prin aceste cuvinte că dacă dânşii nu trebuia să se sprijine pe aceş­tia, apoi cu atât mai mult pe alţii. Cum că Corinthenii nu ziceau numaidecât de Pavel, de Apollo şi de Chifa, aceasta se poate vedea mai departe, unde zice: „Şi acestea, fraţilor, le-am închipuit întru mine şi întru Apollo pentru voi, ca întru noi să vă învăţaţi, ca nu mai mult decât ce este scris să cugetaţi” (I Cor. 4, 6). Dacă ei nu trebuia ca să aclame numele lui Pavel, Apollo şi Chifa, şi să şi le însuşească, apoi cu atât mai mult numele altora. Dacă ei nu trebuia să socotească ca mai-marele lor pe dascălul, pe cel dintâi dintre apos­toli şi pe cel ce a catehizat o obşte atât de mare ca a lor, cu atât mai mult pe cei ce nu erau nimic faţă de dânşii. Deci grăbindu-se foarte a-i scoate şi a-i scăpa de acea boală, pune la mijloc aceste nume. De altfel, şi cuvântul său îl face mai dulce, nepomenind pe nume pe cei ce dezbinaseră Biserica, ci ascunzându-le prin numirea apostolilor ca şi cu o perdea.

„Eu sunt al lui Pavel, iară eu al lui Apollo, iară eu al lui Petru.” Nu preferându-se pe sine a pus pe Petru la urmă, ci încă foarte mult voindu-l pe acela. El a mers cu vorba prin creştere, ca să nu se creadă că face aceasta din pizmă şi că răpeşte cinstea lor, împins fiind de acea boală urâcioasă. Tocmai pentru aceea s-a pus pe el cel întâi, şi dacă el cel întâi dezaprobă pe Corintheni, nu o face pentru că iubeşte cinstea, ci fiindcă dispreţuieşte mult o astfel de cinste. După ce deci întregul atac el îl primeşte mai întâi, la urmă pune şi pe Apollo şi pe Chifa. Aşadar, nu a făcut aceasta ca să se înalţe pe sine, ci ca prin pro­pria persoană el cel dintâi să aducă îndreptare în cele ce n-ar fi trebuit să se întâmple. Cum că cei ce se alipiseră de cutare sau de cutare păcătuiau loruşi, este învederat, şi bine i-a învinuit zicând că «nu faceţi bine dacă spuneţi că „eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apollo, iar eu al lui Chifa” – dar pentru ce oare a mai adăogat „iar eu al lui Hristos”? – căci dacă ei păcătuiau alipindu-se de oameni, fireşte că nu păcătuiau alipindu-se şi afierosindu-se pe dânşii lui Hristos. Deci ce înseamnă aceasta? Apoi el nu-i învinovăţeşte pentru că-l aclamau pe Hristos, ci pentru că nu cu toţii îl aclamau pe el unul. Eu socotesc că adăugând această zicere a voit ca şi de aici să le facă păcatul mai mare, ară-tându-le că şi pe Hristos cel unu l-au împărţit, deşi nu făcuseră aşa. Cum că despre aceasta a făcut vorbire, a arătat-o prin stihul următor:

„Au doară s-a împărţit Hristos?” (I Cor. 1,13) Ceea ce el zice aci aceasta înseamnă: «Aţi tăiat pe Hristos şi aţi împărţit trupul lui.» Văzut-ai mânia lui? Văzut-ai certare şi vorbă plină de necaz? Dacă nu le aruncă învinuirea întrea­gă, ci numai cât întreabă, apoi o face aceasta ca şi cum necuviinţa lor era măr­turisită de toţi. Unii zic că prin cuvintele „Au doară   s-a împărţit Hristos?” apostolul face vorbire şi de altceva, că de pildă Hristos a fost împărţit oameni­lor şi că Biserica a fost împărţită în două, că o parte a luat-o el şi cealaltă parte a dat-o lor.

Sf. Ioan Gura de Aur – Talcuire la 1 Corinteni 1, 4-9

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

„ Mulţumesc Dumnezeului meu pururea pentru voi,  pentru harul lui Dumnezeu ce s-a dat vouă întru  Hristos Iisus, că întru toate v-aţi îmbogăţit întru  dânsul” (I Cor. 1, 4-5).

1.Ceea ce face cu alţii, când îi sfătuieşte zicând: „întru toate prin rugăciu­ne cu mulţămită cererile voastre să se cunoască la Dumnezeu” (Flp. 4, 6), tot aceea a făcut şi cu sine, învăţându-ne ca de aici să începem vorba pururea, şi înainte de toate să mulţămim lui Dumnezeu. Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu, precât a ne arăta mulţămitori către dânsul, şi pentru noi înşine, şi pentru alţii. Pentru aceea apostolul aproape în toate Epistolele sale o trece pe aceasta înaintea tuturor, şi dacă în celelalte Epistole a făcut aşa, apoi aici cu atât mai mult era nevoie să o facă. Cel ce mulţămeşte lui Dumnezeu, îi mulţămeşte şi pentru cele ce pătimeşte, şi îi mulţămeşte şi pentru har; iar harul nu este nici datorie, nici plată şi nici răsplată. Dacă aceasta era nevoie să o spună peste tot locul, cu atât mai mult era nevoie a o spune Corinthenilor, cari se ui­tau cu gura căscată la cei ce tăiau şi dezbinau Biserica.

„Dumnezeului meu.” Din preaplinul stării sale sufleteşti, el răpeşte şi-şi în­suşeşte ceea ce este de obşte, obicei pe care-l aveau şi prorocii, pururea zi­când: „Dumnezeul meu. Dumnezeul meu” – cu care prilej îi îndeamnă şi pe dânşii ca să facă aşa. Cel ce grăieşte aşa, se desparte de toate cele omeneşti şi păşeşte către Acela pe care-l cheamă cu multă însufleţire. Aceasta o poate zice cu adevărat numai cel ce se ridică pururea de la cele pământeşti spre cele ce­reşti, spre Dumnezeu, pe carele mai mult decât toate îl voieşte, căruia îi mul­ţămeşte necontenit nu numai pentru harul dat lui, ci chiar şi pentru cel mai mic bine ce a avut după aceasta şi pentru care îi înalţă tot aceeaşi laudă şi mulţămire. Pentru aceea şi apostolul n-a zis simplu: «Mulţămesc lui Dumne­zeu», ci a mai adaos: „pururea pentru voi”, învăţându-ne a cunoaşte pururea harul lui Dumnezeu şi nimănui altuia a mulţămi, fără numai lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gura de Aur – Talcuire la 1 Corinteni 1, 1-3

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

ioanguradeaur.ro

Pavel chemat apostol al lui Iisus Hristos prin voia  lui Dumnezeu, şi Sosthen fratele, Bisericii lui Dumne­zeu  carea este în Corinth, celor sfinţiţi întru Hristos Iisus,  celor chemaţi sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă numele  Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, şi al lor şi al nostru:   Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul  Iisus Hristos ” (I Cor. 1, 1-3).

Priveşte cum chiar de la început le-a doborât mândria şi le-a aruncat la pă­mânt orice semeţie, numindu-se pe sine „chemat”: «Nu eu am aflat, zice, ceea ce ştiu, şi nici că am câştigat aceasta cu propria mea înţelepciune, ci alungând şi pustiind Biserica, am fost chemat.» Aşadar, totul este al celui ce cheamă şi nimic al celui chemat, afară numai de ascultare şi supunere. „Al lui Hristos Iisus.” «Dascălul vostru, zice, este Hristos, şi voi recunoaşteţi oameni ca apă­rători ai învăţăturii sale?» „Prin voia lui Dumnezeu”, adică Dumnezeu a voit ca noi să ne mântuim astfel. Noi nimic n-am făcut, ci prin voia lui Dumnezeu am aflat mântuirea, şi fiindcă aşa a crezut el cu cale, apoi noi am fost chemaţi prin voia lui, iar nicidecum că am fi fost vrednici de chemare. „Şi Sosthen fratele.” Iarăşi se umileşte, punând pe lângă sine pe cel cu mult mai prejos lui, fiindcă între Pavel şi Sosthen negreşit era mare osebire. Deci dacă apostolul pune lângă dânsul pe cel cu mult mai prejos lui, deşi între dânsul şi acel Sos­then era o mare osebire, apoi ce ar putea zice aceia cari se mândreau faţă chiar de cei de aceeaşi însemnătate cu dânşii?

„Bisericii lui Dumnezeu.” Nu bisericii aceleia sau acesteia, ci Bisericii lui Dumnezeu. „Carea este în Corinth.” Priveşte cum prin fiecare vorbă le doboa­ră mândria, obişnuindu-le cugetul prin toate, ca ei să aibă privirea îndreptată spre cer. Numeşte Biserica lui Dumnezeu, arătând că ei trebuie a se uni cu aceasta. Dacă Biserica este a lui Dumnezeu, apoi ea este unită, adică este una şi aceeaşi nu numai în Corinth, ci în întreaga lume. Numele de Biserică nu este un nume de dezbinare sau împărţire, ci este nume de unire şi de împreună-glăsuire.

„Celor sfinţiţi întru Hristos Iisus.” Iarăşi pune numele lui Iisus, şi nicăiri nu pune nume de oameni. Şi ce este sfinţirea? Baia naşterii de a doua oară, cură­ţirea de păcate. Le aduce aminte de necurăţenia lor, de care s-au izbăvit, şi îi îndeamnă a nu cugeta lucruri mari; că doară nu s-au sfinţit prin izbândirile lor, ci prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

„Celor chemaţi sfinţi.” «Chiar însuşi acest lucru, zice, adică a vă mântui prin credinţă, nu este al vostru, căci nu voi v-aţi apropiat cei întâi, ci aţi fost chemaţi; aşa că chiar acest lucru mic, încă nu este al vostru întreg. Deşi v-aţi apropiat, fiind vinovaţi de mii de rele, totuşi nici aşa nu este vreun merit al vostru, ci totul este al lui Dumnezeu.» Pentru aceea şi Efesenilor scriindu-le, zicea: „Căci cu harul sunteţi mântuiţi prin credinţă; şi aceasta nu de la voi, al lui Dumnezeu este darul” (Efes. 2, 8), adică «nici credinţa nu este a voastră întreagă, căci nu voi aţi apucat mai nainte crezând, ci după ce aţi fost chemaţi aţi crezut şi aţi ascultat.»

Apostolul zilei: Dragostea este bucuria de a face altora bucurie

Sambata, 11 Octombrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul. Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim.” (I Corinteni 15, 58; 16, 1-3)

Strângerea de ajutoare pentru Biserica din Ierusalim se realiza în ziua de duminică, imediat după Sfânta Liturghie. În acest fragment apostolic avem cea mai veche mărturie scrisă ce vorbeşte despre practica Bisericii primare, care a înţeles legătura dintre Liturghie şi filantropie. În frângerea pâinii, omul aude prin imnul liturgic şi vede în icoana sfântă, trăieşte prin participare şi primeşte prin cuminecare, darul iubirii lui Dumnezeu. Dar atunci când primeşti şi înţelegi iubirea, primul gest este de a oferi din preaplinul iubirii primite. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dragostea este bucuria de a face altora bucurie, iar Liturghia Bisericii te învaţă tocmai aceasta. Biserica din Corint, primind bucuria euharistică, a înţeles că legătura cu Hristos se trăieşte şi în relaţie cu semenii. Solidaritatea este o atitudine firească, izvorâtă din sensibilitatea umană, dar, atunci când solidaritatea este unită cu rugăciunea, devine punte de legătură între oameni şi cale către cer. Unitatea credinţei, prezentă în mărturia celor două Biserici Apostolice, este întărită şi confirmată de legătura dragostei frăţeşti, concretizată în ajutorul material. Omul dăruitor confirmă, prin gestul oferirii, că a participat la Sfânta Liturghie. În biserici nu avem condică de prezenţă tocmai pentru că participarea la sfânta slujbă naşte atitudini care confirmă credinţa trăită în cadrul liturgic.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Apostolul din Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Înălţarea Sfintei Cruci

1 Corinteni 1, 18-24

„Pentru că cuvântul Crucii celora ce pier nebunie  este, dară nouă, celora ce ne mântuim, puterea  lui Dumnezeu este. Că scris este: Pierde-voiu  înţelepciu­nea înţelepţilor, şi priceperea celor  pricepuţi voiu lepă­da. Unde este înţeleptul?  Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul  veacului acestuia? Au nu au făcut nebună Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Că de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu nu a cunoscut lumea prin înţelepciune pre Dum­nezeu, bine au voit Dumnezeu prin nebunia propovăduirii a mântui pre cei ce cred. Pentru că şi Iudeii semn cer, şi Ellinii înţelepciune caută, iară noi propovăduim pre Hristos cel răstignit, Iu­deilor adică sminteală, iar Ellinilor nebunie, însă celor chemaţi, Iudeilor şi Ellinilor, pre Hristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18-24)

Priveşte cum cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât oa­menii şi cum cele slabe ale lui sunt mai puternice decât oamenii. Şi cum sunt mai puternice? Pentru că au străbătut întreaga lume şi pe toţi i-au răpus; pen­tru că mii şi mii încercându-se să stingă numele celui răstignit, lucrul s-a petre­cut cu totul dimpotrivă. Acelea au sporit şi s-au răspândit din ce în ce mai mult, iar aceia au pierit şi s-au nimicit; cei vii războind pe cel mort, n-au folosit ni­mic. Deci când Ellinul îmi spune că sunt nebun, atunci mai mult se arată pe sine de nebun, căci eu, cel crezut de dânsul nebun, sunt mai înţelept decât cel înţe­lept; că eu, cel crezut slab, sunt mai tare decât el. Ceea ce vameşii şi pescarii au putut să facă cu harul lui Dumnezeu, aceia, filosofii, ritorii, tiranii şi întreaga lu­me, nici măcar n-au putut să-şi închipuie. Căci ce oare nu a adus crucea? Cu­vântul pentru nemurirea sufletului, pentru învierea trupurilor, pentru dispreţui­rea celor de aici, pentru dorirea celor viitoare. Crucea a făcut pe oameni îngeri, toţi pretutindenea filosofează şi arată toată bărbăţia. «Dar, zici tu, şi printre dân­şii au fost mulţi cari au dispreţuit moartea.» Şi cine sunt aceia, spune-mi? Poate cel ce a băut otrava[1]? Dar de voieşti, eu pot să-ţi arăt mii de aceştia în Biserica lui Hristos. Când prigoana se ridica asupra lor, dacă ar fi trebuit cu toţii să bea otravă şi să moară pentru Hristos, cu toţii ar fi făcut-o, şi toţi ar fi fost mai stră­luciţi decât acela. De altfel, acel [Socrat] nefiind stăpân pe sine ca să bea sau să nu bea, a băut; cu voie sau fără de voie el trebuia să pătimească aceasta, ceea ce nu a fost faptul vreunei bărbaţii, ci al silirii. Chiar şi tâlharii şi ucigătorii, în urma hotărârii judecătorilor au pătimit poate şi mai grozave decât acela. Printre noi însă este cu totul dimpotrivă, căci mucenicii n-au suferit fără de voia lor, ci cu buna lor voire, stăpâni fiind a pătimi sau nu, şi deci au arătat o bărbăţie mai tare decât orice diamant. Aşadar nu este nimic de mirare că acela a băut otrava, când nici nu era stăpân pe sine de a nu bea şi când ajunsese la cea mai înaintată bătrâneţe – căci spunea că el era de şaptezeci de ani – când el dispreţuia viaţa, dacă aceasta înseamnă a dispreţui, ceea ce eu n-aş zice, şi cred că nimeni altul n-ar zice-o. Tu însă arată-mi pe cineva stând vitejeşte în cazne şi munci pentru buna-cinstire, precum eu ţi-aş putea arăta mii şi mii de aceştia în lumea în­treagă. Cine, fiindu-i smulse unghiile de la mâini şi de la picioare, a suferit cu bărbăţie? Cine a răbdat cu vitejie, fiindu-i dezrădăcinate arterele? Cine a suferit cu vitejie, fiindu-i despărţit trupul de cap? Cine, fiindu-i oasele sfărâmate? Cine, fiind pus necontenit pe jăratic? Cine, fiind aruncat în căldarea cea de pe foc? Arată-mi de acestea. A muri cineva prin otravă este totuna cu cel ce doar­me, căci această moarte se zice că este mai dulce decât somnul. Dacă însă au şi suferit oarecari munci, totuşi a pierit lauda lor, căci s-au prăpădit pentru nişte pricini urâcioase, unii pentru că vorbeau ascultătorilor de cele neîngăduite, alţii fiindcă erau prinşi în fapte necinstite, şi alţii iarăşi, nefiind vreo pricină binecu­vântată, se predau singuri în zadar şi fără scop.

Apostolul zilei: Dumnezeu ne ajută să fim oameni

Sambata, 30 August 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate, şi sfinţire, şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: „Cel ce se laudă în Domnul să se laude”. (I Corinteni 1, 26-31)

Apostolul de astăzi nu ne spune că, pentru a fi creştini, trebuie să fim neînţelepţi şi slabi, ci dimpotrivă, creştinismul descoperă şi valorifică înţelepciunea din fiecare persoană, pentru că Dumnezeu plineşte lipsurile şi imperfecţiunile umane. Este un mare dar să fii înţelept şi, mai ales, ca înţelepciunea ta să fie cunoscută şi recunoscută. De asemenea, nu este puţin lucru să fii puternic, să ai o poziţie socială respectată sau să provii dintr-un neam bun. Dincolo de toate aceste daruri sau calităţi şi dincolo de ceea ce dobândim în jurul nostru, rămâne în urmă marea calitate de a fi „Om”. Poporul român a concentrat într-o vorbă simplă ceea ce rămâne după fiecare persoană: „a fi domn e o întâmplare, a fi om e lucru mare”. Apreciem mai mult pe cei care reuşesc să fie oameni între oameni, să răspundă când sunt chemaţi, să ajute când sunt solicitaţi, apreciem mult pe cei în faţa cărora nu ne simţim umiliţi sau respinşi, ci putem fi naturali şi demni. A fi înţelept şi puternic nu presupune totdeauna a fi şi „om”. Omul înţelept ştie să „se coboare” şi la cel simplu, este delicat atunci când vorbeşte şi nu are dorinţa de a ieşi în evidenţă umilindu-i pe ceilalţi. Omul puternic şi bogat are nobleţea de a ajuta fără să se remarce, de a dărui fără a înjosi şi a afişa superioritate. Pericopa apostolică de astăzi ne spune că Dumnezeu ne ajută să fim oameni. Un om simplu, dar sincer, poate ruşina un înţelept îngâmfat. În istorie rămânem prin ceea ce am făcut pentru alţii, prin jertfa noastră, iar istoria nu judecă da-rurile pe care le-am avut, ci modul în care am învăţat să fim dăruitori. Majoritatea Apostolilor au fost oameni simpli, dar misiunea asumată şi sinceritatea faţă de Hristos-Domnul le-a dăruit cea mai mare înţelepciune şi mai mult decât atât, au învăţat să fie oameni de la Dumnezeu-Omul. Ei care „nu erau”, cum spune pericopa apostolică, au făcut istorie şi au schimbat lumea. Însă, marele secret al acestei reuşite constă în dorinţa lor de a-L asculta pe Dumnezeu şi a-i ajuta pe oameni şi nu în nevoia de afirmare.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Apostolul din Duminica a opta dupa Rusalii

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Dacă noi ne vom îngriji de a avea o viaţă neprihănită, vom putea atrage şi pe Elini la creştinism

Tu însă dovedeşte-mi că Petru a fost învăţat sau că Pavel a fost un mare cărturar. Dar nu vei putea, fiindcă amândoi au fost bărbaţi simpli, amândoi ne-cărturari. Deci, după cum Hristos a zis la urmă ucenicilor săi, cărora le arătase puterea sa în Palestina mai întâi, „Când v-am trimis pe voi fără pungă, şi fără de traistă, şi fără de încălţăminte, avut-aţi lipsă de ceva?” (Lc. 22, 35), iar atunci când i-a trimis în lumea întreagă, le-a dat voie ca să ia cu dânşii şi pun­gă, şi traistă, şi încălţăminte, tot aşa şi aici. Căci ceea ce se caută este a se ară­ta puterea lui Hristos, astfel încât înţelepciunea lumii să nu poată scoate pe cei ce s-au apropiat prin credinţă. Când deci Elinii învinovăţesc pe ucenici că au fost oameni simpli şi necărturari, apoi noi atunci mai mult să-i învinuim chiar şi decât dânşii. Să nu zică cineva că Pavel a fost înţelept, ci lăudând pe acei bărbaţi mari şi admiraţi de dânşii pentru înţelepciunea şi meşteşugul ritoricesc, noi să zicem că cei dintre noi au fost cu toţii oameni simpli şi necărturari. Prin aceasta nu puţin îi vom doborî, şi astfel biruinţa noastră va fi strălu­cită. Acestea le-am spus pentru că am auzit pe un Creştin vorbind cu un Elin lucruri de râs şi în toiul vorbirii fiecare dintre dânşii înlăturând cele ale lor. Ceea ce trebuia să spună Creştinul, aceea spunea Elinul, şi ceea ce trebuia să spună Elinul aceea spunea Creştinul. Fiind vorba despre Pavel şi Platon, Eli­nul încerca să dovedească că Pavel a fost prost şi necărturar, pe când Creşti­nul, în simplitatea lui, încerca să dovedească că Pavel a fost mai învăţat decât Platon. Astfel că biruinţa a fost de partea Elinului, căci cuvântul lui a stăpâ­nit. Intr-adevăr, dacă Pavel ar fi fost mai învăţat decât Platon, apoi atunci mulţi ar putea zice cu drept cuvânt că el a covârşit nu prin har, ci prin puterea şi prin măiestria cuvântului. Aşa că cele vorbite de Creştinul acela au fost în folosul Elinului, iar cele spuse de Elin erau în folosul Creştinului. Dacă Pa­vel a fost necărturar, după cum zicea Elinul, şi cu toate acestea el a stăpânit şi a fost mai mare decât Platon, apoi fireşte că biruinţa este strălucită, fiindcă acest necărturar a încredinţat pe toţi ucenicii lui şi i-a tras către dânsul. De aici dar se vădeşte că propovăduirea Evangheliei s-a făcut nu întru înţelepciunea omenească, sau după cum zice el aici: „nu întru înţelepciunea cuvântului”, ci întru harul lui Dumnezeu.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a opta dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

“Cu totul uniţi”

Duminica a opta după Rusalii

1 Corinteni 1, 10-17

Apostolul ce s-a citit azi face parte din Epistola Întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel; este un fragment în care marele apostol se împotriveşte cu tărie unui fenomen  destul de obişnuit firii căzute a omului: dezbinarea. Dezbinările sunt fireşti pentru firea căzută a omului, pentru temperamentul său căzut. În lumea politicii, indiferent de forma de guvernare a unui popor, se formează îndată partide. Sub formele dictatoriale de guvernare, aceste partide pot fi coaliţii sau facţiuni neoficiale, în timp ce sub regimurile democratice ele sunt, de obicei, oficiale. Şi totuşi, de vreme ce dezbinarea este o boală a omenirii, se ivesc mereu altele noi. Acestea pot fi alianţe motivate de atracţia oamenilor faţă de anumite persoane înzestrate cu o personalitate puternică sau pot avea ca temei idei şi doctrine precum liberalismul, conservatorismul, monarhismul, republicanismul, socialismul, liber-iniţiativa sau oricare altele.

Este cunoscut faptul că, chiar şi înăuntrul partidelor politice, al partiduleţelor, al sub-partidelor, în mod inevitabil, unii susţin o poziţie mai intransigentă, alţii una mai moderată, şi tot aşa. Însăşi cuvântul „partid” provine din cuvântul „parte” (ca opus al „întregului”), iar parte vine de la verbul latinesc „partire”, care înseamnă „a despărţi”, sau „a separa”. Cele spuse mai sus, despre tărâmul politicii, sunt adevărate şi în ce priveşte aproape toate instituţiile omeneşti. Oamenii pot fi uniţi în anumite lucruri, însă despărţiţi inevitabil în altele. Faptul că oamenii nu se înţeleg în aproape orice chestiune pe care ne-o putem închipui este, după cum am observat deja, un însemn al firii căzut a omului.

Spre deosebire de dezbinare, unitatea sau unirea aparţine firii lui Dumnezeu. Desigur, este vorba de unirea în adevăr şi dreptate, nu de una a adevărului cu minciuna şi greşeala, nici a binelui cu răul. Despărţirea celor ale lui Dumnezeu de cele potrivnice Lui reprezintă în sine binele şi răul, căci minciuna şi greşeala, daca sunt amestecate cu adevărul, îl vor compromite în mod fatal; asemenea şi răul, dacă este amestecat cu binele. Aici se găseşte marea greşeală a ecumenismului politic contemporan – în credinţa că pot fi unite grupări religioase cu teologii diferite.

Apostolul zilei: A fi smerit înseamnă a cunoaşte locul unde te afli

Marti, 22 Iulie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

Pavel, chemat apostol al lui Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sostene, Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, şi al lor şi al nostru: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu, dat vouă în Hristos Iisus. Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa; astfel, mărturia lui Hristos s-a întărit în voi, încât voi nu sunteţi lipsiţi de nici un dar, aşteptând arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, Care vă va şi întări până la sfârşit, ca să fiţi nevinovaţi în ziua Domnului nostru Iisus Hristos. Credincios este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru. (I Corinteni 1, 1-9)