Joi, 14 August 2008
„De aceea, cel ce grăieşte într-o limbă străină să se roage ca să şi tălmăceasca. Căci, dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare. Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Fiindcă dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu «Amin!» la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu, într-adevăr, mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte. Mulţumesc Dumnezeului meu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi; dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.” (I Corinteni 14, 13-19)
A medita şi a vorbi despre rugăciune în lumea contemporană constituie un demers delicat şi extrem de dificil, întrucât presupune a aduce în centrul atenţiei o problematică fascinantă care însă este lipsită de ecou în cultura modernă. Lumea modernă nu mai percepe rugăciunea ca pe o valoare inestimabilă. De ce? Pentru că nu o mai practică. Şi pentru că nu o mai practică, nu îi cunoaşte resursele infinite şi puterea minunată în transformarea interioară a omului, din toate punctele de vedere. Se vorbeşte astăzi mult despre societatea secularizată. Fie că ştim sau nu ştim ce înseamnă procesul secularizării, cu toţii suntem de acord că este ceva rău, negativ. Dar dacă ar fi să dăm o definiţie societăţii secularizate, am spune că este societatea în care majoritatea membrilor săi nu se mai roagă. Ne ferim de secularizare, dar nu ştim că de fapt noi face secularizarea. Mărturisim că avem o oarecare credinţă în Dumnezeu, dar nu mai practicăm rugăciunea, nu mai dialogăm cu El. Cred că muţi oameni din lumea noastră sunt dornici de o întâlnire cu Dumnezeu, şi ar fi gata să jertfească pentru aceasta foarte mult. O astfel de întâlnire le-ar oferi vieţii lor o certitudine neclintită şi un sens bine definit. Dar puterea cu care Dumnezeu se descoperă unui suflet smerit şi sincer în rugăciune, depăşeşte de infinite ori forţa viziunii sau a vedeniei. Din nefericire, foarte mulţi oameni consideră că dacă Dumnezeu s-ar face cunoscut omului, ar face-o printr-o vedenie, printr-o arătare care să uimească şi să şocheze privirile omeneşti. Viziunea sau arătarea unui înger, a unui sfânt, a unei lumini constituie, pentru mulţi oameni, garanţia existenţei realităţilor de dincolo de lume. E mai uşor să aştepţi ca un lucru spectaculos să se întâmple, decât să stai în genunchi la rugăciune, să jertfeşti timp şi răbdare şi poate să nu simţi nimic. Dar părinţii Bisericii au spus dintotdeauna că este mai mare rugăciunea decât orice arătare, mai de folos este sufletului rugăciunea decât orice vedenie.
