Apostolul zilei: „Numai împăratul moare pentru supuşii lui”

Vineri, 17 Aprilie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.” (I Cor.1, 18-24 şi 2, 1-2)

Sfântul Ioan Gură de Aur angajând un dialog imaginar cu tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului, îl întreabă: „De împărăţie pomeneşti, o tâlharule? Vezi cruce şi piroane şi îl numeşti Împărat?” La acestea tot părintele antiohian răspunde intuind gândirea tâlharului: „Îl numesc pe El Împărat pentru că Îl văd răstignit. Numai împăratul moare pentru supuşii lui.”

În acest dialog desprins din Cuvântul la Cruce şi tâlhar al Sfântului Ioan Hrisostom găsim înţelepciunea vederii rangului împărătesc la cineva întins pe cruce, neajutorat. Trecem prea uşor peste Vinerea Patimilor şi odată ajunşi la Înviere uităm de Hristos cel Răstignit. Biserica s-a străduit ca în slujbele liturgice să-L predice pe Domnul Învierii ca purtând semnele pătimirii. De aceea în noaptea Sfintelor Paşti Sfânta Cruce este aşezată în faţa lumânării Învierii iar la strană se cântă : „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Înviere Ta o lăudăm şi o mărim.” Atunci când creştinul desparte Învierea de Cruce atât de mult, se desparte de Biserică pentru că ignoră multa suferinţă a Capului Bisericii. În istorie cei ce au preferat astfel de despărţiri şi negări au căzut în erezie şi au devenit necinstitori ai Crucii pentru că nu i-au mai găsit sensul, nu au mai văzut-o cu ochii lui Dumnezeu ci doar cu ochii oamenilor. Biserica Ortodoxă preţuieşte mult fiecare gest al Mântuitorului consemnat în Sfintele Evanghelii, fiecare detaliu primeşte valoare şi dăinuire. Deşi Crucea apare doar pe drumul Golgotei, într-un moment de nedreaptă suferinţă, Biserica nu a ignorat-o, ci depăşind logica omenească s-a apropiat de învăţătura dumnezeiască şi din obiect de tortură a privit-o ca fiind altar. A făcut aceasta pentru că punctul de plecare către Înviere este Crucea. Toţi oamenii din Ierusalimul începutului de secol I au avut posibilitatea să Îl vadă pe Hristos cel Răstignit, dar foarte puţini au avut darul să-L vadă pe Hristos cel Înviat. Nimeni din cei ce nu L-au cunoscut pe Hristos pătimind nu au avut binecuvântarea să-L întâlnească pe Domnul Înviat. Sfântul Apostol Pavel înainte de a spune că Îl predică pe Hristos cel Înviat, mărturiseşte că Îl propovăduieşte pe Hristos cel Răstignit, predică pe Împăratul care S-a jertfit mai înainte de a propovădui pe Împăratul care a biruit. Poate peste puterile noastre de înţelegere, contrar logicii umane, Domnul alege ca armă a luptei şi biruinţei Crucea jertfei. Putem învăţa ceva din Vinerea Patimilor sau putem doar aştepta Duminica Învierii.

Sf. Ioan Gura de Aur – Talcuire la 1 Corinteni 2, 1-5

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

„Iară eu, fraţilor, venind la voi, venit-am nu întru covârşirea cuvântului şi a înţelepciunii, vestind vouă mărturia lui Dumnezeu. Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit. ” (I Cor. 2, l-2)

Nimic nu este mai aplecat spre luptă ca sufletul lui Pavel, sau mai drept vorbind, nu sufletul lui, căci nu el a aflat acestea, ci nimic nu este deopotrivă harului care lucra prin el şi care toate le biruia. Erau de-ajuns numai cele spu­se în urmă, ca să doboare trufia celor ce se făleau cu înţelepciunea, sau mai bine zis, era de-ajuns chiar numai o parte din cele spuse; însă pentru ca biruin­ţa să fie şi mai strălucită, iată că intră însuşi el în luptă cu potrivnicii şi se luptă vitejeşte prin cele vorbite şi care ne stau de faţă. Gândeşte-te bine: A adus la mijloc prorocia care zice: „Pierde-voiu înţelepciunea înţelepţilor;” a arătat înţelepciunea lui Dumnezeu, cum prin păruta nebunie a doborât filosofia celor din afară; a arătat că Dumnezeu nu numai că a învăţat omenirea prin cei proşti, ci încă a şi chemat pe cei proşti – iar acum arată că însuşi faptul propo­văduit, cum şi felul propovăduirii erau de-ajuns spre a-i tulbura, şi nu i-au tul­burat. «Nu numai ucenicii sunt proşti, zice, ci chiar şi eu care vă propovădu­iesc.» Pentru aceea zice: „Iară eu fraţilor” – pune şi de astă dată numele de „fraţi”, muind aşa zicând asprimea vorbei – „venit-am la voi nu întru covârşi­rea cuvântului şi a înţelepciunii, vestind vouă mărturia lui Dumnezeu.” Dar spune-mi: dacă voiai să vii la dânşii întru covârşirea cuvântului, ai fi putut? «Eu chiar de aş fi voit, zice, nu aş fi putut, iar Hristos dacă ar fi voit, aş fi pu­tut. Dar nu a voit, ca astfel să facă trofeul mai strălucit.» Pentru aceea şi mai sus arătând că al lui Hristos a fost faptul, al lui a fost şi voia ca el să propo­văduiască cuvântul atât de prost, zicea: „că nu m-a trimis Hristos ca să botez, ci să propovăduiesc evanghelia (binevestesc) nu întru înţelepciunea cuvân­tului.” Mai presus de voia lui Pavel era voia lui Hristos. Şi ceea ce voia Hristos era cu mult mai mare decât ceea ce voia el. «Deci zice, nu vă vestesc vouă mărturia lui Dumnezeu ca să-mi arăt talantul în vorbă şi nici nu sunt întrarmat cu cuvintele filosofilor de afară.»

El nu a zis: «să vă vestesc vouă propovăduirea evangheliei», ci „mărturia lui Dumnezeu”, ceea ce era îndeajuns spre a-i întoarce din calea cea rătăcită, căci el propovăduind se preumbla primprejurul morţii. Pentru aceea a şi adăogat:

„Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit.” Aceasta o zicea ca să arate că el este străin cu desăvârşire de înţelepciunea celor din afară, după cum spunea şi mai sus, „venit-am nu întru înţelepciunea cuvântului.” Cum că era cu putinţă ca el să o aibă şi pe aceasta este foarte învederat, căci sufletul aceluia ale cărui haine înviau morţii şi ale cărui umbre alungau bolile, cu atât mai mult ar fi putut să arate darul de a vorbi frumos. Acest dar se capătă prin învăţătură, pe când celălalt covârşeşte orice meşteşug omenesc. Deci cel ce cunoaşte cele mai mari ale meşteşugului, cu atât mai mult ar fi putut cunoaşte cele mai mici. Dar nu l-a lăsat Hristos, fiindcă nu era în folosul planului trasat. Cu drept cuvânt deci zice: „Că n-am judecat a şti ceva”, fiindcă «şi eu, zice, voiesc ceea ce voieşte şi Hristos.» Mie mi se pare că pentru aceea vorbeşte cu dânşii mai smerit decât cu alţii, pentru ca să le înfrâneze trufia lor, căci cuvintele „n-am judecat a şti” au fost zise spre deosebire de înţelepciunea celor de afară. «N-am venit, zice, ca să împle­tesc silogisme, nici sofisme, şi nici altceva să vă spun, fără numai că Hristos s-a răstignit. Aceia grăiesc multe şi vorbesc de multe, ţesând cuvinte lungi de 1.200 de picioare, făurind silogisme şi gândiri mincinoase şi încâlcind mii de sofisme – eu însă am venit la voi nimic alta spunând, fără numai că Hristos s-a răstignit, şi pe toţi aceia i-am alungat, ceea ce este semn negrăit de puterea celui propovăduit.»

„Şi eu întru slăbiciune, şi întru frică, şi întru cutremur mare am fost la voi” (I Cor. 2, 3). Aici iarăşi pune şi o altă încheiere, căci pare că zice: «Nu numai că cei ce au crezut sunt proşti, nu numai cel ce vă vorbeşte este prost, nu nu­mai că şi felul învăţăturii este încărcat de prostie, nu numai că înseşi propovă­duirea este de-ajuns spre a-i tulbura – căci crucea şi moartea erau cele vestite – dar o dată cu acestea mai sunt şi alte piedici, primejdii şi zavistii, frica zil­nică şi alungarea de pretutindeni». De altfel, sub numirea de „slăbiciune” el în multe locuri înţelege îndeobşte prigoanele asupra sa, precum zice şi aiurea: „Şi ispita mea, carea era în trupul meu nu aţi defăimat” (Gal. 4, 14); şi iarăşi: „De se cuvine a mă lăuda, întru neputinţele mele mă voiu lăuda” (2 Cor. 11, 30). întru care neputinţe? „în Damasc, dregătorul norodului, zice, al lui Areta împăratul, păzea cetatea Damascului, vrând să mă prindă” (2 Cor. 11, 32), şi iarăşi: „Pentru aceea binevoiesc întru neputinţe”, şi apoi, spunând în care anu­me neputinţe, a adăogat: „întru defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări” (2 Cor. 12, 10). Şi acum tot acelaşi lucru îl spune, căci zicând „întru slă­biciune”, a adăogat îndată „şi întru frică, şi întru cutremur mare am fost la voi”. Ce spui? Şi Pavel se înfricoşa de primejdii? Se temea şi el şi se înfricoşa foarte, căci deşi era Pavel, era în acelaşi timp şi om. Aceasta nu era o învinovăţire pentru Pavel, ci slăbiciune a firii sale pe de-o parte, iar pe de alta laudă a socotinţei sau a voii sale, că deşi se temea de moarte şi de bătăi, totuşi nu a făcut nimic nevrednic pentru acea frică; iar cei ce spun că el nu se temea de bătăi, nu numai că nu-l laudă, ci încă îi taie pe sub ascuns mult din laudele ce i se cuvin. Dacă el nu se temea, apoi ce fel de stăruinţă sau ce fel de filosofie avea de a suferi primejdiile? Eu tocmai pentru aceea îl admir, fiindcă temându-se, şi încă temându-se nu cum s-ar întâmplă, ci temându-se cu cutremur mare de primejdii, întruna alerga, încununându-se, şi nu s-a plecat nici la una din primejdii, ci pretutindeni pe mare şi pe uscat propovăduind cuvântul Evangheliei, el a curăţit lumea întreagă.

„Şi cuvântul meu, şi propovăduirea mea nu era întru înduplecătoarele cu­vinte ale omeneştii înţelepciuni” (I Cor. 2, 4), adică nu avea înţelepciunea lu­mească. Deci dacă propovăduirea nu avea în ea nimic amăgitor, nimic înşelă­tor, dacă cei chemaţi erau proşti, dacă chiar şi cel ce le propovăduirea era tot astfel, dacă sta în faţa lor şi prigoana şi frica şi cutremurul, apoi cum de au covârşit lumea, spune-mi, fără ajutorul puterii Dumnezeieşti? Pentru aceea zi­când: „Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu era întru înduplecătoarele cuvinte ale omeneştii înţelepciuni”, a adăogat îndată: „ci întru arătarea Duhului şi a puterii.”

Ai văzul cum cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât oa­menii şi cele slabe sunt mai tari? Că iată cum cei proşti, propovăduind aces­tea, şi cum legaţi şi de pretutindeni alungaţi covârşeau la urmă pe cei ce-i alungau! Cum şi în ce fel? Nu oare prin credinţa pe care le-a dat-o Duhul? Deci şi aceasta este o dovadă mărturisită. Căci cine,    spune-mi, văzând morţii înviaţi şi dracii alungaţi, n-ar fi primit propovăduirea lor? Dar fiindcă sunt şi puteri amăgitoare, ca de pildă cele ale fermecătorilor, apoi el a spulberat şi această bănuială, căci nu a spus simplu „puterii”, ci mai întâi „arătarea Du­hului” şi după aceea a spus „şi a puterii”, arătând că faptele petrecute sunt du­hovniceşti. Deci dacă propovăduirea nu a fost vestită prin înţelepciunea ome­nească, apoi aceasta nu este o împuţinare sau o micime a ei, ci încă o mare po­doabă şi o mare laudă. Aceasta tocmai că o arată a fi dumnezeiască şi că rădă­cinile ei le are de sus din ceruri.

Pentru aceea a şi adăogat: „Ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 5). Ai văzut cum prin toate acestea a arătat marele folos al simplităţii, cum şi marea vătămare a înţe­lepciunii? Aceasta din urmă (înţelepciunea) golea crucea de orice putere, pe când cea dintâi (simplitatea) o vestea drept putere a lui Dumnezeu; aceasta îi pregăteşte a se lăuda pe sine, pentru că n-au aflat nimic din cele trebuitoare, pe când aceea pregăteşte pe om de a primi adevărul, şi-l face a se mândri în Dumnezeu. Şi iarăşi, tot înţelepciunea amăgea pe mulţi a lua dogma creştină ca omenească, pe când simplitatea o dovedea lămurit ca Dumnezeiască şi co­borâtă din ceruri. Când dovada se face în înţelepciunea vorbelor, de multe ori şi cei mai ticăloşi stăpânesc pe cei mai blajini, zicând că sunt tari în-cuvânt, şi astfel minciuna alungă adevărul. Dar aici nu este tot aşa, căci nici Duhul Sfânt nu se pogoară într-un suflet necurat, şi nici pogorându-se nu se poate a rămâne biruit, chiar de s-ar azvârli asupră-i toată tăria şi toată măiestria cuvintelor. Dovada dată prin fapte şi prin minuni este cu mult mai lămurită decât cea din vorbe măreţe.

Apostolul zilei: Omul care caută sincer găseşte în Univers raţiunile sădite de Dumnezeu

Sambata, 13 Septembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei; ci precum este scris: «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El».” (I Corinteni 2, 6-9)

Creştinismul nu ne interzice accesul la înţelepciunea lumii, de fapt ne cere să cultivăm darul înţelepciunii. Biserica a privit cu multă consideraţie căutările filosofilor din antichitate, dorinţa lor de a vedea veşnicia. Sfântul Vasile cel Mare, în „Cuvântul către tineri”, recomanda stăruitor cercetarea ştiinţelor vremii, pentru că, inevitabil, omul care caută sincer găşeşte în Univers raţiunile sădite de Dumnezeu la creare. În frescele mănăstirilor din Bucovina apar pictaţi filosofii Antichităţii, Biserica numindu-i „creştini înainte de creştinism” pentru că, într-o lume păgână, au vorbit despre idei creştine. Vedem că Dumnezeu alege să lucreze prin cei care caută sincer, cultivând înţelepciunea şi ignorând interesul personal. Însă, atunci când judecăţile produse de tine, părerile personale şi aspiraţiile de afirmare şi putere devin singurele jaloane în viaţă, înţelepciunea devine nebunie în faţa lui Dumnezeu. Nebunul, adică omul lipsit de judecată dreaptă, se vede creator, ignorându-L pe Dumnezeu Creatorul, se crede plin de putere, desconsiderând atotputernicia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte se crede dumnezeu şi stăpânitor al lumii. El nu vede dincolo de curtea sa, nu observă decât viaţa şi devenirea sa.