Apostolul zilei: Nici un om nu este vrednic de darul preoţiei

Sambata, 20 Septembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar, la iconomi, mai ales, se cere ca fiecare să fie aflat credincios. Dar mie prea puţin îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua; fiindcă nici eu nu mă judec pe mine însumi. Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul. De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.” (I Corinteni 4, 1-5)

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă, în pericopa apostolică de astăzi, cum să-i privim pe preoţi, şi anume ca „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”. Este greu să priveşti dumnezeiescul prezent într-o misiune desfăşurată de un om, este greu să nu judeci imperfecţiunile, când te aştepţi ca totul să fie îmbrăcat în curăţia cerului. Sfântul Pavel, deşi şi-a închinat viaţa slujirii Bisericii, a anticipat că ochiul critic al oamenilor va căuta scăderile şi scăpările umane. Din acest motiv, el se adresează, cu multă fermitate, corintenilor, învăţându-i să-i privească misiunea şi nu persoana, să-i asculte propovăduirea şi să nu-i judece purtarea. Sfinţii Părinţi au vorbit mult despre preoţie, arătând că nici un om nu este vrednic să primească acest dar, însă, dacă Dumnezeu a ales să dăruiască harul Său unui om nevrednic, de ce să judecăm noi gândul Domnului? Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, atunci când cinsteşti un preot vrednic, cinsteşti mai mult persoana, pe când, atunci când cinsteşti un slujitor nevrednic, cinsteşti harul lui Dumnezeu, te smereşti şi arăţi că vezi dincolo de om misiunea şi harul sfânt.

Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Apostolul din Duminica a zecea dupa Rusalii

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Duminica a 10-a după Rusalii

1 Corinteni 4, 9-16

„Noi nebuni suntem pentru Hristos, iară voi înţe­lepţi întru Hristos, noi slabi, iară voi tari (că este tre­buitor a lua vorba iarăşi de aci), voi slăviţi, iară noi necinstiţi” (I Cor. 4, 10).

Deci să vedem cum el s-a făcut următor lui Hristos. Această urmare nu are nevoie de timp şi de meşteşug, ci numai de bunăvoire. Dacă noi intrăm la un pictor, nu vom putea imita un tablou, oricât de mult l-am fi văzut, pe când pe Pavel numai din simplă auzire putem să-l imităm. Deci voiţi poate să aducem la mijloc tabloul, şi să zugrăvim viaţa lui Pavel înaintea voastră? Ei bine, să stea de faţă acel tablou, sau acea placă ce este cu mult mai strălucită decât toate icoanele sau tablourile împărăteşti. Căci subiectul nu este doară nici scânduri lipite, nici prostiri[1] sau pânzi puse deasupra, ci lucrul lui Dumnezeu; căci este suflet şi trup. Sufletul este lucrul lui Dumnezeu, iar nu omenesc, şi trupul de asemenea. Aţi aplaudat aici? Însă nu aici este timpul de aplauze, ci la cele ce urmează, şi nu numai de aplauze, ci şi de imitare. Până acum mate­rialul este deopotrivă pentru toţi. Căci sufletul nu se deosebeşte de alt suflet, întrucât este suflet, ci numai buna voire arată deosebirea dintre dânsele. După cum nici trupul nu se deosebeşte întru nimic de alt trup, ci este deopotrivă şi cel al lui Pavel cu cel al celor mulţi, şi numai primejdiile îl pot face mai stră­lucit pe unul decât pe altul; tot aşa şi cu sufletul. Aşadar, să stea în faţa noastră tabloul sufletului lui Pavel. Acest tablou mai înainte era mânjit şi plin de pă­ianjeni – căci nimic nu este mai rău ca hula. Dar după ce a venit în lume, cel ce toate le-a prefăcut şi a văzut acest tablou, a văzut vreau să zic sufletul lui Pavel astfel aşezat, nu doar din pricina lenei sau a prostiei, ci din pricina necercării şi pentru că nu avea cu el florile bunei cinstiri – osârdie avea, însă îmbrăcămintea osârdiei, aşa zicând, n-o avea, căci nu avea osârdia după cu­noştinţă – i-a dat floarea adevărului, adică harul, şi apoi fără de veste a arătat acest tablou, icoană împărătească. Căci luând cu el îmbrăcămintea osârdiei şi aflând ceea ce nu ştia până atunci, nu a mai întârziat, ci de îndată s-a arătat ca cel mai bun meşter. Şi mai întâi capul i se arată împărătesc, propovăduind pe Hristos, apoi şi restul trupului, ca unul ce a arătat cea mai straşnică viaţă. Pic­torii încuindu-se în odaia de lucru, nimănui nu deschid uşile, ci lucrează înlăuntru cu toată liniştea şi străşnicia – Pavel însă punându-şi placa în mijlocul lumii, în mijlocul tuturor potrivnicilor, tuturor tulburărilor şi tuturor nenoro­cirilor, şi-a lucrat singur acest tablou împărătesc, şi nu era împiedicat. Pentru aceea şi zicea: „Privelişte ne-am făcut lumii”, zugrăvindu-şi singur icoana în mijlocul pământului şi a mării, în mijlocul cerului şi al întregii lumi gândite. Voiţi poate a vedea şi celelalte părţi ale trupului, cele mai jos de cap? Sau poate voiţi ca să mergem cu vorba de jos în sus? Priveşte deci această statuie de sus, ba încă şi mai cinstită şi decât aceasta, ca una ce merită să stea în cer, nelegată cu plumb ca statuile obişnuite, şi nici aşezată într-un loc anumit, ci alergând de la Ierusalim şi până la Iliric, şi până în Ispania, şi purtându-se pretutindeni în lumea întreagă, întocmai ca şi când ar fi avut aripi. Căci ce ar putea fi mai frumos decât aceste picioare, care au călcat peste tot pământul de sub soare? Această frumuseţe o vesteşte şi Prorocul de la început, zicând: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea” (Is. 3, 7). Ai văzut cât de frumoase sunt picioarele?

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a zecea dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

“Totuşi nu aveţi mulţi Părinţi”

Duminica a zecea după Rusalii

1 Corinteni 4, 9-16

Familia este piatra de temelie a oricărei societăţi omeneşti. Se află la rădăcina seminţiilor din societate tribale şi a statelor naţionale din societăţile dezvoltate, Familia nu este vreo alcătuire socială artificială, conceputa de cineva în decursul istoriei, nici, aşa cum stăruim profesorii marxişti, o unealtă socială născocită cu scopul de a întări un sistem opresiv de clase. Este mai degrabă o instituţie care purcede din cugetul Iui Dumnezeu, o instituţie răspândită în rândul tuturor oamenilor. Unii ar putea spune că există societăţi care nu sunt alcătuite în jurul familiei – în înţelesul pe care îl dăm noi acestui termen -, însă la o cercetare mai amănunţită devine limpede că aceste aparente excepţii sunt de fapt nişte societăţi decăzute, care şi-au pierdut conştiinţa întemeierii istorice pe familie şi sunt, prin urmare, menite să dispari grabnic.

Este semnificativ faptul că mişcările revoluţionare subversive caută necontenit să submineze familia înţelegând instinctiv că familia este sursa puterii marilor instituţii sociale sau naţionale pe care încearcă ei să nimicească. Marxismul şi ideologiile aliate – cum ar fi feminismul radical – detestă familia, pretinzând că este ceva opresiv şi reacţionar, năzuind mereu să slăbească şi în cele din urmă, să rupă legâturile de familie. Ceea ce urmăresc de fapt marxismul şi feminismul prin atacarea familiei este înlocuirea acesteia cu aparatul administrativ unui stat atotputernic sau al unui partid politic. Oamenii nu ar trebui să fie uniţi în familii, ci să trăiască ca indivizi separaţi, aflaţi mai mult sau mai puţin la cheremul birocraţilor. Revoluţionarii francezi de la 1792 au acţionat cam în acelaşi fel, având aceeaşi motivaţie. Prin legi şi prin teroare, ca şi prin sădirea în familii a seminţelor dezbinării, s-a făcut mult rău. Şi, într-o oarecare măsură, aceste lucruri s-au petrecut în mai toate societăţile moderne.

Sfânta Biserică Ortodoxă a susţinut dintotdeauna cu tarie viaţa sănătoasă de familie. Pururea-pomenitul nostru Mitropolit Filaret al New-York-ului, un adevărat Sfânt Părinte al veacului al XX-lea, scria: „Influenţa preschimbătoare  şi  înălţătoare  a creştinismului  s-a cunoscut cel mai mult în celula de căpătâi a ierarhiei vieţii sociale – familia”.

Apostolul zilei: Să nu judecăm nimic înainte de vreme

Vineri, 25 Iulie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda. Şi acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învăţaţi din pilda noastră, să nu treceţi peste ce e scris, ca să nu vă făliţi unul cu altul împotriva celuilalt. Căci, cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? Iată, sunteţi sătui; iată, v-aţi îmbogăţit; fără de noi aţi domnit, şi, măcar nu aţi domnit, ca şi noi să domnim împreună cu voi. (I Corinteni 4, 5-8.)

Să nu judecăm nimic înainte de vreme, adică să nu emitem judecăţi definitive, pentru că timpul poate schimba multe. Ortodoxia reprezintă credinţa în schimbarea omului; este îndrumător spre vindecare. În Biserică, omul este ajutat, nu judecat, ridicat, nu condamnat. Timpul are menirea de a măsura schimbarea noastră în bine, este distanţa dintre chemarea Domnului şi răspunsul omului. Din acest motiv, judecata de apoi nu se va face în timp, ci în afara lui. Judecata finală se va face atunci când va veni Domnul, la timpul fixat de El. Dar cum va judeca Dumnezeu? Judecătorul cel drept nu va ancheta, ci va lumina sufletul omului, nu va întreba, ci va descoperi, va scoate la suprafaţă adâncul de taină al omului. De aceea, judecata finală va fi înfricoşătoare, pentru că îl va descoperi pe om, îl va arăta aşa cum este. Persoana umană nu se va mai ascunde în faţa gesturilor protocolare, a vorbelor viclene şi a atitudinilor false, ci, în faţa vecinului, a prietenilor sau a duşmanilor, va scoate la lumină gândurile sale, intenţiile inimii sau deciziile voinţei. Iar, după ce sfaturile inimii vor fi scoase la lumină, omul singur va înţelege starea în care se află. Dar este înfricoşătoare judecata şi pentru faptul că singuri ne vom cere locul, singuri vom merge către bucurie sau către durere. Sfântul Pavel însă nu spune că unii vor fi răsplătiţi, iar alţii vor fi pedepsiţi, ci spune că fiecare va primi sau va avea de la Dumnezeu laudă. Sentinţa pe care o dă Dumnezeu este darul Lui. Judecătorul nu pedepseşte, ci dăruieşte, dar darul, adică iubirea lui Dumnezeu, se transformă în foc pentru cei nevrednici de iubirea Părintelui Ceresc. Dumnezeu dă, dar vai de omul care nu poate duce, sau cum spune o vorbă din popor: să nu îţi dea Dumnezeu mai mult decât poţi duce!