“Din Apostol Citire….”
Pr. James Thornton
Ed. Egumenița
Trad.: Radu Hagiu
„ACEASTĂ LIBERTATE A VOASTRĂ”
Predică la Epistola întâi către Corinteni I la Sfântului Pavel (8:8-13;9:1-2),
în Duminica înfricoşatei Judecăţi (Duminica Lăsatului sec de carne)
Apostolul acestei Duminici este luat din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Pavel ridică o serie de întrebări cruciale. Întrebarea de căpătâi ce se pune este dacă i se îngăduie unui creştin să mănânce din carnea care a fost adusă jertfa zeilor păgâni. Vă veţi aminti poate din predica anterioară că Corintul primelor veacuri era o cetate păgână în care creştinii erau o minoritate neînsemnată. Acolo templele păgâneşti abundau şi erau pline de oameni. Marea parte a religiilor păgâne cereau de la credincioşi să le aducă zeilor jertfe de animale. Prin urmare, treceau pe sub porţile acestor clădiri un număr uriaş de dobitoace: vite, oi, capre, tot soiul de păsări ş.a.
Animalele aduse jertfă erau omorâte şi tăiate într-o ceremonie. Anumite părţi ale animalelor erau apoi arse înaintea idolilor, ca aducere-înainte. Totuşi, carnea ce rămânea – cea mai mare parte a jertfei – era fie oprită ca hrană pentru preoţii păgâni şi alţi slujitori ai templului, fie vândută de către templu măcelarilor, care, la rândul lor, o vindeau oamenilor. Cantităţi mari din această carne ajungeau astfel înapoi la oameni, încât o parte însemnată a preparatelor din carne consumate de cetăţenii Corintului şi ai altor cetăţi păgâne provenea din aceste jertfe păgâneşti.
Într-o oarecare măsură, păgânii priveau consumul acestei cărni drept un fel de împărtăşire primitivă cu zeii cărora li se aducea ca jertfa. Dar creştinii? Ei puteau fi serviţi cu această mâncare când îşi vizitau vecinii, prietenii şi cunoştinţele păgâne, sau când luau parte la ospeţele publice, sau puteau chiar ei să o cumpere, cu ştiinţa sau fără ştiinţa lor. Dacă creştinii consumau o astfel de mâncare, se împărtăşeau cu zeii păgâni? Era carnea de jertfa spurcată prin asocierea ei cu închinarea idolească?
Răspunsul Sfântului Pavel este că, de vreme ce zeii păgâni sunt dumnezei mincinoşi, deci inexistenţi, jertfele ce li se aduc sunt aşadar lipsite de orice conţinut duhovnicesc. O persoană nu se poate împărtăşi cu un nimic, cu ceva care nu există. Prin urmare, zeii păgâni nu au nici o putere să afecteze carnea de jertfa. Astfel că, pentru creştini, nu are nici o însemnătate de unde provine această carne. Creştinii o pot mânca, fără să păcătuiască. Acesta a fost verdictul Sfântului Pavel.
De vreme ce consumarea cărnii de jertfa a păgânilor nu mai este o problemă arzătoare printre creştini, de ce a ales totuşi Biserica Ortodoxă să se citească acest fragment în Duminica aceasta? Motivul stă în faptul că adevărata însemnătate a pasajului nu are nimic de-a face cu consumarea anumitor mâncăruri, ci cu principiul care se regăseşte în aceste cuvinte ale Sfântului Pavel: Ci vedeţi ca nu cumva libertatea voastră aceasta să fie poticneală celor neputincioşi.
Adesea, lucrurile nu sunt la fel de simple precum par la început. Mai există o faţetă a acestei problemul anume cea a aparenţelor. Pe de o parte, o fapta în sine şi prin sine poate fi ceva cu totul nevinovat, şi totuşi, pe altă parte, un anume lucru legat de înfăţişarea acelei fapte poate fi pentru alţii pricină de sminteală. Aparent, exista în Corint convertiţi de la iudaism mult mai sensibili decât
era cazul faţă de mâncarea cărnii ce fusese adusă ca jertfa idolilor. Ei socoteau acest lucru ca fiind un păcat, chiar dacă nu era cu adevărat unul. Pentru aceşti oameni, să îşi vadă fraţii creştini mâncând o astfel de hrană era ceva şocant, un fapt care, poate, le-a clătinat credinţa în dreptatea Evangheliei creştine.
Existau şi convertiţi de la păgânism care mai păstrau unele percepţii reziduale din fosta lor credinţă, despre împărtăşirea cu zeii păgâni. Şi aceşti oameni se puteau sminti văzându-i pe fraţii lor creştini mâncând carnea de jertfa, iar credinţa lor nou-aflată se putea astfel tulbura în mod inutil. De aceea, Sfântul Pavel învaţă că, deşi nu este în sine un păcat a mânca o astfel de hrană, dacă acest lucru face sminteală şi primejduieşte credinţa altora, poate fi un păcat. Mai bine să avem grijă, a stăruit el, decât să se nimicească firava credinţă a unora dintre fraţii şi surorile în Hristos.
In oricare dintre lucrurile pe care suntem slobozi a le face ca ortodocşi creştini trebuie să avem întotdeauna grijă să nu-i smintim pe fraţii noştri mai neputincioşi şi să le primejduim credinţa. Chiar dacă o faptă este cu totul nevinovată, trebuie să fim atenţi şi veghetori ca ea să se şi arate a fi la fel de nevinovată precum este. Pricinuirea smintelii slăbeşte credinţa celorlalţi şi îi poate împinge spre păcate, fie pentru că sunt într-atât de îngroziţi, încât nu mai pot crede că credinţa creştină merită osteneala, fie pentru că sunt ispitiţi să clevetească despre părerile grăite pe care şi le-au făcut.
Chiar şi în vieţile noastre păcătoase, atunci când facem ceva lipsit de nevinovăţie, trebuie să ne aducem aminte că vom fi făcuţi răspunzători nu numai pentru păcatul în sine, ci şi pentru sminteala pe care le-am pricinuit-o celorlalţi. Dacă alţii ne aud întrebuinţând un limbaj murdar, dacă ne văd ducându-ne la filme nepotrivite, dacă observă că suntem lipsiţi de scrupule în afacerile noastre, dacă ne prind minţind, dacă văd că stilul nostru de îmbrăcăminte este lumesc sau necuviincios, dacă ne văd că suntem nemilostivi faţă de aproapele nostru, vor avea mai mult ca sigur o părere foarte proastă despre Ortodoxia de care aparţinem în văzul tuturor.
Omul este o făptură complexă, astfel că şi problemele legate de păcat sunt, la rândul lor, complexe. Când avem ispita de a păşi în jos pe calea păcatului, trebuie să ne gândim nu numai la ameninţarea ce se ridică asupra sufletelor noastre, ci şi asupra sufletelor celorlalţi.
Astăzi este Duminica Lăsatului sec de carne, al cărei rost este să ne amintească că Marele Post începe de mâine într-o săptămână. Drept care Biserica ne ajută să ne pregătim pentru perioada postului, înlesnindu-ne intrarea în post prin cerinţa de a ne înfrâna de la carne, începând de mâine. Brânza şi alte produse lactate sunt încă îngăduite, până Duminica următoare.
Postul Mare fiind aproape, aş vrea să spun acum câteva cuvinte despre post. Biserica a rânduit postirea de la anumite mâncăruri cu scopul de a ne îmbunătăţi sănătatea duhovnicească, deoarece evitarea tuturor produselor animale reduce cantitatea anumitor substanţe chimice din trupul nostru. Postul, prin urmare, ne ajută să ne concentrăm mai mult minţile, ne ajută ca rugăciunea să devină mai legată şi mai adunată, ne ajută să rezistăm mai bine la ispitele păcatelor grave şi ne ajută să slăbim puterea sinelui mândriei, dându-ne putinţa să ne vedem, cu o limpezime de cristal, aşa cum sunt adevărat: făpturi josnice şi păcătoase, care sunt neputincioase fără Ziditorul lor.
Cum au ştiut acest lucru Părinţii timpurii ai Bisericii, de vreme ce nu aveau instrumentele ştiinţifice necesare detectării sau măsurării hormonilor şi a altor substanţe chimice din alimente? Răspunsul este că, deşi într-adevăr nu au avut instrumentele noastre ştiinţifica moderne, ei au folosit o metodă ştiinţifică, care include cercetări, strângere de date, formularea şi încercarea ipotezelor. Într-un cuvânt, cercetarea, observaţia atenta a fost cea care i-a învăţat pe Sfinţii Părinţi cele despre postire.
Postul ne sporeşte şi controlul asupra vieţii, printr-o disciplină de sine moderată. Postul ne dă stăpânire asupra poftelor în loc ca poftele să ne stăpânească pe noi. O asemenea formare duhovnicească a caracterului – i s-ar putea zice „culturism spiritual”, care să ne formeze muşchii duhovniceşti – poate fi apoi folosită şi în alte împrejurări decât pentru hrană, şi în acest fel ne străduim să devenim tot mai mult asemenea lui Hristos. Nu mai e nevoie a spune că postirea de la toate produsele animale nu este menită să vatăme pe nimeni – chiar dimpotrivă şi din această pricină cei ce sunt bolnavi grav sau cronic, copiii, femeile însărcinate şi mamele care îşi alăptează pruncii nu sunt siliţi şi nu trebuie să ţină acest fel de postire, sau o fac doar cu încuviinţarea explicită a unui doctor.
Există o concepţie greşită despre post, întreţinută pe alocuri, de care voi aminti in treacăt deoarece este destul de răspândită. Potrivit acestei viziuni, postul ne cere să renunţăm de bunăvoie la anumite mâncăruri care ne plac foarte mult, în schimbul altora mai puţin plăcute .Făcând astfel, ne supunem unor lipsuri. Suferinţa ci şi neplăcerea care vin din astfel de lipsuri sunt, cumva, plăcute lui Dumnezeu şi ne-ar ajuta în parte să Îl îmbunăm pentru multele păcate pe care le-am săvârşit. Renunţăm la confortul nostru din pricina jignirii aduse lui Dumnezeu, iar ocara aceasta se diminuează. Care sunt greşelile acestei concepţii despre post?
Mai întâi de toate, Dumnezeu nu este, în nici un fel, mulţumit [sau satisfăcut] de vreo lipsă, suferinţă sau neplăcere omenească. El ne iubeşte deplin şi necondiţionat, şi ne doreşte numai binele.
In al doilea rând, nu Îi putem plăti nicicând lui Dumnezeu pentru păcatele noastre; nu îi putem da satisfacţie pentru fărădelegile noastre. Relaţia unei făpturi omeneşti păcătoase cu Făcătorul ei nu este cea a unui şofer neglijent cu un judecător, când se plăteşte o amendă pentru a satisface societatea ofensată de încălcarea legii. Mai degrabă, ea se aseamănă relaţiei dintre un copil şi tatăl său sau iubitor – un Părinte care îl pedepseşte pe copilul neascultător, pentru a modela în chip potrivit personalitatea şi caracterul copilului, şi pentru a-i întipări în cuget ascultarea. Slobozirea de urmările păcatului nu o cumpărăm prin suferirea de bunăvoie a lipsurilor sau prin pricinuirea de unul singur a durerii. Această libertate o dobândim prin pocăinţă, prin spovedanie, printr-o hotărâre neclintită de a evita păcatul şi prin întoarcerea treptată a vieţii noastre către Hristos. Acestea Îl mulţumesc pe Părintele nostru Ceresc.
În al treilea rând, nu putem căpăta calea spre veşnica viaţă renunţând de bunăvoie la carne, la produse lactate, la bomboane de ciocolată, la a urmări meciuri sportive sau la a mai vedea filme, socotind astfel de fapte în sine şi printr-însele. „A renunţa la ceva pentru Post”, să ne lipsim de ceva care ne place cu scopul de a domoli mânia lui Dumnezeu nu este deloc o concepţie ortodoxă, ci una pe de-a-ntregul primitivă şi cu totul păgână în esenţă, căci păgânii încercau mereu să domolească zeilor lor prin astfel de fapte superstiţioase şi conţinut.
Sfântul Pavel spune în Epistola ce s-a citit astăzi: Dar nu mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu; că nici de vom mânca, nu ne prisoseşte, nici de nu vom mânca, nu ne lipseşte. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al relaţiei cuiva cu Dumnezeu, actul de a mânca o anume mâncare sau de a nu mânca o anume mâncare nu are nici o însemnătate, dacă considerăm fapta în sine. Ea este neutră din punct de vedere moral; Dumnezeu nu este nici mulţumit, nici nemulţumit. El a făcut toate cele pe care le mâncăm şi a spus despre toate că sunt bune foarte. O dată cu venirea Noului Legământ al lui Hristos Iisus, chiar şi noţiunea de mâncăruri curate şi necurate a fost desfiinţată.
Ce contează pentru Dumnezeu şi ce contează in relaţia noastră cu El este direcţia generală a vieţilor noastre. Ne apropiem de Dânsul, sau ne îndepărtăm? Trâindu-ne vieţile, devenim mai ştiutori de însemnătatea veşnică a vieţii sau rămânem nepăsători faţă de realitatea duhovnicească? Căutăm asemănarea cu Hristos, singurul înţeles al felului de viaţă creştin ortodox şi al postului, sau devenim tot mai lumeşti şi, astfel, tot mai puţin asemenea lui Hristos? Postul are rostul de a ne face mai duhovniceşti în gândire şi de a ne îndemna înspre Dumnezeu.
