Apostolul zilei: Doar omul ce are lumină în privire poate privi Lumina lumii

Marti, 03 Februarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug; să se ferească de rău şi să facă bine; să caute pacea şi s-o urmeze; căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor, iar faţa Domnului este împotriva celor ce fac rele. Şi cine vă va face vouă rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine? Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi. Iar de frica lor să nu vă temeţi, nici să vă tulburaţi. Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos. Căci e mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să pătimiţi făcând cele bune, decât făcând cele rele. Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă.” (I Petru 3, 10-22)

Icoana ortodoxă a Învierii Domnului Îl înfăţişează pe Mântuitorul Hristos cu trupul înconjurat de mandorlă, intrând în profunzimile pământului, călcând în picioare porţile iadului şi ridicându-l pe Adam din întuneric. Tradiţia iconografică bizantină a praznicului Învierii Îl prezintă de cele mai multe ori pe Hristos Domnul ţinând în mâna stângă un sul, simbol al propovăduirii. Din fragmentul apostolic de astăzi, în care Sfântul Petru spune că Hristos „S-a coborât şi a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare”, s-a inspirat iconograful sărbătorii, iar în lumina acestui cuvânt înţelegem teologia profund scripturistică zugrăvită în icoana Învierii. Învăţăm de aici că Hristos nu a scos pe nimeni din întuneric cu forţa, pentru că propovăduirea Lui ne duce cu gândul la libertatea noastră, a celor care auzind chemarea o putem urma sau o putem ignora. Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni în mod mecanic, în virtutea unei amnistii generale, ci El propune şi aşteaptă răspunsul nostru. Chiar şi în iadul lipsit de lumină şi plin de răutate, Dumnezeu este Cel care respectă libertatea persoanei umane. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că prin pogorârea Mântuitorului Hristos la cei din întuneric se vede faptul că iubirea Sa de oameni şi predica Sa nu este părtinitoare, ci se adresează întregii firi umane, atât celor dinainte de întruparea Lui, cât şi celor de după Înălţarea Sa. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că L-au urmat pe Hristos doar cei care I-au crezut cuvântul, iudeii care au trăit în nădejdea unui Mântuitor şi cei din alte neamuri care au făcut binele şi au cultivat iubirea. L-au recunoscut pe Hristos coborât în iad doar cei care au acumulat în viaţă lumină şi bunătate, pentru că doar omul bun îl cunoaşte şi recunoaşte pe Dumnezeul cel Bun, doar omul ce are lumină în privire poate privi Lumina lumii. Hristos Domnul a parcurs toate etapele vieţii umane, solidarizând cu omul în naştere, în suferinţă, în moarte şi în viaţa de după moarte, pentru a aduce lumină şi bucurie acolo unde nu mai era speranţă. Sufletul Lui nu va rămâne în iad pentru a arăta că după Jertfa şi Învierea Lui nici un suflet uman nu mai trebuie să meargă către iad. Dar mai învăţăm că Mântuitorul sfărâmă porţile iadului imediat după Jertfa de pe Cruce pentru a ne arăta că în faţa jertfei porţile răutăţii şi întunericului se dărâmă.

Apostolul zilei: Bunătatea lui Dumnezeu o vedem atunci când suntem în solidaritate cu semenii

Vineri, 30 Ianuarie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Deci, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire, de vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul. Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos; pentru că scris este în Scriptură: „Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preţ, şi cel ce va crede în ea nu se va ruşina”. Pentru voi, deci, care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, şi piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (I Petru 2, 1-10)

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, folosind Scriptura Vechiului Testament, compară importanţa „pietrei din capul unghiului” cu prezenţa Mântuitorului Hristos în zidirile lumii. Piatra „aleasă şi de mare preţ” avea sarcina de a fixa unghiul clădirii, unghi după care arhitectul aşeza următoarele pietre, construind zidurile şi aşezând arcadele. De asemenea, pietrele sunt raportate la piatra din capul unghiului, sunt şlefuite şi aşezate în funcţie de această piatră, considerată perfectă. Apostolul Petru privind această practică arhitecturală prezintă Biserica Mântuitorului ca pe o zidire duhovnicească, în care fiecare credincios devine piatră ce se raportează la Hristos, care Se jertfeşte pentru a intra în armonie cu celelalte elemente ale construcţiei. În Casa-Biserică devenim seminţie aleasă şi popor agonisit de Dumnezeu, adică răscumpărat şi protejat de Jertfa Mântuitorului Hristos. În această construcţie zidită de Hristos pe jertfa Sa, avându-L pe El ca temelie şi reper, noi primim o identitate, nu mai suntem un simplu popor, ci devenim, după cuvântul Apostolului Petru, popor al lui Dumnezeu, cu o identitate nouă şi cu o finalitate în veşnicie. Apartenenţa la un popor implică responsabilităţi multiple, o naţionalitate afirmată şi o fidelitate constantă, iar până la urmă o dragoste jertfelnică faţă de ţară. Credinciosul, zidit în casa Bisericii, piatră aleasă şi aşezată în construcţia ce are ca temelie jertfa Domnului, iar ca acoperiş veghea Lui permanentă, are datoria să afirme în lume însoţirea Dumnezeului cel Bun şi valorile perene primite. Primim şi simţim puterea şi bucuriile ce sunt adăpostite în Biserică atunci când ne comportăm ca parte din popor, adică prin atitudini comunionale şi nu individuale, când înţelegem că bunătatea lui Dumnezeu o vedem atunci când suntem în solidaritate cu semenii. Observăm că Sfântul Petru nu anulează libertatea noastră, nu suntem simple elemente luate de alţii şi aşezate în această construcţie, ci el foloseşte cuvântul „zidiţi-vă”, adică suntem chemaţi ca prin voinţa personală să devenim parte din construcţia duhovnicească. Eclesiologia creştină ne ajută ca în libertate să înţelegem cât de legaţi suntem unii de alţii, cât de mult depindem unii de ceilalţi şi toţi de Dumnezeu.