Apostolul zilei: Învăţătura creştină poate fi privită prin însăşi viaţa noastră

Marti, 18 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Şi voi v-aţi făcut următori ai noştri şi ai Domnului, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt, deşi aţi avut multe necazuri. Aşa încât v-aţi făcut pildă tuturor celor ce cred din Macedonia şi din Ahaia, căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în tot locul, astfel că nu e nevoie să mai spunem noi ceva. Căci ei înşişi istorisesc despre noi cum am fost primiţi la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să aşteptaţi pe Fiul Său din ceruri, pe Care L-a înviat din morţi, pe Iisus, Cel ce ne izbăveşte de mânia cea viitoare.” (I Tesaloniceni 1, 6-10)

Nu se îndoieşte nimeni de puterea exemplului, dar de puţine ori ne-am gândit că exemplul nostru poate schimba viaţa cuiva. În fragmentul apostolic de astăzi, Apostolul Pavel laudă purtarea creştinilor din Tesalonic, care a devenit pildă şi putere de convertire pentru alţii. Suntem tentaţi să dăm indicaţii, ne simţim bine atunci când dăm sfaturi, când coordonăm proiecte şi mai ales când cei din jurul nostru ne ascultă şi fac ce spunem noi. În dorinţa de a impune superioritatea prin declaraţii şi dispoziţii, uităm şi de responsabilitatea lor. Mântuitorul nu a învăţat înainte de a lucra, nu a dat sfaturi înainte de a le arăta în viaţa Sa, cu alte cuvinte exemplul practicat a premers cuvântul exprimat. Evangheliile nu sunt o înşiruire de sfaturi, ci istoria unei vieţi, ca paradigmă pentru viaţa noastră, ca răspuns la întrebarea: Noi ce şi mai ales cum să facem? Scriitorul bisericesc Tertulian spunea în veacul a treilea că sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului. Cu alte cuvinte, exemplul oamenilor care şi-au dat viaţa pentru Evanghelie a adus în sufletul păgânilor întrebarea: Ce este Evanghelia? Pacea din comunităţile creştine a întâmpinat sufletele căutătoare de pace în zbuciumata lume a Imperiului Roman, iar seriozitatea şi scrupulozitatea depuse la locul de muncă de creştini i-au făcut pe superiorii lor să se întrebe: Cine sunt aceştia? Într-o lume plină de idei, omul caută concretul, între multele învăţături omul caută exemplul. Suntem misionari nu atunci când ne impunem prin violenţă susţinută şi voce ridicată, ci atunci când suntem fireşti, urmând firescul vieţii creştine. Omul caută normalitatea întrupată şi nu o normalitate declarată, priveşte spre viaţa celui ce predică învăţătura şi, văzând viaţa, începe a cerceta învăţătura. Sfântul Pavel îi numeşte pe tesaloniceni „următorii noştri şi ai Domnului”, arătând că el, apostolul, are responsabilitatea de a fi cale către Domnul. Declarându-ne creştini, să ştim că cei de lângă noi ne privesc ca atare şi trebuie să avem responsabilitatea purtării, pentru că învăţătura creştină poate fi privită prin însăşi viaţa noastră.

Apostolul zilei: Nu ne înălţăm călcând peste semeni, ci ne ridicăm slujind lor

Luni, 17 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Pavel, şi Silvan, şi Timotei, Bisericii tesalonicenilor în Dumnezeu-Tatăl şi în Domnul Iisus Hristos: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos. Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinţei voastre şi de osteneala iubirii, şi de stăruinţa nădejdii voastre în Domnul nostru Iisus Hristos. Fraţilor de Dumnezeu iubiţi, noi ştim cum aţi fost aleşi; Că Evanghelia noastră n-a fost la voi numai în cuvânt, ci şi întru putere, şi în Duhul Sfânt, şi în deplină încredinţare, precum bine ştiţi ce fel am fost între voi, pentru voi.” (I Tesaloniceni 1, 1-5)

Este deja cunoscut obiceiul Sfântului Pavel de a-şi începe epistolele sale amintindu-le destinatarilor darul credinţei, primit prin propovăduirea Evangheliei şi pomenirea lor în rugăciunea apostolului. Trăim între oameni, ne formăm printre oameni şi ne mântuim alături de oameni, din acest motiv creştinismul, inspirat din exemplul Mântuitorului lumii, învaţă că nu ne înălţăm călcând peste semeni, ci ne ridicăm slujind lor. Credinţa noastră se verifică – dincolo de toate cuvintele şi imaginea pe care ne-o creăm – din purtarea de zi cu zi şi din relaţiile cu cei de lângă noi. Fiecare reprezentăm o persoană unică, gândim în mod unic, avem neputinţe proprii şi aptitudini personale, iar unele dintre particularităţile noastre pot intra în contradicţie cu cele ale aproapelui. Drept şi bine intenţionat să fie cineva, tot are scăderi, iar petrecerea împreună cu el cere răbdare şi îngăduinţă. În acest efort de a-l accepta pe cel de lângă noi, cu toate neputinţele sale, se vede adevărata urmare a lui Hristos, Cel Care a răbdat nu simple neputinţe, ci toate josniciile unei umanităţi nemiloase şi orgolioase, răzvrătite şi nedrepte faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi cei ce poartă chipul Lui. Stăruinţa şi străduinţa de a-l accepta şi înţelege pe cel de lângă noi, adică de a ne lepăda de gândirea şi personalitatea noastră preţ de câteva clipe pentru a bucura pe cineva, ne arată a fi trăitori pe pământ dar călători către cer, umani dar şi dumnezeieşti, pentru că devenim oameni pentru oameni aşa cum Dumnezeu s-a făcut Om pentru noi, oamenii. Drumul regăsirii semenului nostru îl aflăm din cuvântul Sfântului Pavel, care neîncetat mulţumeşte şi pomeneşte, aducându-şi aminte în rugăciune de cei pe care i-a cunoscut şi crescut în credinţă. În permanenta pomenire la ceas de rugăciune, ca luptă cu noi şi împăcare cu Dumnezeu, găsim puterea de a-l accepta şi răbda pe cel de lângă noi.