Epistola Intai catre Corinteni

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Corinthul este acum cea întâi cetate a Elladei, care în vechime se mândrea cu multe privilegii în traiul zilnic al cetăţenilor şi, mai presus de toate cele­lalte, cu bogăţia banilor, pentru care unul dintre scriitorii profani[1] o numeşte: „Cetatea cea bogată a Elladei.” Căci această cetate se găseşte în istmul Peloponesului, şi mult negoţ se făcea acolo. Afară de aceasta, cetatea Corinthului era plină de ritori şi de mulţi filosofi; ba chiar unul dintre cei şapte înţelepţi era din această cetate.[2]

Acestea le-am spus nu cu scopul de a vă da dovadă de multă învăţătură – căci la ce ar folosi să ştiţi aceasta? – ci mai mult pentru că se leagă de subiec­tul Epistolei ce ne stă în faţă.

Multe a pătimit în această cetate însuşi fericitul Pavel; dar tot aci i s-a ară­tat şi Hristos, zicându-i: „Nu te teme, ci grăieşte şi nu tăcea; pentru că norod mult este mie în cetatea aceasta” (Fap. 18, 9-10), după care a şi rămas acolo vreme de doi ani. Tot aici a ieşit dracul acela din cel ce pătimea de duh necu­rat şi a alungat pe Iudeii ce îndrăzniseră a-l jura cu numele lui Iisus, pe care îl propovăduia Pavel (Fap. 19, 13-19), cu care prilej au pătimit multe acei înşe­lători. Aici vrăjitorii aceia, căindu-se de faptele lor, au ars cărţile înaintea tutu­ror, al căror preţ s-a socotit a fi ca la cincizeci de mii de arginţi. Aici Pavel, tâ­rât fiind de Iudei înaintea lui Gallion, dregătorul din Ahaia, a fost bătut în di­van de acei Iudei răzvrătiţi. De altfel, diavolul văzând că această cetate mare şi cu mulţime de oameni se apropia de adevăr; văzând că această cetate ajun­sese pricină de minunare pentru bogăţia şi înţelepciunea locuitorilor din ea, şi că era cea mai însemnată cetate din Ellada – căci cele ale Athenienilor şi ale Lakedemonienilor se găseau în cea mai proastă stare pe atunci, deoarece le scăzuse întâietatea cea din vechime – şi totodată văzând că locuitorii de aici primiseră cuvântul lui Dumnezeu cu toată bunăvoirea, ce face necuratul? Dez­bină pe oameni între dânşii, căci ştia el bine că chiar împărăţia cea mai puternică nu poate sta dacă oamenii se împerechează şi se dezbină între dânşii. Ca prilej pentru această cursă avea necuratul bogăţia şi înţelepciunea oamenilor cari locuiau în acea cetate.

Din această pricină deci, unii dintre Iudei cu de la sine putere s-au pus în fruntea mulţimii, stârnind-o către răzvrătire şi făcând ca unii să se alipească de aceştia ca mai bogaţi, alţii de ceilalţi ca mai înţelepţi şi cari puteau să-i înveţe ceva mai mult, pe cari şi apropiindu-i de dânşii acei înşelători, aveau pretenţia de a-i învăţa mai bine ca Apostolul Pavel, ceea ce apostolul şi dă a se înţelege din cuvintele: „Nu am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti” (I Cor. 3, 1), adică dacă n-au auzit de la dânsul multe, apoi aceasta nu era din pricina neştiinţei sau a nepriceperii sale, ci din pricina slăbiciunii lor. Că şi când zice: „Fă­ră de noi v-aţi îmbogăţit” (I Cor. 4, 8), acelaşi lucru arată. Deci faptul acesta de a dezbina Biserica nu este ceva mic şi nebăgat în seamă, ci chiar cel mai vătămător dintre toate relele omeneşti.

Tot în această cetate, pe lângă cele spuse, s-a cutezat a se petrece şi un alt păcat mare, căci pe cel ce avusese pe muma lui vitregă sau pe a doua femeie a tatălui său, nu numai că dânşii nu l-au înfruntat pentru asemenea păcat, ci încă au răsculat mulţimea în apărarea lui, făcându-o să cugete lucruri mari ca şi dânşii, pentru care le şi zice: „Şi voi v-aţi semeţit, în loc ca mai vârtos să vă fi tânguit” (I Cor. 5, 2). Alţii iarăşi dintre aşa-zişii desăvârşiţi, împinşi de pofta pântecelor lor, după ce mâncau din cărnurile cele jertfite idolilor, se culcau în capiştile idolilor, din care pricină spurcaseră totul. Alţii iarăşi, având între dânşii certuri şi lupte pentru bani, se adresau judecăţilor celor necredincioşi şi-şi încredinţau acolo pricinile lor (I Cor. 6, 1-8). Mulţi apoi umblau cu părul capului lung şi netăiat, cărora le porunceşte apostolul de a-l tăia (I Cor. 11,4). Mai era apoi şi un alt păcat, nu mic, acela că unii dintre dânşii mâncau în bise­rici şi nu dădeau şi celor săraci (I Cor. 11, 22). După aceasta mai păcătuiau şi prin aceea că cugetau lucruri mari de dânşii în privinţa harurilor, şi de aici apoi se pizmuiau unii pe alţii, ceea ce ducea la dezbinarea Bisericii. Dar până şi credinţa în înviere şchiopăta printre dânşii, căci unii, pătimind de boala şi de nebunia Ellinilor, nu credeau că va fi învierea trupurilor. Toate acestea se trăgeau din prostia aşa-zişilor filosofi. Aceasta era mama tuturor relelor de pe atunci; din această pricină se dezbinau între dânşii, căci aşa învăţau de la filo­sofi, fiindcă şi aceia se răsculau unii împotriva altora, veşnic împotrivindu-se în credinţele lor şi încercând a descoperi ceva nou, fiind mişcaţi la aceasta de slava deşartă şi iubirea de întâietate. O asemenea boală bântuia printre filoso­fii de pe atunci, fiindcă răsturnau totul cu raţionamentele lor cele mincinoase.

Deci Corinthenii aceştia i-au scris apostolului prin Fortunat şi Ştefana şi Ahaic, şi tot prin aceştia le-a şi răspuns, prin Epistola de faţă, după cum se în­vederează de la sfârşitul Epistolei. Nu i-au scris lui despre toate împrejurările ce se petreceau printre dânşii, ci numai despre nuntă şi feciorie, pentru care şi zice apostolul: „Iară pentru care mi-aţi scris” (I Cor. 7, 1). El însă le-a răspuns nu numai la cele ce i-au fost scris, ci şi asupra multor pricini şi abateri ale lor, pe care le-a aflat de la Fortunat şi Ahaic, cu cea mai mare amănunţime. O dată cu această Epistolă a trimis la dânşii şi pe Timothei, ştiind bine că dacă Epis­tola lui va avea o oarecare putere asupra lor, însă nu puţină înrâurire va avea şi prezenţa ucenicului său printre dânşii.

Fiindcă acei neruşinaţi, cari dezbinaseră Biserica, născociseră o pricină pentru abate rile lor – şi aceasta ca să nu se pară că dânşii lucrau fiind mişcaţi de iubirea de cinstire – şi ziceau că îi învaţă pe alţii mai bine şi le descoperă adevărurile cele mai desăvârşite, căci sunt mai înţelepţi decât alţii – apoi îm­potriva acestei boli se ridică Pavel de la început chiar, smulgând rădăcina tu­turor relelor şi dihonia izvorâtă de aci, cu un curaj nespus. Mulţi dintre aceştia erau chiar ucenici de-ai lui, drept care le şi zice: „Că dacă altora nu sunt apos­tol, vouă negreşit sunt; că pecetea apostoliei mele voi sunteţi întru Domnul” (I Cor. 9, 2), dară dânşii se găseau mai slabi decât ceilalţi, de vreme ce le spune: „Nu am grăit vouă ca celor duhovniceşti…, că încă nu puteţi; ci încă nici acum nu puteţi, că încă trupeşti sunteţi” (I Cor. 3, 1-3). Aceasta o spune ca nu cumva să creadă ei că vorbeşte de timpul trecut, de aceea a adaos: „ci încă nici acum nu puteţi.” Afară de aceasta, nici nu erau cu toţii stricaţi, ci încă se găseau printre dânşii mulţi sfinţi, ceea ce a şi arătat pe la mijlocul Epistolei, unde zice: „Dară mie prea puţin îmi este ca să mă judec de către voi” (I Cor. 4, 3), după care mai la vale a adăogat: „Şi acestea, fraţilor, le-am închipuit între mine şi Apollo” (I Cor. 4, 6).

---

[1] Thucidid I, 13.

[2] Periandru (512 Î.H.), care a guvernat în Corinth. Iară ceilalţi şase înţelepţi sunt: Pitagora, Solon, Thales, Cleovul, Pitakos şi Hilon Lakedemonul.