Sfintii Apostoli Petru si Pavel

aprilie 17, 2009

Apostolul zilei: „Numai împăratul moare pentru supuşii lui”

Vineri, 17 Aprilie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.” (I Cor.1, 18-24 şi 2, 1-2)

Sfântul Ioan Gură de Aur angajând un dialog imaginar cu tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului, îl întreabă: „De împărăţie pomeneşti, o tâlharule? Vezi cruce şi piroane şi îl numeşti Împărat?” La acestea tot părintele antiohian răspunde intuind gândirea tâlharului: „Îl numesc pe El Împărat pentru că Îl văd răstignit. Numai împăratul moare pentru supuşii lui.”

În acest dialog desprins din Cuvântul la Cruce şi tâlhar al Sfântului Ioan Hrisostom găsim înţelepciunea vederii rangului împărătesc la cineva întins pe cruce, neajutorat. Trecem prea uşor peste Vinerea Patimilor şi odată ajunşi la Înviere uităm de Hristos cel Răstignit. Biserica s-a străduit ca în slujbele liturgice să-L predice pe Domnul Învierii ca purtând semnele pătimirii. De aceea în noaptea Sfintelor Paşti Sfânta Cruce este aşezată în faţa lumânării Învierii iar la strană se cântă : „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Înviere Ta o lăudăm şi o mărim.” Atunci când creştinul desparte Învierea de Cruce atât de mult, se desparte de Biserică pentru că ignoră multa suferinţă a Capului Bisericii. În istorie cei ce au preferat astfel de despărţiri şi negări au căzut în erezie şi au devenit necinstitori ai Crucii pentru că nu i-au mai găsit sensul, nu au mai văzut-o cu ochii lui Dumnezeu ci doar cu ochii oamenilor. Biserica Ortodoxă preţuieşte mult fiecare gest al Mântuitorului consemnat în Sfintele Evanghelii, fiecare detaliu primeşte valoare şi dăinuire. Deşi Crucea apare doar pe drumul Golgotei, într-un moment de nedreaptă suferinţă, Biserica nu a ignorat-o, ci depăşind logica omenească s-a apropiat de învăţătura dumnezeiască şi din obiect de tortură a privit-o ca fiind altar. A făcut aceasta pentru că punctul de plecare către Înviere este Crucea. Toţi oamenii din Ierusalimul începutului de secol I au avut posibilitatea să Îl vadă pe Hristos cel Răstignit, dar foarte puţini au avut darul să-L vadă pe Hristos cel Înviat. Nimeni din cei ce nu L-au cunoscut pe Hristos pătimind nu au avut binecuvântarea să-L întâlnească pe Domnul Înviat. Sfântul Apostol Pavel înainte de a spune că Îl predică pe Hristos cel Înviat, mărturiseşte că Îl propovăduieşte pe Hristos cel Răstignit, predică pe Împăratul care S-a jertfit mai înainte de a propovădui pe Împăratul care a biruit. Poate peste puterile noastre de înţelegere, contrar logicii umane, Domnul alege ca armă a luptei şi biruinţei Crucea jertfei. Putem învăţa ceva din Vinerea Patimilor sau putem doar aştepta Duminica Învierii.

Apostolul zilei


Joi, 16 Aprilie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.” (I Corinteni 11, 23-32)

Acest fragment apostolic se citeşte în timpul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare din Joia Patimilor. Tot în această slujbă, imnul heruvic este diferit faţă de cel din cursul anului bisericesc, punând în cântare troparul care este rostit de credincioşi înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii: „Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda”. Biserica a concentrat în acest imn liturgic învăţătura pe care Hristos Domnul o predă înainte de Patima şi Învierea Sa, anume că în fiecare Sfântă Liturghie stăm la masă cu El şi-L primim pe El. Liturghia nu ne duce în trecut, ci ne aduce în prezent şi în prezenţa Domnului istoriei. Astăzi şi acum El Se dăruieşte pe Sine, cu Trupul şi Sângele Său spre a fi consumat, pentru a fi interior nouă, ca noi să putem deveni interiori Lui. Nu poţi descrie în cuvinte ce se întâmplă pe sfânta masă în timpul Liturghiei, poţi doar simţi. Nu poţi vorbi despre dragoste şi să spui totul, poţi simţi însă totul atunci când iubeşti. Dar Sfântul Pavel, în apostolul de astăzi, ne avertizează să nu ne apropiem de Hristos Euharistic cu indiferenţă şi fără cercetare. De aceea ne spune apostolul că unii s-au îmbolnăvit sau au murit, nu pentru că Hristos este un tiran, ci pentru că firea noastră se revoltă atunci când este obligată să facă gesturi şi să exprime atitudini nefireşti, când o obligăm să fie indiferentă sau dispreţuitoare faţă de Creatorul ei. „Nu îţi voi da sărutare ca Iuda” ne învaţă Biserica să spunem înainte de apropierea de Sfântul Potir, pentru a nu trăda încrederea pe care Dumnezeu o dăruieşte omului, şi anume posibilitatea fiinţei umane de a-L primi în trupul său spre hrană pe Creatorul Atotputernic. Nu Îl vom trăda pe Hristos Domnul primindu-l în noi, dar săvârşind în viaţă fapte contrare poruncilor Lui.

aprilie 13, 2009

Exegeza la Apostol:Suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinta în Hristos Iisus

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţă Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos,

pentru ca să ne îndreptăm din credinţă” (Galateni 3, 24).

Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem. El a luat asupra Sa blestemul Legii, pentru ca să-i elibereze pe urmaşii lui Adam de urmările păcatului. Dumnezeu a dat la timpul potrivit Legea, pentru că păcatul se înmulţise fără ca lumea să ştie de importanţa existenţei unei legi. Fără Legea Vechiului Testament dată de Dumnezeu, lumea s-ar fi îndreptat vertiginos, încă de atunci, pe traiectoria prăbuşirii sau nimicirii ei din cauza înmulţirii păcatului care generase în ea tot felul de fărădelegi.

Fără lege, oamenii nu ar fi cunoscut ce este păcatul, fiindcă păcatul este cunoscut ca atare prin Legea dată de Dumnezeu. Legea este ambivalentă în primul rând prin faptul că păcatul înainte de apariţia ei, deşi loveşte crunt în omenire, nu este recunoscut ca atare, iar în al doilea rând atunci când apare ea păcatul se înmulţeşte fiindcă în lege stă puterea păcatului, după cum este scris: „Să nu mănânci…”

Dar Dumnezeu nu a dăruit poporului ales numai Legea Sa, care a fost folositoare pentru momentul respectiv, ci şi făgăduinţele Sale cu privire la revărsarea harului Său mântuitor în Hristos prin Duhul Sfânt. Dumnezeu a dăruit făgăduinţele Sale lui Avraam în legătură cu venirea lui Hristos Iisus fiindcă Hristos este „urmaşul lui Avraam” după trup. După primul legământ şi după cel dintâi testament, Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam, pentru credinţa lui, întărirea şi pecetluirea unui nou testament în Hristos şi prin Hristos. Dumnezeu întăreşte dinainte acest testament prin făgăduinţă, dar nu desfiinţează Legea, căci Legea se sfârşeşte şi se împlineşte prin Hristos, „Care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa” (Galateni 3, 17). Aşadar, desfiinţarea făgăduinţei lui Dumnezeu de către Hristos înseamnă împlinirea ei şi sfârşitul Legii. Dumnezeu a lăsat Legea fără să o desfiinţeze tocmai pentru necesitatea ei în vremea de dinainte de Hristos. Dar odată cu venirea lui Hristos, Legea în forma şi în spiritul ei autentic nu mai este valabilă, fiindcă omul nu se poate mântui din faptele ei, ci din credinţa în Hristos Iisus.

Prin faptele Legii vechi oamenii se purificau neîncetat de păcatele şi fărădelegile lor, însă niciodată deplin şi definitiv. Împăcarea poporului ales cu Dumnezeu prin respectarea cu stricteţe a prescripţiilor Legii nu se putea înfăptui odată pentru totdeauna, fiindcă nici un om asemenea lui Adam cel vechi nu putea să cuprindă în sine tot neamul omenesc şi să-l aducă la ascultarea reală şi obiectivă faţă de Dumnezeu. Oamenii căzuţi sub povara grea a păcatului şi a urmărilor lui, slabi fiind, nu se puteau ridica prin forţe proprii la Dumnezeu şi niciunul dintre ei nu era capabil să poată înfăptui aceasta.

Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie într-un mod deosebit de profund adevărul că legea nu a fost şi nu este dorită de Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca acesta prin comuniune personală cu El să crească şi să se desăvârşească până la îndumnezeirea lui după har şi nu după natură. Între Dumnezeu Cel personal şi absolut spiritual după natura Sa şi omul care era menit să se îndumnezeiască şi astfel să se spiritualizeze deplin prin participare şi nu prin natură, nu trebuie să mai existe o Lege ca expresie a voinţei lui Dumnezeu. Legea exprimă retragerea şi îndepărtarea lui Dumnezeu de la faţa omului care prin păcat, în mod iraţional, s-a îndepărtat de Dumnezeu. De aceea considerăm că o teologi care nu se eliberează de caracterul exteriorist, legalist şi juridic al raportului lui Dumnezeu cu omul cu privire la opera de răscumpărare săvârşită de Iisus Hristos, nu a depăşit din păcate categoriile jertfei Vechiului Testament şi nu a înţeles caracterul eminamente personalist şi duhovnicesc (mistic) al raportului lui Dumnezeu cu omul în şi prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt.

În acest sens Sfântul Apostol Pavel arată în mod cât se poate de evident că Legea a fost adăugată, ea nefăcând parte din planul sau proiectul absolut ideal al lui Dumnezeu cu omul şi cu lumea. Însă pentru neascultarea omului şi din cauza înmulţirii fărădelegii, ea a fost adăugată şi menţinută până la venirea lui Hristos. „Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vina Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor. Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este unul” (Galateni 3, 19-20).

Mijlocitorul este Fiul lui Dumnezeu şi El S-a întrupat, a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat pentru ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi astfel să le dăruiască „înfierea” şi să-i facă moştenitori făgăduinţelor Sale şi prin aceasta beneficiarii unui nou testament. Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie un adevăr cutremurător născut din iubirea fără de margini a lui Dumnezeu faţă de Fiul Său şi faţă de neamul omenesc şi anume acela că „Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3, 22).

Lui Avraam, pentru marea Sa credinţă, fiindcă prin faptele sale personale şi prin împlinirea unor ritualuri religioase nu putea să fie socotit drept, i s-a socotit credinţa ca dreptate.

Înainte de Hristos credinţa era slabă, fiindcă oamenii nu puteau să fie credincioşi cu adevărat. Credinţa nu este de la oameni, ea a venit de sus şi este darul lui Dumnezeu dăruit lumii de Hristos şi prin Hristos. Cel care crede în Hristos şi împlineşte învăţătura Lui sub toate aspectele ei este credincios cu adevărat. Credinţa adusă de Hristos ca dar şi dăruită în dar omului, nu este doar o adeziune teoretică a minţii, nici o vibrare sentimentală sau sentimentalistă a inimii şi nici o simplă întărire spre bine a voinţei. Credinţa este asumarea integrală a Evangheliei lui Hristos în deschiderea ei spre om înţeles în constituţia lui dihotomică spre lucrarea lui spirituală şi trupească şi spre întregul cosmos material. Iar prin aceasta, adică prin participarea lor deplină şi totală la Hristos şi prin împlinirea Evangheliei Lui, oamenii pot dobândi calitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Prin actele Sale mântuitoare Hristos a dăruit tuturor oamenilor, în chip real şi obiectiv, calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Dobândirea acestei calităţi implică libera participare reală şi concretă a oamenilor prin credinţa în Hristos Iisus şi prin împlinirea în viaţă a poruncilor Sale. Toţi cei care se înscriu prin libertatea şi credinţa lor pe drumul înfierii lor de către Dumnezeu şi intră în Biserica lui Hristos prin Taina Sfântului Botez dobândesc calitatea de fii ai lui Dumnezeu prin practicarea neîncetată a virtuţilor şi se unesc atât de intim cu El încât celelalte deosebiri sau distincţii legate de neam, calitate socială sau apartenenţă sexuală dispar şi aceasta în perspectiva mântuirii, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel care zice:

„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

aprilie 12, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„BUCURAŢI-VĂ PURUREA ÎNTRU DOMNUL”

Predică la Epistola către Filipeni a Sfântului Pavel (4:4-9),

de Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor)

Un binecunoscut cărturar englez din secolul al XX-lea, Părintele Ronald Arbuthnott Knox (1888-1957), în cuvântul de început al cărţii sale Evanghelia Sfântului Pavel, spune că Noul Testament îi aminteşte de procesul tehnologic prin care se tipăresc imaginile color, în care straturile de cerneală roşie, albastră şi galbenă sunt suprapuse unul peste celălalt, pentru a da naştere imaginii finale, complete. Fiecare culoare în parte, desigur, poartă esenţa imaginii într-o formă generală (abia conturată), şi se pot vedea multe detalii chiar şi fără celelalte culori, însă imaginea în deplinătatea ei, în întregimea mesajului ei, apare doar atunci când există toate straturile.

Cele trei „straturi de culoare” ale Părintelui Knox cuprind, mai întâi, Tradiţia apostolică vorbită, prin intermediul căreia, în primii ani ai erei creştine, şi-au cunoscut credinţa marea parte a creştinilor. Sectarii îi critică uneori pe creştinii ortodocşi pentru obiceiuri sau învăţături care nu apar în Sfânta Scriptură. Ei uită, totuşi, că vreme de secole Tradiţia creştină a fost mai ales una vorbită şi că, prin urmare, partea scrisă a Sfintei Tradiţii, care derivă din cea vorbită şi care era, în orice caz, indisponibilă marii părţi a credincioşilor, nu a cuprins nicidecum toate amănuntele. Al doilea „strat de culoare” este alcătuit din cele patru Evanghelii, care istorisesc viaţa lui Iisus Hristos, lucrarea sa pământească, moartea Sa pe Cruce şi învierea Sa, şi cuprind unele dintre cuvintele şi învăţăturile Mântuitorului. Cel de-al treilea strat, cărţile apostoliceşti – Faptele Apostolilor şi Sfintele Epistole -, ne spune cum conducătorii obştilor creştine din primii ani şi primele decenii ale erei creştine – oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Domnul Iisus sau au fost prieteni apropiaţi ai celor ce L-au cunoscut – au aplicat în propriile vieţi şi în vieţile ucenicilor lor cele învăţate de la Hristos, alcătuind biserici locale de-a lungul întregii Mediterane.

Avem aşadar trei „straturi de culoare”, care împreună ne dau imaginea deplină. Fiecare este necesar întregului. Fiecare se „îmbină” desăvârşit unul cu celălalt. Fiecare îşi comunică mesajul unic sau colecţia de mesaje pe care le preţuim astăzi, după aproape două mii de ani. Fiecare este la fel de relevant pentru vieţile noastre din veacul al XX-lea, la fel cum a fost pentru vieţile celor dintâi creştini, după cum vom vedea. Deşi romano-catolic, Părintele Knox era un om erudit şi a folosit multe imagini care sunt compatibile cu credinţa noastră ortodoxă şi ne ajută să o lămurim.

Apostolul din Duminica Floriilor este luat din Epistola către Filipeni a Sfântului Pavel. Filipenii aparţineau Bisericii Ortodoxe din cetatea Filippi, un străvechi oraş grecesc din Macedonia. Aceasta era o Biserică întemeiată de Sfântul Pavel – chiar cea dintâi Biserică creştină întemeiată pe continentul european.

Sfântul Pavel începe prin a le spune celor ce îl citesc să se bucure: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul; şi iarăşi zic: bucuraţi-vă. Bucuraţi-vă întru Domnul, zice apostolul. Creştinismul este uneori înfăţişat în mod greşit ca o religie fără bucurie şi ca un stil de viaţă mohorât, şi bănuiesc că o bună parte din această reputaţie vine de la gândirea sectară recentă. Cei ce cunosc culturile care au răsărit din creştinismul tradiţional, după veacul al IV-lea, în Europa Răsăriteană şi cea Apuseană, ştiu că creştinismul este de fapt o religie a bucuriei, ce se străduieşte să făurească un stil de viaţă plin de veselie. Dacă ne-am putea întoarce în timp şi vizita orice cetate, oraş sau sat din Europa, în orice mare zi de praznic din apogeul civilizaţiei creştine – să zicem în veacul al X-lea sau al Xl-lea – ne-ar sări în ochi acea bucurie.

Şi totuşi, în timp ce bucuria este însăşi temelia vieţii ortodoxe, creştinii sunt chemaţi şi să plângă. Plângem pentru durerea pierderii, plângem pentru grozăviile pricinuite de oameni altor oameni şi, mai presus de toate, ne plângem păcatele şi fărădelegile. Fericiţi cei ce plâng, a spus Hristos Iisus. Este aceasta o contradicţie? Cu siguranţă, nu. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că acea bucurie nu este potrivnică întristării şi că, de fapt, adevărata bucurie se naşte din întristare. Ne mâhnim că am păcătuit repetat şi această mâhnire ar trebui să ne facă a ne mărturisi păcatele şi a cere iertare de la Dumnezeu. Dobândind acea iertare, putem atunci a ne bucura întru Domnul , pentru bunătatea şi răbdarea Sa,

Filosoful britanic Edmund Burke (1729-1797) a scris odată că, pentru a avea o libertate adevărată, ea trebuie să aibă limite. Aşa este, şi acelaşi lucru se poate spune despre bucurie. Pentru a o avea, bucuria trebuie să aibă margini sau, poate, ar trebui să zicem că bucuria trebuie definită în mod corespunzător, căci există o deosebire radicală între bucuria deplină – adică bucuria cea adevărată – şi falsa bucurie. Bucuria neadevărată este cea care se poate afla prin distracţii murdare; prin glume obscene; prin droguri şi prin abuz de alcool; prin depravarea de orice fel; în rănirea aproapelui prin bârfa sau judecată; în strângerea lacomă şi fără de noimă a averilor; în goana nemiloasă după putere, unde ceilalţi trebuie zdrobiţi, şi aşa mai departe. Acest fel de „bucurie” ţine puţină vreme şi adesea aduce mai apoi cu sine urgia: vinovăţia, chinul, groaznica slăbiciune trupească, suferinţa şi grijile.

Adevărata bucurie este tocmai opusul falsei plăceri, după cum zice Sfântul Pavel. De aceea creştinii nu se tem, nici nu se înspăimântă, ci se lasă în grija lui Hristos Iisus, prin rugăciune şi cerere (rugă şi rugăciune). De aceea, pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea stă de pază inimilor şi cugetelor creştinilor. Spre susţinerea acestei bucurii adevărate, precum temelia sprijină o clădire înaltă, stau – după cum zice Sfântul Pavel – toate cele câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt [vrednice a fi] iubite, câte sunt cu bună faimă.

Cele câte sunt adevărate sunt lucrurile care nu ne vor dezamăgi sau decepţiona. Ele dăinuiesc veşnic. Dimpotrivă, întotdeauna neadevărul, cu timpul, ne va dezamăgi sau ne va sărăci. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Virtutea este adevăr-adevărat, patima este minciună”.

Cugetarea la cele câte sunt de cinste ne cere să înţelegem felul în care cuvântul „cinste” este folosit aici, în înţelesul său mai vechi. Dacă punem laolaltă cuvintele „(de) cinste”, „vrednic”, „nobil”, „sfânt”, atunci înţelegem mai bine ce a vrut să spună Sfântul Pavel.

Cele câte sunt drepte cuprind nu doar la conceptul de dreptate, ci şi cel de datorie. Creştinii trebuie să-şi făurească un puternic simţ al dreptăţii şi al datoriei în relaţiile lor cu alți oameni şi în relaţia lor cu Dumnezeu.

Cele câte sunt curate se referă la tot ce este vrednic a fi adus în prezenţa lui Dumnezeu. Tot ceea ce este fără de prihană, fără întinăciune morală, este curat.

Cele câte sunt [vrednice a fi] iubite implică iarăşi un înţeles mai vechi. Cuvântul „iubit” implică astăzi un înţeles trupesc, erotic, legat de simţuri. Sfântul Pavel face aici referire la ceea ce pricinuieşte dragostea – cu alte cuvinte, la lucrurile care întreţin un climat de iubire.

În cele din urmă, ajungem la cele câte sunt cu bună faimă. Cuvântul folosit aici de Sfântul Pavel, tradus ca „bună faimă”, ar putea fi tălmăcit şi ca „nobil”, „măreţ”, „slăvit”.

Aşadar, temeliile bucuriei creştine sunt toate cele ce sunt adevărate, vrednice, sfinte, drepte, îndatoritoare, neprihănite, care aduc dragoste, nobile şi înalte. Sfântul Pavel stăruieşte că acestea sunt lucrurile asupra cărora trebuie să-şi concentreze atenţia creştinii ortodocşi. Dacă cugetele şi inimile ortodocşilor sunt preocupate cu acestea, ce grijă adâncă pentru nevoile lumeşti de zi cu zi ar mai putea să ne întunece bucuria? Astăzi este Duminica Floriilor, prăznuirea intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, când o bucurie de un alt fel a cuprins mulţimea de oameni ce L-a întâmpinat pe Hristos cu strigăte de „Osana!”, în timp ce fluturau ramuri de finic [o specie de palmier]. Acea mulţime credea că îl întâmpină pe noul conducător-războinic care va ridica Iudeea în rândul marilor împărăţii ale lumii, la nivelul biruinţelor pământeşti. Descoperind, după câteva zile, că Iisus vroia să îi înalte cu mult mai sus, la nivelul biruinţelor duhovniceşti, să-i facă cuceritori ai Cerului, nu simpli cuceritori ai lumii, gloata şi-a tăgăduit Mântuitorul şi a strigat: Răstigneşte-L!

Lecţia pe care o învăţăm de aici este că trebuie să ne ferim a face greşeala fatală a gloatei din Ierusalim. In vreme ce marea parte a oamenilor aduc laudă stelelor politicii sau vedetelor de film sau muzică, care nu făgăduiesc nimic ce va dăinui, noi trebuie să aducem laudă lui Hristos, Cel ce ne făgăduieşte mântuire şi viaţă veşnică. În vreme ce marea parte a oamenilor sunt stăpâniţi de o aplecare cu neputinţă de înţeles pentru lucruri neînsemnate, noi trebuie să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi să ne bucurăm pururea întru Domnul. În vreme ce marea parte a oamenilor îşi petrec întreaga viaţă alergând după fericire şi siguranţă pământească, fără să le găsească niciodată, noi, în schimb, să căutăm lucruri mai înalte, pe care atât de mulţi – şi mă refer, aici, la toţi marii Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe – au aflat că pot fi găsite şi pot aduce bucurie.

Fie ca toţi să ne străduim a face aceasta. Fie ca, aşa cum ne povăţuieşte Sfântul Pavel, să facem ce am învăţat, ce am primit, ce am auzit şi ce am văzut în Biserica lui Hristos, ca să dobândim minunata pace a lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea.

aprilie 5, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Sf. Maria Egipteanca

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

ARHIEREU AL BUNĂTĂŢILOR CELOR VIITOARE

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (9:11-14),

în Duminica a Cincea a Postului Mare,

Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Apostolul citit astăzi este relativ scurt şi, în acelaşi timp, este cumva mai greoi. Acest pasaj al Sfântului Pavel exprimă înţelesuri tainice, de o teologie înaltă, ce nu-şi desluşesc tâlcul la prima vedere. Să începem, aşadar, prin a lua verset cu verset.

Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, [a trecut] prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu al acestei Zidiri. Hristos Iisus este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, adică al celor veşnice, al celor ce vor dăinui pururea, al bunătăţilor în cel mai adevărat înţeles al cuvântului. Trupul omenesc al lui Hristos a fost cortul cel mai desăvârşit. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie, referindu-se la expresia cortul cel mai mare şi mai desăvârşit că, „prin acesta, (Sfântul Pavel) înţelege trupul. Şi bine a zis «cel mai mare şi mai desăvârşit», de vreme ce Dumnezeu Cuvântul şi toată puterea Duhului şi-au făcut lăcaş într-însul”. Mai mult, „este cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu al acestei Zidiri, ceea ce înseamnă, zice Sfântul Ioan, nefăcut de om, nici făcut asemenea celor zidite, ci al Sfântului Duh”.

Nici cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, a intrat o dată [pentru totdeauna] întru cele Sfinte, veşnică răscumpărare aflând. In Vechiul Legământ, Arhiereul avea dreptul să intre în Sfânta Sfintelor pentru că purta sângele jertfelor de animale. Hristos Arhiereul intră întru cele Sfinte, în Sfânta Sfintelor cea Cerească, nu pentru sângele de ţapi şi de viţei, ci pentru Jertfa însuşi sângelui Său, care, adusă o dată şi pentru totdeauna pe Cruce, dobândeşte pentru noi veşnică răscumpărare, adică ne deschide Sfânta Sfintelor cea Cerească. Hristos ne face cu putinţă viaţa veşnică.

Că, de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţenia trupului. Deşi înţelesul acestor cuvinte nu ni se desluşeşte cu uşurinţă astăzi, era limpede pentru Sfântul Pavel, ca şi pentru evrei cărora le scria. Aceştia au înţeles referirea făcută la actele liturgice săvârşite în Templul de la Ierusalim. În Vechiul Legământ, oamenii îi aduceau lui Dumnezeu jertfe animale. Esenţa actului liturgic cuprindea jertfirea animalului şi stropirea de către preot a celui ce aducea jerfe cu sângele animalului. Pentru curăţirea rituală a celui ce a suferit o pângărire sau o întinare prin atingerea de un trup mort, de oase omeneşti sau de morminte, era jertfită şi arsă o junincă, iar persoana necurată era stropită cu cenuşa amestecată cu apă. Aceste liturghii ale Legii Vechi erau lucrătoare în ce privea curăţirea trupului. Ele înlăturau pângăririle din afară ale trupului şi îl făceau pe om curat, potrivit ritualului.

…Cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, pe Sine S-a adus [jertfă] fără de prihană lui Dumnezeu, va curăţi cunoştinţa cugetului vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu! Jertfele cele vechi curăţeau trupul. Jertfa lui Hristos, însă, este nemăsurat mai mare. Aşa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă „sângele de ţapi şi de viţei poate curaţi trupul, cel al lui Hristos curăţeşte sufletul”. Cei dintâi curăţeşte vremelnic acea parte din noi care este vremelnică şi trecătoare. Cel de-al doilea curăţeşte acea parte din noi care este, prin harul lui Dumnezeu, nemuritoare. Jertfa lui Hristos, după cuvintele Sfântului Pavel, a fost adusă ca să curăţească cunoştinţa cugetului, să curăţească latura noastră duhovnicească de faptele cele moarte. Care sunt acestea? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că faptele cele moarte sunt toate lucrurile şi acțiunile care „nu au viaţă, care răspândesc un miros rău” – într-un cuvânt, păcatele. Faptele moarte sunt cele ce ne duc înspre moarte şi ne lipsesc de viaţa cea veşnica impreună cu Dumnezeul cel viu. De ce foloseşte Sfântul Pavel acest termen? Pentru că Dumnezeul nostru nu este vreun idol de piatră, nici vreo abstracţiune filosofică. Este o fiinţă reală, adevărată, vie, un Dumnezeu viu, Care ne iubeşte şi Care ne poartă de grijă.

Deci, să recapitulăm: Hristos este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare , Care a venit în cortul cel mai mare şi mai desăvârşit al trupului Său omenesc şi cu însuşi sângele Său ne-a răscumpărat şi ne-a îngăduit intrarea în Sfânta Sfintelor cea cerească – viaţa cea veşnică. Aşa cum jertfele de animale ale Legii Vechi lucrau spre curăţirea înfăţişării noastre trupeşti, aşa şi Jertfa lui Hristos neîncetat lucrează spre a ne curaţi lăuntric, duhovniceşte, de întinăciunea faptelor moarte sau a păcatului, ca să putem sluji Dumnezeului celui viu. Această curăţire a păcatului de către Domnul Hristos este nesfârşit lucrătoare, aşa cum am zis, însă nu este, totuşi, lucrătoare de la sine. Nu purcede la curăţirea sufletelor noastre de una singură; nu îşi săvârşeşte lucrarea pe deplin fără participarea noastră – printr-o împreună lucrare.

Unii sectari stăruiesc că suntem mântuiţi doar prin credinţă sau doar prin har. Ei susţin că prin primirea lui Iisus Hristos ca Mântuitor şi prin credinţa în El – nişte simple procese intelectuale sau roadele unor astfel de procese – suntem mântuiţi de la sine, fară să mai conteze căderile noastre. Ni se cere puţină osteneală, mai puţin formalitatea rituală a unirii şi a credinţei. Credinţa şi harul, potrivit sectarilor, fac totul. La cealaltă extremă este erezia propovăduită de exegetul britanic Pelaghie (cea. 354 – cea. 418). Pelaghie învăţa că omul nu este întinat de nici o moştenire de la Adam, că omul nu este cu adevărat căzut – în înţelesul pe care creştinismul ortodox l-a dat întotdeauna acestui concept. Aşadar, Pelaghie credea că omul se poate mântui de unul singur, prin străduinţele proprii, fără chemarea harului lui Dumnezeu. Spre deosebire de aceste două poziţii eretice, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, exegeţii cei mai mari, tâlcuitorii desăvârşiţi ai Sfintei Scripturi, vorbesc în scrierile lor de „sinergie”, o „împreună-lucrare” care cuprinde două feţe ale acestui proces de curăţare şi, în cele din urmă, de mântuire. Harul lui Dumnezeu este una dintre aceste feţe, iar calea noastră liber-aleasă de conlucrare cu harul lui Dumnezeu este cealaltă. Cele două lucrează împreună.

Desigur, trebuie să ne încredem în puterea harului Său, care de multe ori, în ultimii două mii de ani, a întors oameni de la o viaţă în păcat, de la o viaţă ce ducea drept către pierzania duhovnicească, înspre o viaţă în Hristos. Sfânta Maria Egipteanca (sec. al V-lea), prăznuită în această a Cincea Duminică a Marelui Post, este una dintre aceştia. Ca tânără în cetatea Alexandriei, a trăit, din propria voie, precum o nimfomană de cea mai joasă speţă, până ce a atins şaptesprezece ani. Atunci, în glumă, a vizitat Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde, pe neaşteptate, a fost insuflată de Maica Domnului să îşi revadă felul de viaţă. După această întâmplare, a petrecut patruzeci de ani singură în pustie, în cea mai aspră nevoinţă, pocăindu-se păcatele ei. Atât de sfântă şi de plină de har a devenit, încât, după cum dă mărturie Sfântul Zosima al Palestinei (+ 523) Sfânta Maria se ridica de la pământ când se ruga. Cu siguranţă, într-o clipă covârşitoare a vieţii, harul dumnezeiesc s-a pogorât asupră-i, dar pentru ca să se curăţească a fost nevoie de răspunsul ei pozitiv.

Asemenea acestor păcătoşi atinşi de harul lui Dumnezeu şi deveniţi sfinţi, trebuie şi noi să răspundem dumnezeiescului har; trebuie să consimţim cu cuvântul şi, mai ales, cu fapta. Trebuie să consimţim fără de tăgadă, pe deplin, a ne schimba în mod radical întregul curs al vieţii. Să ne bucurăm că avem un Arhiereu atât de mare în Domnul şi Stăpânul nostru Hristos Iisus. Să ne bucurăm că, prin Jertfa Sa, ne-a deschis porţile vieţii celei veşnice. Şi, apoi, să alegem cu bună ştiinţă să Îl urmăm şi să Îi dăm ascultare. Şi, aşa cum spune Sfântul Pavel, să lăsam toate faptele moarte, care duc spre moartea cea veşnică, şi să petrecem restul vieţii slujind Dumnezeului celui viu.

aprilie 2, 2009

Exegeza la Apostol: Credinţă, nădejde şi îndelungă-răbdare

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţã Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox


„Nu (zic) ca am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12-14).

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel scopul vieţii creştine este mântuirea. Începutul mântuirii are la bază primirea Evangheliei lui Hristos şi a Sfintelor Taine, Botezul, Euharistia şi celelalte. Cei care au primit toate acestea trebuie să meargă mai departe şi să se înalţe cu toată fiinţa lor la realităţile sau existenţele duhovniceşti superioare, având ca ţintă mântuirea şi desăvârşirea lor.

Îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat creştinilor proveniţi dintre iudei este ferm, optimist şi încurajator. Totuşi, el face o precizare de ordin doctrinal pe care teologia de şcoală a trecut-o de mult timp sub tăcere şi anume gravitatea căderii în păcat a celor desăvârşiţi în credinţa şi viaţa în Hristos. Căci, „Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6, 6).

Cei care se opresc pe calea urcuşului duhovnicesc spre desăvârşire sau, şi mai grav, cad din credinţa şi din nădejdea lor în Dumnezeu este cu neputinţă să mai revină sau să se întoarcă cu adevărat la pocăinţă, fiindcă prin fapta lor Îl răstignesc a doua oară loruşi (pentru ei, în şi prin ei) pe Hristos şi-L batjocoresc. Însă cei care nu se abat de la drumul spre desăvârşirea deplină în Hristos, au în fiinţa lor adânc înfiptă ancora nădejdii, aşa precum o corabie pe o mare agitată de furtună este ancorată pe fundul mării – cu nădejdea salvării şi a continuării vieţii.

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel nădejdea nu trebuie să fie o virtute iniţială, ci ea trebuie să fie neîncetat păstrată şi întărită prin râvnă până la sfârşit, pentru ca ea să se împlinească, să-şi primească „obiectul” dorit, adică să se adeverească şi prin aceasta, lăsând credinţa în urmă, să treacă în iubirea lui Dumnezeu ca dar şi virtute culminantă. În legătură cu aceasta, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştinii proveniţi dintre evrei zicând: „Dorind dar, ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6, 11-12).

Cei lipsiţi de râvna credinţei şi de îndelunga-răbdare ca suport al nădejdii devin „greoi” din punct de vedere duhovnicesc şi astfel nu pot să înainteze pe drumul ce duce la desăvârşirea în Hristos. Însă cei „uşori” din punct de vedere duhovnicesc, cei care îşi poartă (mână) credinţa înainte, prin purtarea nădejdii ancorată în suflet, păstrată acolo prin îndelungă-răbdare şi deplin deschisă lui Dumnezeu, Cel Care vine totdeauna din prezentul Său etern, dar din viitorul nostru, vor moşteni făgăduinţele lui Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi pentru a garanta omului credincioşia Sa faţă de el, Şi-a întărit făgăduinţele prin jurământ: „Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuşi, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi». Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Evrei 6, 13- 15).

Credinţa lui Avraam depăşeşte raţiunea naturală. Izvorul ei este teofania sau arătarea lui Dumnezeu ca prezenţă personală mai mult decât evidentă şi extrem de presantă. Avraam este cuprins dintr-o dată de o credinţă cutremur ca dar al lui Dumnezeu, dar şi ca răspuns direct al fiinţei lui.

Credinţa lui este întărită de nădejdea că prin îndelungă-răbdare va primi pe Fiul lui Dumnezeu în locul fiului său Isaac pe care Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească.

Dar prin aceasta raţiunea lui s-a umplut de sens şi sa unit în mod direct cu Raţiunea Supremă şi astfel l-a primit anticipat dar real pe Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat, făgăduinţa supremă a Tatălui ceresc.

Astfel, prin făgăduinţă şi jurământ Dumnezeu a descoperit oamenilor nestrămutata Sa hotărâre cu privire la mântuirea şi desăvârşirea lumii prin Hristos şi în Hristos.

Dumnezeu a dăruit oamenilor credinţa, nădejdea şi iubirea. Fără un Dumnezeu credincios nestrămutat hotărârii Sale din veci, fără să pună făgăduinţele Sale înainte, adică în viitorul lumii şi fără iubire deplină faţă de creaţia Sa, oamenii n-ar putea scăpa din relativitatea sau contingenţa lor, care tinde să-i ducă spre moarte sau spre inexistenţă.

Sfântul Apostol Pavel afirmă un adevăr pe cât de puternic pe atât de cutremurător. Cei care caută scăpare trebuie să ţină nădejdea pusă de Dumnezeu înainte. Nădejdea este pusă înainte omului, ea ţine de viitor şi roadele ei vin din viitor. Însă fără nădejdea pusă înainte şi fără ţinerea ei omul cade şi recade într-o stare din care scăparea (mântuirea) nu mai este cu putinţă.

În drumul său spre Dumnezeu, omul este o fiinţă mereu „epectatică”, adică mereu întinsă ca un arc înainte. El trebuie să alerge înainte fiindcă traiectul său este situat deasupra unei prăpastii uriaşe (abis) şi orice oprire înseamnă cădere înţeleasă ca moarte spirituală plină de spectrul morţii veşnice. În acest itinerariu extrem de dificil omul nu este singur, el este ajutat de harul Duhului Sfânt, har (ajutor) dobândit odată pentru totdeauna de Hristos Iisus Cel care a intrat pentru noi dincolo de catapeteasmă „fiind făcut Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 20).

martie 29, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Sf. Ioan Scararul

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

ANCORA SUFLETULUI”

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (6:13-20),

în Duminica a Patra a Postului Mare,

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

In vremurile de demult, să navighezi pe mările îndepărtate era o îndeletnicire primejdioasă, când chiar şi cele mai mari corăbii erau, după standardele moderne, mici, lente şi ciudat alcătuite. Şi, totuşi, ele navigau prin Marea Mediterană şi uneori prin Oceanul Atlantic, de-a lungul ţărmurilor Peninsulei Iberice (Spania şi Portugalia de astăzi), şi mai departe, în larg, preţ de câteva sute de kilometri. Cea mai mare primejdie în acele zile era vremea rea, venită pe neaşteptate. Talazurile uriaşe şi vânturile puternice puteau arunca încoace şi-ncolo aceste vase mici, răsturnându-le, scufundându-le sau aruncându-le drept într-un ţărm stâncos, unde se sfărâmau în bucăţi. Nenumărate corăbii au pierit de-a lungul veacurilor, şi o dată cu ele s-au pierdut nenumărate vieţi. Toată lumea cunoştea în acele zile primejdiile călătoriei pe mare. Aceasta este pricina pentru care scriitorii creştini timpurii foloseau atât de des metafore legate de navigaţie atunci când vorbeau despre Biserică sau despre lupta omului din viaţa pământească. Biserica este o „corabie a mântuirii pe o mare a vieţii în furtună”, spuneau ei, şi toată lumea ştia întocmai ce vroiau să zică, de vreme ce marea era cea mai primejdioasă cale de călătorie.

În Epistola ce s-a citit astăzi, Sfântul Pavel foloseşte o metaforă legată de navigaţie, cea de ancoră a sufletului, pentru a se face înţeles atunci când vorbeşte despre trebuinţa de nelipsit a nădejdii. El îşi îndeamnă cititorii să aibă nădejde în făgăduinţele lui Dumnezeu. La întemeierea Vechiului Legământ, Dumnezeu i-a făcut Sfântului Patriarh Avraam (cca. 2096 î.Hr. – cca. 1921 î.Hr.) mai multe făgăduinţe, pe care le-a înmulţit, apoi, cu noile făgăduinţe către cei ce ţin Noul Legământ, Legământul lui Hristos Iisus. Aşa cum Sfântul Avraam a avut răbdare aşteptând împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, aşa trebuie să avem şi noi răbdare. Dumnezeu îşi va îndeplini întotdeauna făgăduinţele, căci, după cum zice Apostolul Pavel,  cu neputinţă este să  mintă Dumnezeu. Într-această nădejde şi ţinându-se cu putere de ea îşi află creştinii limanul. Mai mult, pentru creştinul credincios, nădejdea devine o ancoră a sufletului de-a lungul întregii sale vieţi, orice greutăţi ar întâmpina, oricât de învolburată ar deveni marea vieţii.

Ce este, însă, nădejdea creştină? Mitropolitul Filaret al New York-ului, Întâi-Stătătorul Bisericii Ruse de peste Graniţe până la adormirea sa în 1985, vorbea despre nădejde folosind următoarele cuvinte: „Nădejdea creştină poate fi definită ca amintirea sinceră, vie, a lui Dumnezeu, legată nedespărţit de încredinţarea dragostei şi a ajutorului Său Părintesc. Cel ce are o astfel de nădejde întotdeauna şi pretutindenea se simte sub ocrotirea Părintelui, aşa cum şi vede pretutindenea şi pururea în lumea materială, deasupra sa, nemărginita împărăţie a cerurilor. Aşadar, un creştin ortodox ce nădăjduieşte în Dumnezeu nu va deznădăjdui nicicând, nu se va simţi niciodată deznădăjduitor de singur”. Mitropolitul continuă şi zice: „O împrejurare poate părea fără de nădejde doar unui necredincios. Un credincios, cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu, ştie apropierea Acestuia de inima omului necăjit şi va afla intru Dânsul mângâiere, îmbărbătare şi ajutor”.

Să fie limpede că făgăduinţele lui Dumnezeu în care ne punem nădejdea au mai mult de-a face cu viaţa viitoare decât cu viaţa noastră de pe pământ. Nu ni s-au făgăduit vieţi fericite, fără de durere, aici, pe pământ. Nu ni s-au făgăduit mari bogăţii şi putere pe pământ, aşa cum afirma unii predicatori sectari, care îşi etalează fără de ruşine propriul stil hedonist de viaţa înaintea discipolilor lor şi batjocoresc hulitor făgăduinţele lui Dumnezeu ca fiind „luna de pe cer”, o promisiune deşartă. Adevărul este ca, până la urmă, nu putem evita o doză – de obicei una mare – de dureri, necazuri şi dezamăgiri în viaţa aceasta. Strămoşii noştri duhovniceşti, atât din vremurile străvechi cât şi din cele apropiate nouă, care au mers la moarte pentru Hristos, au înţeles pe deplin ce înseamnă făgăduinţele lui Dumnezeu. De fapt, durerea, necazurile şi dezamăgirile sunt necesare dacă vrem să-i îngăduim caracterului nostru duhovnicesc să se lase modelat de Dumnezeu, spre a ne întări duhovniceşte şi a fi mai vioi. Aşa că, în pofida celor mai rele lucruri pe care lumea ni le poate da, trebuie să ne păstrăm puternică nădejdea în Dumnezeu. Trebuie să păstrăm puternică acea amintire vie a lui Dumnezeu» a dragostei Sale şi a făgăduinţelor Sale precum o ancoră uriaşă.

Mitropolitul Filaret spune: „Cununa şi culmea nădejdii creştine se află în viitor. Noi, creştinii ortodocşi, ştim că Simbolul nostru de Credinţă (Crezul), în care sunt adunate toate adevărurile de bază ale creştinismului, se încheie cu cuvintele: «Aştept (adică: nădăjduiesc şi năzuiesc spre) învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin». Deci împlinirea desăvârşită a luminoasei nădejdi creştine va avea loc atunci când viaţa va birui în cele din urmă moartea şi adevărul lui Dumnezeu, neadevărul lumii. Atunci toată suferinţa va fi tămăduita, căci va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor, şi moartea nu va mai fi încă; nici plângere, nici strigare, nici durere nu va mai fi   … şi veselie veşnică (va fi) peste capul lor.

Precum corăbiile, şi oamenii au nevoie de ancore. Vieţile unor oameni sunt precum o corabie, mereu „cu pânzele sus, dar fără ancoră”, ca să folosesc o expresie a istoricului britanic baronul Thomas Babington Macaulay (1800-1859). Cu fiecare modă sau curent trecător, ei sunt suflaţi într-o nouă direcţie. Intr-o zi, îşi lasă părul lung până la umeri; apoi, la scurtă vreme, şi-l pun să stea ridicat în cap, arătând precum un om îngrozit de o nălucă. Într-o zi, poartă o ţinută foarte bărbătească, apropiată de stilul auster al soldaţilor; în altă zi, poartă cercei, precum femeile, şi tatuaje pe tot trupul, precum barbarii. Într-o zi sunt interesaţi de astrologie, într-alta de budhism, într-alta de socialism, iar într-alta de darwinism sau de alta filosofie atee. Intr-o zi sunt dăruiţi soţiilor şi copiilor, iar în altă zi se „îndrăgostesc” de altcineva şi astfel, îşi împing familiile înspre dezastru şi tragedie. Aceşti oameni nu au o ancoră şi, din această pricină, nu vor găsi niciodată un liman unde să se adăpostească de cumplitele vânturi ale lumii Şi, după ce toate s-au sfârşit, astfel de oameni privesc îndărăt şi văd că şi-au petrecut întreaga viaţă fugind doar după nişte amăgiri deşarte; se uită înapoi şi zăresc o viaţă asemănătoare unui câmp cu ruine.

Dimpotrivă, creştinul ortodox are ancora nădejdii, o ancoră ce îl tine neclintit, o ancoră ce împiedică naufragiul, o ancoră ce insuflă încrederea în viitor, un puternic simţământ al datoriei, un puternic simţământ al vredniciei chemării de creştin şi o stăpânire plină de bărbăţie atunci când are de-a face cu nechibzuitele toane ale trupului şi ale minţii, care încearcă să ne lipsească de acea vrednicie.

Nădejdea este una din cele trei virtuţi creştine de căpătâi, celelalte două fiind credinţa şi dragostea. Să purtăm de grijă acestei virtuţi a nădejdii, căci cere o atenţie statornică. Aşa cum ancora unui vas rugineşte şi se va deteriora de la sarea ce se găseşte în mare, la fel şi ancora nădejdii se va deteriora în atmosfera corozivă a acestei lumi, dacă nu este îngrijită. Să ne întărim nădejdea prin rugăciune şi prin citirea scrierilor duhovniceşti, îndeosebi a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

martie 27, 2009

Exegeza la Apostol: Hristos, Arhiereu in veci

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţã Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale” (Evrei 4, 10).

Păcatul strămoşesc a alterat chipul lui Dumnezeu în om, a întrerupt legătura de comuniune a omului cu El şi a tulburat „odihna dinamică” a fiinţei umane în urcuşul ei spiritual ascendent la Dumnezeu.

Mişcarea imprimată de Dumnezeu lumii şi omului în momentul existenţei lor iniţiale sau de început este destinată ascensiunii întregii lumi create în odihna veşnică a comuniunii cu El. Păcatul neascultării a denaturat traiectul omului şi al lumii într-o direcţie contrară lui Dumnezeu. Căderea omului a afectat profund starea sa ontologică şi religios-morală în aşa fel încât fără ajutorul lui Dumnezeu proniatorul şi fără „intervenţia” Sa extraordinară în lume şi în mijlocul poporului ales prin profeţi, regi prooroci şi arhiereii Vechiului Testament lumea s-ar fi clătinat din temelii.

Centrul religios al tradiţiei Vechiului Testament este reprezentat de Lege, de prooroci şi de psalmi. Se poate afirma cu deplină îndreptăţire că, înainte de primirea Decalogului, centrul de gravitate al tradiţiei poporului ales sunt jertfele sângeroase, care au ca punct de plecare disponibilitatea deplină a patriarhului Avraam de a-şi sacrifica propriul fiu în baza unei credinţe ce reprezintă simbolul paternităţii divine şi tip al jertfei sângeroase a lui Hristos după trup. Nevoia religioasă general umană de a se afla într-o relaţie posibilă doar într-un mod indirect, ca răspuns la imperativele (poruncile) lui Dumnezeu comunicate prin profeţi şi prooroci, i-a determinat pe evrei să instituie cultul sacrificial al jertfelor sângeroase şi nesângeroase. Arhiereul Vechiului Testament era ales din mijlocul poporului şi era pus spre slujirea oamenilor, pentru iertarea păcatelor prin invocarea iertării lui Dumnezeu, prin aducerea de daruri şi jertfe.

Fiind ales din mijlocul poporului şi consacrat în mod special, arhiereul Vechiului Testament era cuprins de slăbiciuni şi păcate ca şi ceilalţi oameni. Astfel, el putea să fie îngăduitor cu cei lipsiţi de cunoştinţa cea adevărată şi faţă de cei rătăciţi fiindcă şi el era supus acestor greşeli. Întrucât era păcătos, el, trebuia să aducă jertfe pentru păcatele sale, aşa cum aducea jertfe pentru păcatele poporului.

Sfântul Apostol Pavel foloseşte permanent paralela dintre preoţia Vechiului Testament şi cea a Noului Testament sau cea dintre arhieria Vechiului Testament şi arhieria lui Hristos. În ambele cazuri slujirea preoţească sau arhierească au la bază şi la origine chemarea lui Dumnezeu. Fiindcă „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron” (Evrei 5, 4). Sfântul Apostol Pavel ne dă aici o învăţătură extrem de importantă pe care nu toţi creştinii au înţeles-o cum trebuie şi anume aceea că slujirea preoţească sau arhierească nu este dată de oameni şi nu este o cinste sau o demnitate prin delegaţia comunităţii, ci prin chemare de la Dumnezeu. După „logica” descoperirii dumnezeieşti niciun arhiereu nu există şi nu lucrează pentru preamărirea sa, ci pentru preamărirea Celui ce l-a chemat la slujire şi l-a pus prin chemare în această slujire. „Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec»” (Evrei 5, 5-6). Şi mai mult decât atât, El, Fiul lui Dumnezeu, în zilele Lui în Trup S-a făcut ascultător până la moarte deşi era Fiu, a suferit şi a strigat cu lacrimi şi cu rugăciuni către Cel care putea Să-L izbăvească de la moarte, adică către Tatăl Său: „şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5, 7). Hristos a parcurs întregul itinerar posibil al suferinţei şi al ispitei de a se simţi departe de comuniunea cu Tatăl, pentru ca să le ajute celor care pot cădea într-o asemenea stare să se izbăvească de ea şi astfel să se înscrie pe calea mântuirii. Hristos S-a coborât ca om prin moarte pe cruce până la marginile inferioare ale existenţei, în proximitatea „nefiinţei”, şi a învins ispita de a Se simţi lipsit de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca orice om să nu fie niciodată lipsit de nădejdea ajutorului din partea lui Dumnezeu în orice încercări, necazuri, dureri sau suferinţe indiferent cât de mari ar fi ele.

Hristos, Arhiereul Cel Care a învins moartea şi a înviat din morţi a străbătut cerurile şi S-a aşezat cu trupul Său asemenea cu trupul nostru în afară de păcat, însă transfigurat deplin prin înălţare la cer, de-a dreapta Tatălui. Aşadar, să ţinem cu străşnicie credinţa aceasta şi s-o mărturisim cu nădejde fiindcă avem Arhiereu în cer pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Cel înviat din morţi. A sosit momentul, spune Sfântul Apostol Pavel, ca omul să dobândească odihna cea veşnică, în proximitatea lui Dumnezeu, Cel Care după facerea lumii S-a odihnit de toate lucrurile Sale. Prin Hristos, Arhiereu în veci omul şi lumea au dobândit în mod obiectiv posibilitatea reală de a intra în odihna veşnică, în acea mişcare mai presus de mişcare în jurul tronului lui Dumnezeu.

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 5, 16) şi aşa să preamărim pe Hristos Arhiereul veşnic.

martie 22, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Cinstirii Sfintei Cruci

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„SA NE APROPIEM CU ÎNDRĂZNEALĂ LA SCAUNUL HARULUI”

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (4:14-5:6),

în Duminica a Treia a Postului Mare

Duminica Cinstirii Sfintei Cruci

O mare parte a Apostolului de astăzi poate fi înţeleasă ca o cântare de laudă adusă lui Hristos Iisus, Cel cinstit de Sântul Pavel atât ca Arhiereu mare, cât şi ca Fiul lui Dumnezeu. Acest Arhiereu mare , Însuşi Hristos Dumnezeu – ne spune Sfântul Pavel -, nu este departe de noi, ci, pentru că S-a întrupat şi a trăit printre noi, poate pătimi, împreună cu noi, slăbiciunile noastre. El ne ştie bolile, durerile, temerile, ispitele, ostenelile şi neputinţele. In firea Sa omenească, a fost întocmai ca noi, în toate încercările şi suferinţele omeneşti, cu excepţia, bineînţeles, a păcatului.

Deoarece Hristos Iisus a fost unul dintre noi şi, astfel, înţelege pe deplin condiţia omenească, suntem chemaţi de către Sfântul Pavel să ne apropiem, dar, cu îndrăzneală la scaunul harului Lui, ca să luăm milă, şi har să aflăm spre ajutor la bună vreme. Putem să ne apropiem cu îndrăzneală, zice Sfântul Pavel. Aceasta înseamnă că, atâta vreme cât ne pocăim de fărădelegile noastre şi suntem plini de credinţă în mila lui Dumnezeu, ne putem apropia de Dânsul fără cutremur; ne putem apropia într-un duh al deplinei încrederi, căci acesta este un scaun al harului, al dragostei şi milei, nu al pedepsei.

Sfântul Ioan de Kronstadt ne previne că un om cu credinţă puţină sau slabă, dacă îl va ruga pe Dumnezeu să-i ajute cu ceva, se poate primejdui să fie rănit de către Cel Viclean cu necredinţa în putinţa împlinirii cererii sale şi se poate depărta deznădăjduit şi ruşinat. Creştinii trebuie să-şi Mărească credinţa atunci când vin către Dumnezeu şi, având credinţa tare, sie se apropie cu îndrăzneală, cu încredere.

Să observăm că Sfântul Pavel, referindu-se la Domnul Iisus ca „marele Arhiereu” – drept aceea, având [noi] Arhiereu mare -, foloseşte expresia „având [noi]”. Pronumele „noi” are sens doar dacă îl înţelegem ca referindu-se la obştea Bisericii, căci trebuie să ne amintim că Sfântul Apostol le scrie creştinilor evrei, adică credincioşilor din ţinuturile iudeilor. Aşadar, acest „noi” al Sfântului Pavel se referă la mădularele Bisericii Ortodoxe. Această interpretare are sens şi din pricina faptului că doar în obştea cea sfântă a Bisericii se poate găsi dreapta credinţă plăcută lui Dumnezeu. Doar acolo dreapta închinare, închinare saturată cu mireasma tainică a Harului lui Dumnezeu.

Dicţionarul defineşte „preotul” (sau „iereul”, în greacă) ca fiind cel ce aduce jertfe lui Dumnezeu în numele credincioşilor. Sfântul Pavel se referă în chip limpede la aceasta atunci când afirmă că Hristos Iisus este „marele nostru Arhiereu”, Care aduce în locul nostru tainice daruri şi jertfe pentru păcate şi Care este pururea îngăduitor cu cei neştiutori şi cu cei ce rătăcesc, adică cu noi toţi, bieţi păcătoşi.

Să discutăm acum despre câteva aspecte ale jertfei, aşa cum este ea înţeleasă în Biserica Ortodoxă. Mă refer la Dumnezeiasca Liturghie, cea mai importantă slujbă a Bisericii noastre. Să luăm în consideraţie îndeosebi unicitatea şi însemnătatea ei. Părintele Mihail Pomazanski, în marea sa lucrare Teologia dogmatică ortodoxă, explică că Dumnezeiasca Liturghie este o jertfa din mai multe puncte de vedere:

–         Este o jertfa a laudei şi a mulţumirii

–         Este o jertfa de împăcare, pentru toţi cei ce fac parte din Biserică.

–         Este o jertfa care îi uneşte pe toţi credincioşii în Trupul unic al lui Hristos.

–         Este o jertfa de cerere, pentru lume, pentru pace, pentru autorităţile civile şi pentru întreaga omenire”   Sfântul Nicolae Cabasila (cca. 1322 – cca. 1396), care a scris o vestită Tâlcuire a Dumnezeieştii Liturghii, spune următoarele: „Jertfa aminteşte moartea învierea şi înălţarea Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însuşi dumnezeiescul Trup, cu care El a fost răstignit, S-a sculat din morţii şi S-a înălţat la cer”.

Toate grupările şi sectele creştine au o slujbă săptămânală în care un slujitor (căruia i se spune fie preot, fie pastor) conduce credincioşii, de-a lungul rugăciunilor şi cântărilor. Aşa se petrece la romano-catolici, la protestanţi, la anglicani şi la noi, ortodocşii. Examinând aceste sute de slujbe extrem de diferite, cel dintâi lucru pe care îl observăm este acesta: doar în cazul creştinismului ortodox se poate spune că întreaga sa Liturghie a fost alcătuită de sfinţi ce au scris sub călăuzirea şi insuflarea Sfântului Duh. Dumnezeiasca Liturghie cuprinde multe pasaje din Sfânta Scriptură, iar aceste fragmente, ca şi toate celelalte rugăciuni şi cereri, sunt la fel de mult cuvântul lui Dumnezeu pe cât sunt şi cărţile întregi ale Sfintei Scripturi.

Alte grupări religioase desemnează din când în când comisii care să rescrie slujbele, să le „actualizeze”, pentru a se conforma pe deplin curentelor zilei şi pentru a se potrivi cu mereu schimbătorul „duh al vremilor”. In Biserica Ortodoxă lucrurile nu se petrec aşa. Dumnezeiasca Liturghie creştină ortodoxă este mai presus de timp şi mai presus de toate considerentele lumeşti ale curentelor şi capriciilor. Dumnezeiasca Liturghie vine din cugetul lui Dumnezeu, nu din cugetele oamenilor. Din această pricină spune Mitropolitul Augustin al Dorinei că frumuseţea desăvârşită a Dumnezeieştii Liturghii a Bisericii Ortodoxe este în sine dovada că în Ortodoxie se găseşte adevărata Biserică a lui Hristos. Şi, astfel, a îngădui unor comisii de aşa-zişi experţi liturgici să revizuiască această slujbă la fiecare câteva decenii, aşa cum se întâmplă în afara Bisericii, ar fi în lăuntrul Bisericii o dramă de neînchipuit şi o jignire adusă lui Dumnezeu.

In Dumnezeiasca Liturghie Ortodoxă, Domnul Iisus este Arhiereul şi toate Puterile Cereşti sunt de faţă în chip nevăzut, slujind împreună cu noi Jertfa cea de tină. Sfântul Ioan de Kronstadt vorbeşte despre aceasta, atunci când scrie: „Dumnezeiasca Liturghie este cu adevărat o slujbă cerească pe pământ, la care însuşi Dumnezeu, într-un chip anume, nemijlocit şi foarte apropiat, este de faţă şi Se sălăşluieşte în oameni, căci El însuşi este slujitorul nevăzut al slujbei; El este Cel ce aduce jertfa şi Cel ce Se jertfeşte. Nimic pe pământ nu este mai mare, mai înalt şi mai sfânt decât Liturghia; nimic mai însemnat, nimic mai dătător de viaţă”.

Nimic din cele pământeşti nu este mai înalt, mai e, mai însemnat, mai sfânt sau mai dătător de viaţă decât Dumnezeiasca Liturghie, spune Sfântul Ioan de Kronstadt. Prin urmare, de vreme ce la Dumnezeiasca liturghie ne apropiem de însuşi scaunul harului  şi de vreme ce mântuirea noastră cea veşnică poate depinde de aceasta, trebuie să ne concentrăm minţile şi inimile la ceea ce se petrece înaintea ochilor noştri. Mitropolitul Augustin al Florinei comentează: „Dumnezeiasca Liturghie este o taină: este Taina Tainelor. Dacă Domnul ne luminează minţile şi ne aprinde inimile, ca să putem auzi şi lua parte la această taină, atunci nu putem rămâne reci şi nepăsători faţă de ea. Dimpotrivă, o mulţumire adâncă pentru marele nostru făcător de bine, Dumnezeul cel în Treime, va domni în inimile noastre”.

Sfântul Pavel ne cheamă să ne apropiem, dar, cu îndrăzneală la scaunul harului Lui, ca să luăm milă, şi har să aflăm, spre ajutor la bună vreme. Ne apropiem la scaunul harului atunci când ne rugăm, zi de zi. O facem atunci când ne contemplăm deplina dependenţă de Dumnezeu în toate. O facem atunci când ne recunoaştem păcătoşenia şi ne mărturisim fiecare fărădelege în parte. O facem atunci când săvârşim milostenie şi suntem iubitori întru toate faţă de fraţii şi surorile noastre duhovniceşti. Ne apropiem de scaunul harului în multe şi felurite chipiuri. Totuşi, în această viaţă, ne apropiem cel mai mult de imnul harului la Dumnezeiasca Liturghie, atunci când ne unim inimile şi minţile cu cele ale fraţilor noştri creştini ortodocşi şi cu cele ale lui Hristos, ale Sfinţilor îngeri şi ale Sfinţilor din Ceruri.

martie 15, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Sf. Grigorie Palama

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„CU PRISOSINŢĂ SĂ LUĂM AMINTE”

Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel (1:1-2:3),

în Duminica a Doua a Postului Mare, Duminica Sfântului Grigorie Palama

In această a Doua Duminică a Marelui Post, îl prăznuim pe neasemuitul sfânt Grigorie Palama (1296-1359), pe cel pe care îl numim „stâlp al Ortodoxiei” şi „nebiruit apărător al cuvântătorilor de Dumnezeu” . De vreme ce astfel de apelative strălucitoare îi împodobesc pomenirea, este vădită înrâurirea covârşitoare avută în istoria Bisericii noastre de acest mare om şi mare sfânt.

Sfântul Grigorie s-a născut în anul 1296, la sfârşitul veacului al XIII-lea. A făcut parte din aristocraţia bizantină, fiind fiul cel mai în vârstă al unei familii care a slujit multă vreme în posturi importante ale ocârmuirii din Constantinopol, capitala Imperiului Roman. Deoarece tatăl său a murit pe când Sfântul Grigorie era încă foarte tânăr, însuşi împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1260-1332) a fost cel ce s-a ocupat de educaţia tânărului – fireşte, cea mai bună cu putinţă la acea vreme. Tânărul a strălucit în studiile sale seculare, câştigând preţuirea tuturor dascălilor săi şi a celor ce studiau împreună cu dânsul. La sfârşirea acestor studii, care i-au fost temelie, Sfântul Grigorie şi-a îndreptat atenţia spre învăţarea celor sfinte. Nu a osândit studiile seculare în sine, nici dobândirea învăţăturii seculare, deşi nu dădea nici un preţ pe o astfel de cunoaştere – în înţelesul că raţiunea şi filosofia omenească ar putea duce, în sine, la cunoaşterea lui Dumnezeu, afirmaţie pe care, de fapt, a respins-o făţiş. Sfântul Grigorie, ca şi mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, a preţuit învăţătura seculară doar ca o disciplină ce făureşte în minte un simţ al formei şi al rânduielii, însuşiri folositoare în viaţa duhovnicească. Isprăvindu-şi educaţia, Sfântul Grigorie Palama a renunţat la averea şi poziţia sa, şi a intrat în viaţa monahală, vieţuind pentru o vreme în Sfântul Munte, Muntele Athos. In 1347 a fost ales Arhiepiscop al Thesalonicului pentru strălucirea cu care şi-a condus turma ca părinte duhovnicesc. Acest mare sfânt a adormit la 14 Noiembrie 1359.

In scrierile sale despre credinţa ortodoxă şi despre viaţa duhovnicească, Sfântul Grigorie a fost un urmaş nemijlocit al Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deşi a fost învinuit de inovaţie, nu se găseşte nimic inovator în învăţăturile sale. Mai curând, se poate spune că a folosit sfintele scrieri şi învăţături ale înaintaşilor săi şi le-a tâlcuit în profunzime şi cu o mare limpezime.

In fragmentul din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, care a fost rânduit spre învăţătură în a Doua Duminică a Marelui Post, sfântul apostol scrie despre o deosebire esenţială între Dumnezeu şi Zidirea Sa. El spune, citând din scrierile Vechiului Legământ: Intru început Tu, Doamne, pământul ai întemeiat, şi lucrurile mâinilor tale sunt cerurile; acelea vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate ca o haină se vor învechi, şi ca un veşmânt le vei înveli pe ele şi se vor schimba; dar Tu acelaşi eşti, şi anii Tai nu vor lipsi. Toate cele ce sunt pe pământ şi în ceruri vor pieri cândva, scrie Sfântul Pavel, pe când Dumnezeu va rămâne. Tot ce este în jurul nostru – plantele şi animalele; clădirile, podurile şi celelalte lucrări ale omului; munţii, mările, continentele; stelele şi planetele cerului; toate aceste lucruri sunt trecătoare şi, în cele din urmă, dispar.

Toate cele materiale sunt muritoare; toate cele materiale îmbătrânesc şi se învechesc ca stofa unei haine. Dar Dumnezeu este acelaşi; Dumnezeu este neschimbat de-a lungul anilor, al secolelor şi al mileniilor. La fel cum era atunci când a făcut timpul, spaţiul şi întregul cosmos, la fel cum era atunci când a zidit pământul, la fel cum era atunci când a plăsmuit viaţa şi 1-a făcut pe om, la fel este şi în această clipă, întocmai. Dumnezeu este „negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind”, după cum se spune într-una din rugăciunile de taină ale Dumnezeieştii noastre Liturghii. Nu indică aceasta una dintre deosebirile esenţiale dintre Ziditor şi zidire, dintre Dumnezeu şi om? Sfântul Grigorie Palama a stăruit mult asupra faptului că între Ziditor, Dumnezeu însuşi, şi cele pe care le-a zidit, între care ne numărăm şi noi, se găseşte o prăpastie de netrecut. Dumnezeu nu este pur şi simplu o fiinţă supraomenească; nu este varianta duhovnicească a unui om la o scară nemăsurată. Cu minţile noastre mărginite, ne gândim adesea la Dumnezeu în acest fel, dar acest concept este totuşi unul inexact.

Firea Dumnezeirii celei veşnice şi firea zidirilor Sale sunt cu totul deosebite, cu totul neasemănătoare. Prin urmare, nu putem niciodată înţelege sau lua parte la firea dumnezeiască, căci fiecare aspect al firii lui Dumnezeu este negrăit mai presus de capacităţile noastre muritoare. Prăpastia este nespus mai mare decât orice abis care desparte globul pe care stăm de corpurile cereşti din marginile cele mai îndepărtate ale cosmosului. Folosesc aici metafora depărtării, dar mă refer nu atât la depărtare cât la deosebirea dintre firea sau esenţa lui Dumnezeu şi firea sau esenţa omului.

După ce ne-a plăsmuit, Dumnezeu nu ne-a părăsit, un adevăr de care dau mărturie toţi Apostolii şi Părinţii, împreună cu Sfântul Grigorie Palama. Nu putem înţelege sau lua parte la firea lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu a îngăduit să fim despărţiţi cu totul de Dânsul. El îşi răspândeşte energiile, iar prin acestea omul poate să primească descoperiri, în acestea omul poate lua parte. Dumnezeirea cea veşnică ni Se descoperă, ne luminează, ne binecuvântează şi, în cele din urmă, ne mântuieşte prin energiile Sale.

Cea mai întrebuinţată metaforă în această privinţă este Soarele care luminează cerul zilei. Făpturile omeneşti nu pot călători, nici nu se pot apropia de Soarele însuşi. Natura Soarelui – substanţa sa – şi natura făpturilor omeneşti fac acest lucru cu neputinţă. Şi totuşi, viaţa există şi este susţinută de energia solară, de razele Soarelui ce răspândesc căldură şi lumină. Putem lua parte la ele. Fără acestea, noi şi întreaga viaţă ar dispărea. La fel stau lucrurile cu Dumnezeu şi cu dumnezeieştile sale energii.

Ce înseamnă expresia „a lua parte la energiile lui Dumnezeu”? Cea mai bună cale de a explica este, poate, să luăm în consideraţie patru nivele ale unei astfel de participări sau părtaşii.

In primul rând, luăm parte sau ne împărtăşim neîncetat de dumnezeieştile energii prin faptul că fiinţăm şi rămânem în viaţă cu harul lui Dumnezeu. Aceasta este o părtăşie pasivă  [nelucrătoare] cu energiile Sale.

In al doilea rând, atunci când ne rugăm şi când Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, lucru pe care Îl face întotdeauna, primim dragostea şi harul Său. Şi acesta este unul din felurile de părtăşie cu energiile Sale.

In al treilea rând – şi acesta este aspectul cel mai însemnat în ceea ce priveşte viaţa noastră pământească şi unul dintre reperele de căpătâi ale scrierilor Sfântului Grigorie Palama  există acea părtăşie cu energiile dumnezeieşti pe care au cunoscut-o Sfinţii Părinţi şi marii sfinţi, o participare deschisă tuturor. Ea se dobândeşte în urma unui proces de asceză ce include rugăciunea neîncetată, prin care omul se luptă şi izbuteşte să se curăţească de patimi, adică de imboldurile şi obiceiurile viclene provenite din starea noastră căzută. Dobândind slobozirea de patimi, omul primeşte luminarea – o înţelegere a lui Dumnezeu şi a planului Său cu noi, mult mai limpede decât cea pe care o au acei ce nu s-au curăţit lăuntric, mult mai bogată decât orice ar putea oferi mintea omenească sau sentimentalismul religios. După ce au primit luminarea, sfinţii se învrednicesc de proslăvire, o stare de împărtăşire tainică cu Sfânta Treime în care văd, încă din viaţa aceasta, Lumina energiilor necreate ale lui Dumnezeu.

In al patrulea rând, dacă ne vom îngriji să urmăm legea lui Dumnezeu în această viaţă şi ne vom strădui să ne preschimbăm spre asemănarea cu Dumnezeu, adică să ne facem asemenea lui Hristos într-o măsură însemnată, vom lua parte la dumnezeieştile energii pentru veşnicie, în viaţa ce va veni. Ne vom uni atunci cu Sfânta Treime, vom cunoaşte theosis, „îndumnezeirea”, potrivit învăţăturii ortodoxe, fără însă a ne pierde individualitatea. Acesta este înţelesul veşnicei fericiri cu Dumnezeu în Ceruri.

În Apostolul de astăzi, Sfântul Pavel spune: Pentru aceea, trebuie mai cu prisosinţă să luăm aminte la cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături. Că de vreme ce s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri, şi toată călcarea de poruncă şi neascultarea au luat dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, neîngrijindu-ne de o mântuire ca aceasta? Care [mântuire], luând începere [prin] a se grăi de Domnul, s-a adeverit întru noi prin cei ce L-au auzit [pe Domnul]… Cu alte cuvinte, dacă sub Lege fiecare nelegiuire îşi primea răsplata cuvenită, cu atât mai mult va fi aşa in Noul Legământ propovăduit de Domnul Iisus, Cel ce a pătimit şi a murit pentru mântuirea noastră; acest lucru este întărit de către cei ce L-au auzit grăind în trup.

Mântuirea, desigur, nu vine de la sine. Trebuie să o dorim, trebuie să ne aducem aminte cerinţele ei şi cu prisosinţă să luăm aminte la ele, după cum scrie Sfântul Pavel (adică să auzim şi să aplicăm aceste învăţături în vieţile noastre), trebuie să ne luptăm pentru ea. Făcând statornic aceasta, ne putem împărtăşi pururea de energiile lui Dumnezeu. In schimb, dacă vom neglija chemarea de creştini ortodocşi, dacă vom urma mereu chemării Vrăjmaşului celui vechi, fie în cele mari, fie în cele mărunte, dacă vom refuza să căutăm asemănarea lui Dumnezeu, să ne aşteptăm să culegem roadele pe care le merităm.

martie 8, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Ortodoxiei

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„SĂ ALERGĂM LA LUPTĂ”

Predică la Epistola către Evrei

A Sfântului Pavel (11:24-26, 32-12:2),

în Duminica întâi a Marelui Post,

Duminica Ortodoxiei

Astăzi este Duminica Ortodoxie, Duminica întâi a Postului Mare. Este numită Duminica Ortodoxiei pentru că prăznuieşte biruinţa credinţei drept slăvitoare sau ortodoxe asupra tuturor potrivnicilor ei, dar îndeosebi asupra celor care păreau să facă parte din obştea creştină, a ereticilor care pretindeau că sunt ortodocşi, dar aveau un crez diferit de cel înmânat nouă de Hristos, de Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Evanghelişti şi de Sfinţii Părinţi.

Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită pentru întâia dată pe 11 Martie 843, chiar după înfrângerea iconoclaştilor, a luptătorilor împotriva Sfintelor Icoane. Aceşti eretici nu puteau să conceapă că lucruri materiale, precum lemnul şi vopseaua icoanelor, se sfinţeau de către Dumnezeu pentru a fi folosite de creştini la rugăciune şi spre întărirea credinţei lor. Ei îşi închipuiau, în chip greşit, că toate lucrurile materiale sunt rele sau sunt măcar cumva întinate, pângărite şi, de aceea, folosirea lucrurilor materiale pentru a-L înfăţişa pe Dumnezeul întrupat, Hristos Iisus, sau pe Preasfânta Sa Maică, Pururea-Fecioara şi de Dumnezeu Născătoarea Maria, sau pe Sfinţi ar fi fost ceva nepotrivit. Ei uitaseră însă că Însuşi Dumnezeu a spus despre toate lucrurile materiale pe care le-a făcut că sunt în esenţă bune foarte. Ei uitaseră că Dumnezeu S-a îmbrăcat în materie, cu trupul şi sângele omenesc, şi S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Ei uitaseră că pâinea şi vinul obişnuit se sfinţesc prin puterea Sfantului Duh, prefăcându-se în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeu. Ei uitaseră că acelaşi Sfânt Duh îi sfinţeşte pe Sfinţii Săi, care au fost şi sunt oameni precum noi, cu un aspect material. Le-au uitat sau au ales să le treacă cu vederea pe toate acestea, şi mai multe chiar.

Când cercetăm această perioadă a istoriei Bisericii, devine repede evident că, de fapt, iconoclasmul nu a fost doar o erezie privind Sfintele Icoane, adică ceva care cuprinde întreaga învăţătură ortodoxă mai puţin credinţa în icoane, Dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi rămas doar o erezie primejdioasă, deşi poate nu la fel de otrăvitoare precum a fost în realitate. Iconoclasmul a pretins că este o mişcare îndreptată împotriva icoanelor, dar, la o examinare mai atentă, este limpede că, în adâncul său, iconoclasmul a fost de fapt un atac la însăşi esenţa credinţei ortodoxe. A fost, asemenea rudei sale – mişcarea ecumenică contemporană -, o sinteză a tuturor ereziilor, o adevărată orchestră drăcească de ţipătoare dezacorduri şi neplăcute Cacofonii.

De aceea, Duminica Ortodoxiei nu prăznuieşte doar biruinţa Bisericii asupra iconoclasmului din veacul al IX-lea, ci şi biruinţa ei asupra tuturor ereziilor, asupra a tot ceea ce este în dezacord şi potrivnic credinţei ortodoxe, în deplinătatea ei. Îi prăznuieşte îndeosebi pe vitejii apărători ai credinţei care au pătimit tot felul de prigoane pentru minunata lor bărbăţie în susţinerea adevărului. în Epistola ce s-a rânduit a se citi în Duminica aceasta, Sfântul Pavel vorbeşte tocmai de acei apărători ai adevărului împotriva minciunii. Scrie despre Sfântul Proroc Moise (cca. 1571 î.Hr. – cca. 1451 î.Hr.), care ar fi putut trăi ca prinţ al împărăţiei Egiptului, cu toată opulenţa, podoabele şi plăcerile la care ar fi fost îndreptăţit. El a ales mai vârtos a pătimi împreună cu norodul lui Dumnezeu , după cum spune Sfântul Pavel. A socotit credinţa în Dumnezeu a fi nespus mai importantă decât o viaţă vremelnică de belşug şi privilegii. Sfântul Pavel continuă apoi pomenirea multor alţi eroi ai Vechiului Legământ, care, precum Sfântul Moise, au ajuns la o răscruce în viață, răscruce la care au fost siliţi să aleagă între bine şi rău, între adevăr şi greşeală, între păcat şi virtute. Aceşti bărbaţi şi femei sunt eroi pentru că, atunci când au dat piept cu răscrucea, au ales fără şovăială calea dreptăţii, a adevărului şi a virtuţii. In lumea aceasta căzută, acea alegere este totuşi aproape întotdeauna o alegere dureroasă. Acea cale le-a adus, spune Sfântul Pavel, batjocuri şi bătăi, (…) legături şi temniţe; cu pietre au fost ucişi, cu fierăstrăul au fost tăiaţi, au fost ispitiţi, cu ucidere de sabie au murit şi tot aşa. Altora le-a adus sărăcie: au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră; [au fost] strâmtoraţi, necăjiţi, chinuiţi .

Cei „bogaţi şi vestiţi”, cei „plini de succes”, „numele mari”, „stelele”, „celebrităţile”: aceştia sunt eroii măsluiţi pe care îi preţuieşte cu adevărat lumea. In pofida feluritelor pretenţii că n-ar fi aşa, lumea nu-i înţelege şi nu-i acceptă pe eroii credinţei şi ai adevărului. De aici, prigoana şi defăimarea; de aici, batjocura şi râsul. O prăpastie fără fund desparte standardele lumii de cele ale lui Dumnezeu.

Legat de Biruinţa Ortodoxiei, cred că trebuie să înţelegem şi acest termen în contextul său veşnic, nu doar în cel vremelnic. Ortodoxia, este adevărat, a biruit mereu în faţa potrivnicilor ei, de-a lungul istoriei. Gnosticii, maniheii, arienii, nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii şi mulţi alţii au fost cu toţii înfrânţi. Alţi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, păgânii, musulmanii şi bolşevicii au fost, la rândul lor, înfrânţi. Acestea au fost mari biruinţe, vrednice de prăznuire; la fel sunt şi Sfinţii fără de teamă ce au rămas neclintiţi pentru Hristos, în pofida tuturor.

Totuşi, să fim atenţi la faptul că Cel Viclean nu se odihneşte niciodată. Când, cu harul lui Dumnezeu, este înfrânt un vrăjmaş al său, putem fi siguri că deja satana are un nou vrăjmaş care-şi aşteaptă rândul, cum s-ar zice. Aşadar, biruinţele într-un înţeles pământesc, vremelnic, nu înseamnă o pace statornică în Biserică. Se vor ivi curând noi potrivnici. Totuşi, Biserica Ortodoxă îşi va găsi întotdeauna apărători şi Hristos îşi va călăuzi întotdeauna turma către biruinţă, prin robii sau necazuri, până la sfârşitul veacului, când Biserica – adică toate credincioasele ei mădulare din toate veacurile – va via pururea în strălucirea Luminii celei necreate a harului lui Dumnezeu. Aceea va fi Biruinţa cea de pe urmă şi veşnică a Ortodoxiei.

Atunci când vorbim în legătură cu Biruinţa Ortodoxiei despre potrivnici, vorbim desigur de marii potrivnici din istorie. Dacă ne vom învrednici să fim chemaţi de Dumnezeu pentru a rezista unor astfel de potrivnici, atunci Dumnezeu ne va cere aceeaşi bărbăţie pe care a cerut-o sfinţilor Vechiului şi Noului Testament, ca şi sfinţilor din cele douăzeci de veacuri ce au urmat. Chiar dacă aceasta nu se va petrece în timpul vieţii noastre, deşi pare posibil, se cer oricum multe de la noi.

Sfântul Pavel zice: Drept aceea şi (noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, lepădând toată povara şi păcatul cel ce lesne ne împresoară, cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră. In viaţa obişnuită pe care o trăim, ne confruntăm cu vrăjmaşi ceva mai obişnuiţi, nu cu vrăjmaşi de o mărime uriaşă, care afectează istoria, precum iconoclaştii sau arienii din trecut Vrăjmaşii noştri sunt cei ce fac necazuri tuturor bărbaţilor şi femeilor, în toate zilele vieţii: povara prea multor griji lumeşti şi povara păcatelor.

Sfântul Pavel stăruieşte să ne îmbărbătăm cu pilda vitejilor sfinţi ai Vechiului Legământ. Dacă ei au putut să renunţe la toată bogăţia, puterea şi privilegiile lor pentru credinţă, sau să rişte chinuri şi moarte din credincioşie pentru Dumnezeu, cu atât mai mult noi ar trebui să putem lepăda toată povara şi păcatul cel ce lesne ne împresoară .

Sfântul Pavel aseamănă această misiune cu un atlet ce aleargă într-o competiţie, o luptă, în care trebuie evitată toată greutatea în exces. El ne spune să lepădăm toată povara şi păcatul ca să putem cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră. Este limpede, de vreme ce Apostolul zice cu răbdare să alergăm , că lucrul la care se gândeşte atunci când foloseşte această metaforă nu este o alergare de 100 de metri, în care victoria este dată de viteză. Nu, el vorbeşte aici de o cursă distanţă lungă, de un maraton, în care, pentru a câştiga, contează rezistenţa, tăria şi răbdarea – în care simpla încheiere a cursei înseamnă biruinţa.

martie 5, 2009

Apostolul zilei: Poţi să zideşti prin asprime doar dacă mai întâi ai zidit prin iubire

Joi, 05 Martie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„De vreme ce voi căutaţi dovadă că Hristos grăieşte întru mine, Care nu este slab faţă de voi, ci puternic în voi. Căci, deşi a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este, însă, viu. Şi noi suntem slabi întru El, dar vom fi împreună cu El, din puterea lui Dumnezeu faţă de voi. Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi cunoaşte că noi nu suntem netrebnici. Şi ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu săvârşiţi voi nici un rău, nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele, iar noi să fim ca nişte netrebnici. Căci împotriva adevărului n-avem nici o putere; avem pentru adevăr. Căci ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră. Pentru aceea vă scriu acestea, nefiind de faţă, ca, atunci când voi fi de faţă, să nu cutez cu asprime, după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre dărâmare. Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Sfinţii toţi vă îmbrăţişează. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 3-13)

Sfântul Apostol Pavel este responsabil faţă de comunitatea din Corint, de aceea, le spune deschis că Dumnezeu i-a dat puterea să lucreze şi „cu asprime”, dar „spre zidire, nu spre dărâmare”. Ai nevoie de mult discernământ pentru a şti să foloseşti asprimea, adică fermitatea, fără să distrugi, fără să îndepărtezi. Credinţa nu se apără şi nu se mărturiseşte cu violenţe, ci cu fapte bune, cu smerenie, cu statornicie, cu pace şi sfinţenie. Cei care convertesc pe cei de altă credinţă nu fac aceasta acuzând în dreapta şi în stânga, ci dând mărturie prin viaţa proprie că a lor credinţă este mai bună. Credinţa poate fi mărturisită de cei care s-au sfinţit prin ascultare şi smerenie, prin multă rugăciune şi curăţire a inimii. Este uşor să fii aspru, dar e greu să fii şi autoritar, iar autoritatea vine atunci când taci, lăsând harul lui Dumnezeu să vorbească prin faptele bune. De aceea, trebuie să privim cu multă atenţie la asprimea Sfântului Pavel, pentru că el mai întâi a învăţat să iubească şi şi-a arătat dragostea faţă de corinteni. Nu poţi judeca asprimea unui om care şi-a jertfit timpul spre a-ţi dărui bine, nu poţi judeca fermitatea unei persoane când ştii că îţi vrea binele. Iar când eşti aspru nu părăseşti iubirea, aşa cum părintele, când îşi ceartă copilul, o face din multă dragoste, din grijă faţă de el. Poţi să zideşti prin asprime doar dacă mai întâi ai zidit prin iubire, iar iubirea te învaţă cum să fii ferm fără să jigneşti, fără să umileşti sau că creezi complexe.

Apostolul zilei: Unde nu există ascultare, acolo nu este credinţă

Miercuri, 04 Martie 2009

Sursa: Ziarul Lumina

„Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El. Căci: «Oricine va chema numele Domnului se va mântui». Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? Precum este scris: «Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!». Dar nu toţi s-au supus Evangheliei, căci Isaia zice: «Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?». Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos. Dar întreb: Oare n-au auzit? Dimpotrivă: «În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor». Dar zic: Nu cumva Israel n-a înţeles? Moise spune cel dintâi: «Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul (Meu) şi voi aţâţa mânia voastră cu un popor nepriceput». Isaia îndrăzneşte şi zice: «Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine». Dar către Israel zice: «Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor». Întreb deci: Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din urmaşii lui Avraam, din seminţia lui Veniamin. Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut. Nu ştiţi, oare, ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel, zicând: «Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat şi eu am rămas singur şi ei caută să-mi ia sufletul!». Dar ce-i spune dumnezeiescul răspuns? «Mi-am pus deoparte şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal».” (Romani 10, 12-21 şi 11, 1-4)

Credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos, ne spune pericopa apostolică de astăzi. Unde nu există ascultare, acolo nu există credinţă. Nu revelaţiile personale sau descoperirile extraordinare descriu credinţa, ci ascultarea cuvântului Domnului Hristos. Prin auzirea cuvântului, omul ia decizia legată de credinţă sau necredinţă, totul depinde dacă auzirea se transformă, sau nu, în ascultare. Apostolul pune în evidenţă neascultarea poporului Israel, în ciuda dragostei constante arătate de Dumnezeu. Totuşi, Domnul nu a încetat niciodată să cheme poporul, iar Sfântul Pavel ne spune că, atunci când Dumnezeu continuă să cheme, omul nu are dreptul să judece şi să dispreţuiască. Apostolul neamurilor descrie exemplul Proorocului Ilie, din Vechiul Testament. În faţa poporului închinător la idoli, acesta se vedea complet singur; cade în deznădejde. În aceste momente, Dumnezeu intervine, spunându-i că mai sunt şapte mii de bărbaţi care nu s-au închinat idolilor. Dumnezeu nu ajunge la sfârşit, El nu este învins, în ciuda necredinţei unui popor întreg. De multe ori, în istoria Bisericii au rămas doar câţiva oameni drept-credincioşi, şi prin aceştia Dumnezeu a biruit. Chiar dacă timpul parcă ignoră prezenţa Creatorului, chiar dacă Sfânta Evanghelie nu mai are loc în casa omului, chiar dacă cuvântul lui Hristos nu îşi găseşte loc între multe vorbe, totuşi Dumnezeu „nu îşi uită poporul Său” şi are oameni care nu au încetat să Îl asculte. Acum au ieşit la lumină mărturii din vremea regimului comunist, care descriu cum oameni, adânc înrădăcinaţi prin funcţiile deţinute în „sistem”, aveau un loc pentru Dumnezeu în casa şi, mai ales, în inima lor. Ajutau Biserica atunci când parcă nimeni nu mai spera nimic, ajutau ierarhi şi preoţi atunci când parcă nu mai era nici o nădejde. Dumnezeu este discret, iar credinciosul învaţă să fie şi el discret. După ani, îţi dai seama de faptul că „ateul comunist”, care te-a ajutat, era şi el un credincios, îţi dai seama că, într-o lume atee, Dumnezeu mai avea peste „şapte mii de bărbaţi”, care nu L-au părăsit.

februarie 28, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„CINE EŞTI TU, CARE JUDECI?”

Predică la Epistola către Romani a Sfântului Pavel (13:11-14:4),

în Duminica Iertării

(Duminica Lăsatului sec de brânză)

Fraţi şi surori întru Hristos, mâine, noi, creştinii ortodocşi, începem Marele Post. Intrăm acum într-o perioadă mai lungă, ce ţine aproximativ şapte săptămâni, de rugăciune şi postire mai intensă până ce vom atinge Sfintele Paşti, Praznicul Praznicelor, Sărbătoarea învierii lui Hristos. Este o perioadă foarte prielnică ca fiecare dintre noi să se uite în adâncul său şi să afle ce este nesănătos sau ce lipseşte din punct de vedere duhovnicesc. Putem apoi, în această perioadă, să începem a lucra la înlăturarea din vieţile noastre a tot ce este vătămător şi, în acelaşi timp, să sporim ceea ce este cu adevărat sănătos şi plăcut lui Dumnezeu.

Există riscul să sun prozaic şi searbăd dacă voi aminti zicala „Eşti ceea ce mănânci”. Şi totuşi, îmi voi asuma acest risc: într-adevăr, eşti ceea ce mănânci. Este destul de vădit că, dacă mâncăm din belşug, dacă dieta noastră este bazată în exclusivitate pe cele mai extravagante mâncăruri, cu arome exotice şi bogate în grăsimi, mirodenii şi zaharuri – aşa cum este tipic pentru dieta americană individuală – psihologia noastră va purta, mai devreme sau mai târziu, pecetea acestor obiceiuri, fie în felurite aspecte ale înfăţişării exterioare, fie în funcţionarea organismului, fie în amândouă.

Mai mult, caracterul nostru individual, personalitatea şi temperamentul vor rămâne cu această pecete – ca şi cel mai important lucru, sufletul nostru. în întreaga noastră făptură se va întipări o obsesie faţă de cele lumeşti. Dimpotrivă, o alegere mai nechibzuită a dietei, precum cea prescrisă în timpul Postului de către înţeleaptă noastră maică, Biserica, va realiza contrariul; acest lucru ne poate face mai sănătoşi trupeşte, şi cu siguranţă ne va face mai sănătoşi duhovniceşte.

Unor scriitori religioşi de factură modernistă sau fundamentalistă [protestantă] le place să ne atragă atenţia asupra aşa-zisului fapt că în creştinismul timpuriu – creştinismul primar, aşa cum i se mai spune uneori – nu existau Sfinte Canoane în ce priveşte postul, nu exista Postul Mare, nu existau de fapt nici un fel de rânduieli de postire. Canoanele şi perioadele de post sunt văzute de către aceşti scriitori ca fiind nişte adăugiri ulterioare şi, implicit, nefolositoare, sau chiar ca nişte adaosuri „călugăreşti”, după părerea multora dintre ei.

In Epistola ce s-a citit astăzi, Sfântul Pavel scrie despre o deosebire de păreri dintre cineva care credea că poate să mănânce de toate şi altcineva care doar legume mănâncă . Vedem din acest pasaj că, chiar de la începuturi, doar la câteva decenii de la înălţarea lui Hristos, se puneau deja întrebări despre post, acesta fiind o temă de discuţie. Deci postul nu era necunoscut Bisericii Apostolilor. De fapt, istoricii ortodocşi susţin că posturile de Miercuri şi Vineri sunt de obârşie apostolică  şi că probabil este probabil ca – deşi posturile de peste an nu au fost  statornicite în forma lor actuală decât după perioada apostolică – acea statornicire să nu oglindească altceva decât o tradiţie deja întemeiată, deşi nu întotdeauna uniformă.

Prin  urmare, ceea ce spun moderniştii şi fundamentaliştii este adevărat doar într-o măsură foarte, mică: şi anume că, în zilele Sfântului Pavel, încă nu apăruseră anumite detalii legate de post, ce aveau nevoie de timp pentru a ieşi la iveală. La fel ca în ştiinţa medicinii sau, să zicem, în ştiinţa fizicii, ştiinţa care este teologia ortodoxă avea nevoie de timp pentru a se maturiza. Comparaţia de aici dintre ştiinţele naturii şi teologie este potrivită, deşi imperfectă dintr-o anume privinţă. In cazul ştiinţelor naturii sunt mereu posibile noi descoperiri care să modifice radical cunoaşterea despre trup sau cea fundamentală. Descoperirea legăturii dintre bacterie şi boală de către medicina veacului al XIX-lea sau înlocuirea fizicii clasice de către cea cuantică în veacul al XX-lea sunt astfel de exemple.

În cazul teologiei ortodoxe, nu se poate petrece acest lucru. Toată cunoaşterea necesară mântuirii ne-a fost dată de Hristos; ansamblul cunoaşterii fundamentale rămâne fix şi neschimbat. Nu este posibilă nici o descoperire radicală în ce priveşte această cunoaştere. Este posibilă, însă, o sporire în înţelegerea aplicării acelei cunoaşteri în vieţile noastre, iar acea sporire acea maturizare este cea care a caracterizat istoria Ortodoxiei.

Pe măsură ce primejdia mare pentru viaţă care era asociată cu apartenenţa la Biserica Ortodoxă primară a scăzut, o dată cu începutul veacului al IV-lea a devenit neprimejdios, ba chiar o modă să aparţii Bisericii. A apărut atunci o nevoie arzătoare pentru alte căi de modelare a caracterului duhovnicesc şi, din această pricină, postul a căpătat o însemnătate sporită. Când cineva trăieşte zi şi noapte sub spaima prigoanelor; când răstignirea, arderea de viu, sfâşierea de către fiarele sălbatice sau osândirea la o viaţă de muncă silnică sunt toate posibilităţi reale pentru cei ce-L urmează pe Hristos; când cugetarea îţi este marcată de frica neîncetată a bătăii în uşă – în aceste împrejurări, se poate considera că nu este nevoie de un post foarte strict, indispensabil în vremurile mai liniştite.

Prin urmare, cei ce pretind că ar trebui să ne întoarcem la obiceiurile mai vechi de postire, adică la un post ceva mai puţin regularizat, ar trebui să înţeleagă că dacă vrem ca apartenenţa la Biserica lui Hristos să ne aducă ceva bun, atunci, o dată cu acest regim mai puţin strict de postire, trebuie să vină şi o dorinţă de încercări dintre cele mai aspre în viaţă. Dacă apartenenţa la Biserica lui Hristos are scopul de a ne face cât mai asemănători lui Hristos, fie postul,  fie încercările sunt de nelipsit. Inţelegându-l astfel, vom vedea că postul de produse animale nu este atât de greu, până la urmă.

Să pătrundem acum mai adânc în mesajul Epistolei citite astăzi. Scriind despre certurile din Biserica timpurie a Romei, dintre cei ce nu posteau cu mare stricteţe şi cei ce o făceau, Sfântul Pavel povăţuieşte astfel: Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit pe dânsul. Cine eşti tu care judeci pe sluga altuia? Pentru Domnul său, stă sau cade (ea).Nespus de folositoare sunt aceste cuvinte!

Sfântul Pavel ne spune că, orice rânduială de postire am urma, cel mai însemnat lucru este să ne preocupam de relaţia cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi să nu judecăm relaţia aproapelui nostru cu El. Când ne confruntăm cu întrebarea dacă este nevoie să postim aspru pentru a ne întări în credinţă, trebuie să ştim răspunsul nostru la acea întrebare şi felul în care acest răspuns se răsfrânge în viaţa noastră se va judeca în cele din urmă de către Domnul căruia slujim, atunci când vom sta înaintea înfricoşatului Său scaun de judecată. Răspunsul se regăseşte în toate cele pe care alegem să facem. Nu ne este dat nouă să-i judecăm pe fraţii şi pe surorile noastre în Hristos. Nu o facem din mai multe pricini:

–         A judeca pe altul înseamnă a lua locul lui Dumnezeu; după cum zice Sântul Pavel: Cine eşti tu care judeci…?

–         A judeca pe altul înseamnă a strămuta atenţia de acolo de unde trebuie să fie şi unde trebuie să rămână ca să se mântuiască sufletul, adică concentrată asupra propriile nedesăvârşiri duhovniceştii!

–         A judeca pe altul înseamnă a atrage primejdia unui alt păcat, judecata greşită, deoarece nu putem vedea în inima altui om şi nu putem şti toate împrejurările vieţii sale. Sfântul Dorotei al Gazei (cca. 506 – cca. 570) observă că, deşi un om poate vedea păcatele altcuiva, nu poate şti cum şade acela în faţa lui Dumnezeu, nu poate şti tainicele lui rugăciuni în care cere milă şi iertare. „Poţi şti multe despre păcat, dar nu poţi şti nimic despre pocăinţă” , scrie acest mare sfânt.

–         A judeca pe altul sporeşte neînţelegerea şi certurile din Biserică, unde pacea şi dragostea trebuie să fie însuşirile de căpătâi.

–         A judeca pe altul înseamnă a aduce ispita unui păcat şi mai mare, unul dintre cele mai rele, şi anume clevetirea.

–         În cele din urmă şi cel mai însemnat lucru, a judeca pe altul înseamnă a aduce judecată asupra nouă înşine; Hristos însuşi ne-a prevenit: Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi.

Ni se spune de nenumărate ori că dacă suntem creştini nu trebuie să judecăm alţi bărbaţi sau femei, înseamnă oare aceasta să ne abandonăm pe deplin facultăţile critice în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi oameni? Dacă ştim despre un om că este un delapidator notoriu, facem bine dacă îl judecăm a fi un custode nepotrivit pentru o avere publică? Dacă am întâlni un om despre care ştim că este un ucigaş psihopat, judecăm bine dacă socotim nepotrivit a-1 invita la masă? Răspunsul la ambele întrebări este, evident, „Da”.

Să luăm câteva exemple mai puţin extreme şi mai plauzibile. Dacă aflăm că un anume prieten sau cunoscut are o influenţă nesănătoasă asupra noastră ca ortodocşi, sau dacă credem că un prieten sau un cunoscut al copiilor noştri îi poate îndruma pe aceştia pe căi greşite, putem să facem judecata potrivită în aceste cazuri şi să punem capăt unor astfel de tovărăşii? Iarăşi, răspunsul este „Da”. Bineînţeles că putem face aceasta. Vom fi socotiţi răspunzători de către Hristos dacă nu vom face aceste judecăţi.

februarie 21, 2009

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Infricosatei Judecati


„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„ACEASTĂ LIBERTATE A VOASTRĂ”

Predică la Epistola întâi către Corinteni I la Sfântului Pavel (8:8-13;9:1-2),

în Duminica înfricoşatei Judecăţi (Duminica Lăsatului sec de carne)

Apostolul acestei Duminici este luat din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Pavel ridică o serie de întrebări cruciale. Întrebarea de căpătâi ce se pune este dacă i se îngăduie unui creştin să mănânce din carnea care a fost adusă jertfa zeilor păgâni. Vă veţi aminti poate din predica anterioară că Corintul primelor veacuri era o cetate păgână în care creştinii erau o minoritate neînsemnată. Acolo templele păgâneşti abundau şi erau pline de oameni. Marea parte a religiilor păgâne cereau de la credincioşi să le aducă zeilor jertfe de animale. Prin urmare, treceau pe sub porţile acestor clădiri un număr uriaş de dobitoace: vite, oi, capre, tot soiul de păsări ş.a.

Animalele aduse jertfă erau omorâte şi tăiate într-o ceremonie. Anumite părţi ale animalelor erau apoi arse înaintea idolilor, ca aducere-înainte. Totuşi, carnea ce rămânea – cea mai mare parte a jertfei – era fie oprită ca hrană pentru preoţii păgâni şi alţi slujitori ai templului, fie vândută de către templu măcelarilor, care, la rândul lor, o vindeau oamenilor. Cantităţi mari din această carne ajungeau astfel înapoi la oameni, încât o parte însemnată a preparatelor din carne consumate de cetăţenii Corintului şi ai altor cetăţi păgâne provenea din aceste jertfe păgâneşti.

Într-o oarecare măsură, păgânii priveau consumul acestei cărni drept un fel de împărtăşire primitivă cu zeii cărora li se aducea ca jertfa. Dar creştinii? Ei puteau fi serviţi cu această mâncare când îşi vizitau vecinii, prietenii şi cunoştinţele păgâne, sau când luau parte la ospeţele publice, sau puteau chiar ei să o cumpere, cu ştiinţa sau fără ştiinţa lor. Dacă creştinii consumau o astfel de mâncare, se împărtăşeau cu zeii păgâni? Era carnea de jertfa spurcată prin asocierea ei cu închinarea idolească?

Răspunsul Sfântului Pavel este că, de vreme ce zeii păgâni sunt dumnezei mincinoşi, deci inexistenţi, jertfele ce li se aduc sunt aşadar lipsite de orice conţinut duhovnicesc. O persoană nu se poate împărtăşi cu un nimic, cu ceva care nu există. Prin urmare, zeii păgâni nu au nici o putere să afecteze carnea de jertfa. Astfel că, pentru creştini, nu are nici o însemnătate de unde provine această carne. Creştinii o pot mânca, fără să păcătuiască. Acesta a fost verdictul Sfântului Pavel.

De vreme ce consumarea cărnii de jertfa a păgânilor nu mai este o problemă arzătoare printre creştini, de ce a ales totuşi Biserica Ortodoxă să se citească acest fragment în Duminica aceasta? Motivul stă în faptul că adevărata însemnătate a pasajului nu are nimic de-a face cu consumarea anumitor mâncăruri, ci cu principiul care se regăseşte în aceste cuvinte ale Sfântului Pavel: Ci vedeţi ca nu cumva libertatea voastră aceasta să fie poticneală celor neputincioşi.

Adesea, lucrurile nu sunt la fel de simple precum par la început. Mai există o faţetă a acestei problemul anume cea a aparenţelor. Pe de o parte, o fapta în sine şi prin sine poate fi ceva cu totul nevinovat, şi totuşi, pe altă parte, un anume lucru legat de înfăţişarea acelei fapte poate fi pentru alţii pricină de sminteală. Aparent, exista în Corint convertiţi de la iudaism mult mai sensibili decât
era cazul faţă de mâncarea cărnii ce fusese adusă ca jertfa idolilor. Ei socoteau acest lucru ca fiind un păcat, chiar dacă nu era cu adevărat unul. Pentru aceşti oameni, să îşi vadă fraţii creştini mâncând o astfel de hrană era ceva şocant, un fapt care, poate, le-a clătinat credinţa în dreptatea Evangheliei creştine.

Existau şi convertiţi de la păgânism care mai păstrau unele percepţii reziduale din fosta lor credinţă, despre împărtăşirea cu zeii păgâni. Şi aceşti oameni se puteau sminti văzându-i pe fraţii lor creştini mâncând carnea de jertfa, iar credinţa lor nou-aflată se putea astfel tulbura în mod inutil. De aceea, Sfântul Pavel învaţă că, deşi nu este în sine un păcat a mânca o astfel de hrană, dacă acest lucru face sminteală şi primejduieşte credinţa altora, poate fi un păcat. Mai bine să avem grijă, a stăruit el, decât să se nimicească firava credinţă a unora dintre fraţii şi surorile în Hristos.

In oricare dintre lucrurile pe care suntem slobozi a le face ca ortodocşi creştini trebuie să avem întotdeauna grijă să nu-i smintim pe fraţii noştri mai neputincioşi şi să le primejduim credinţa. Chiar dacă o faptă este cu totul nevinovată, trebuie să fim atenţi şi veghetori ca ea să se şi arate a fi la fel de nevinovată precum este. Pricinuirea smintelii slăbeşte credinţa celorlalţi şi îi poate împinge spre păcate, fie pentru că sunt într-atât de îngroziţi, încât nu mai pot crede că credinţa creştină merită osteneala, fie pentru că sunt ispitiţi să clevetească despre părerile grăite pe care şi le-au făcut.

Chiar şi în vieţile noastre păcătoase, atunci când facem ceva lipsit de nevinovăţie, trebuie să ne aducem aminte că vom fi făcuţi răspunzători nu numai pentru păcatul în sine, ci şi pentru sminteala pe care le-am pricinuit-o celorlalţi. Dacă alţii ne aud întrebuinţând un limbaj murdar, dacă ne văd ducându-ne la filme nepotrivite, dacă observă că suntem lipsiţi de scrupule în afacerile noastre, dacă ne prind minţind, dacă văd că stilul nostru de îmbrăcăminte este lumesc sau necuviincios, dacă ne văd că suntem nemilostivi faţă de aproapele nostru, vor avea mai mult ca sigur o părere foarte proastă despre Ortodoxia de care aparţinem în văzul tuturor.

Omul este o făptură complexă, astfel că şi problemele legate de păcat sunt, la rândul lor, complexe. Când avem ispita de a păşi în jos pe calea păcatului, trebuie să ne gândim nu numai la ameninţarea ce se ridică asupra sufletelor noastre, ci şi asupra sufletelor celorlalţi.

Astăzi este Duminica Lăsatului sec de carne, al cărei rost este să ne amintească că Marele Post începe de mâine într-o săptămână. Drept care Biserica ne ajută să ne pregătim pentru perioada postului, înlesnindu-ne intrarea în post prin cerinţa de a ne înfrâna de la carne, începând de mâine. Brânza şi alte produse lactate sunt încă îngăduite, până Duminica următoare.

Postul Mare fiind aproape, aş vrea să spun acum câteva cuvinte despre post. Biserica a rânduit postirea de la anumite mâncăruri cu scopul de a ne îmbunătăţi sănătatea duhovnicească, deoarece evitarea tuturor produselor animale reduce cantitatea anumitor substanţe chimice din trupul nostru. Postul, prin urmare, ne ajută să ne concentrăm mai mult minţile, ne ajută ca rugăciunea să devină mai legată şi mai adunată, ne ajută să rezistăm mai bine la ispitele păcatelor grave şi ne ajută să slăbim puterea sinelui mândriei, dându-ne putinţa să ne vedem, cu o limpezime de cristal, aşa cum sunt adevărat:   făpturi  josnice   şi   păcătoase,  care sunt neputincioase fără Ziditorul lor.

Cum au ştiut acest lucru Părinţii timpurii ai Bisericii, de vreme ce nu aveau instrumentele ştiinţifice necesare detectării sau măsurării hormonilor şi a altor substanţe chimice din alimente? Răspunsul este că, deşi într-adevăr nu au avut instrumentele noastre ştiinţifica moderne, ei au folosit o metodă ştiinţifică, care include cercetări, strângere de date, formularea şi încercarea ipotezelor. Într-un cuvânt, cercetarea, observaţia atenta a fost cea care i-a învăţat pe Sfinţii Părinţi cele despre postire.

Postul ne sporeşte şi controlul asupra vieţii, printr-o disciplină de sine moderată. Postul ne dă stăpânire asupra poftelor în loc ca poftele să ne stăpânească pe noi. O asemenea formare duhovnicească a caracterului – i s-ar putea zice „culturism spiritual”, care să ne formeze muşchii duhovniceşti – poate fi apoi folosită şi în alte împrejurări decât pentru hrană, şi în acest fel ne străduim să devenim tot mai mult asemenea lui Hristos. Nu mai e nevoie a spune că postirea de la toate produsele animale nu este menită să vatăme pe nimeni – chiar dimpotrivă şi din această pricină cei ce sunt bolnavi grav sau cronic, copiii, femeile însărcinate şi mamele care îşi alăptează pruncii nu sunt siliţi şi nu trebuie să ţină acest fel de postire, sau o fac doar cu încuviinţarea explicită a unui doctor.

Există o concepţie greşită despre post, întreţinută pe alocuri, de care voi aminti in treacăt deoarece este destul de răspândită. Potrivit acestei viziuni, postul ne cere să renunţăm de bunăvoie la anumite mâncăruri care ne plac foarte mult, în schimbul altora mai puţin plăcute .Făcând astfel, ne supunem unor lipsuri. Suferinţa ci şi neplăcerea care vin din astfel de lipsuri sunt, cumva, plăcute lui Dumnezeu şi ne-ar ajuta în parte să Îl îmbunăm pentru multele păcate pe care le-am săvârşit. Renunţăm la confortul nostru din pricina jignirii aduse lui Dumnezeu, iar ocara aceasta se diminuează. Care sunt greşelile acestei concepţii despre post?

Mai întâi de toate, Dumnezeu nu este, în nici un fel, mulţumit [sau satisfăcut] de vreo lipsă, suferinţă sau neplăcere omenească. El ne iubeşte deplin şi necondiţionat, şi ne doreşte numai binele.

In al doilea rând, nu Îi putem plăti nicicând lui Dumnezeu pentru păcatele noastre; nu îi putem da satisfacţie pentru fărădelegile noastre. Relaţia unei făpturi omeneşti păcătoase cu Făcătorul ei nu este cea a unui şofer neglijent cu un judecător, când se plăteşte o amendă pentru a satisface societatea ofensată de încălcarea legii. Mai degrabă, ea se aseamănă relaţiei dintre un copil şi tatăl său sau iubitor – un Părinte care îl pedepseşte pe copilul neascultător,   pentru  a  modela   în  chip  potrivit  personalitatea şi caracterul copilului, şi pentru a-i întipări în cuget ascultarea. Slobozirea de urmările păcatului nu o cumpărăm prin suferirea de bunăvoie a lipsurilor sau prin pricinuirea de unul singur a durerii. Această libertate o dobândim prin pocăinţă, prin spovedanie, printr-o hotărâre neclintită de a evita păcatul şi prin întoarcerea treptată a vieţii noastre către Hristos. Acestea Îl mulţumesc pe Părintele nostru Ceresc.

În al treilea rând, nu putem căpăta calea spre veşnica viaţă renunţând de bunăvoie la carne, la produse lactate, la bomboane de ciocolată, la a urmări meciuri sportive sau la a mai vedea filme, socotind astfel de fapte în sine şi printr-însele. „A renunţa la ceva pentru Post”, să ne lipsim de ceva care ne place cu scopul de a domoli mânia lui Dumnezeu nu este deloc o concepţie ortodoxă, ci una pe de-a-ntregul primitivă şi cu totul păgână în esenţă, căci păgânii încercau mereu să domolească zeilor lor prin astfel de fapte superstiţioase şi conţinut.

Sfântul Pavel spune în Epistola ce s-a citit astăzi: Dar nu mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu; că nici de vom mânca, nu ne prisoseşte, nici de nu vom mânca, nu ne lipseşte. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al relaţiei cuiva cu Dumnezeu, actul de a mânca o anume mâncare sau de a nu mânca o anume mâncare nu are nici o însemnătate, dacă considerăm fapta în sine. Ea este neutră din punct de vedere moral; Dumnezeu nu este nici mulţumit, nici nemulţumit. El a făcut toate cele pe care le mâncăm şi a spus despre toate că sunt bune foarte. O dată cu venirea Noului Legământ al lui Hristos Iisus, chiar şi noţiunea de mâncăruri curate şi necurate a fost desfiinţată.

Ce contează pentru Dumnezeu şi ce contează in relaţia noastră cu El este direcţia generală a vieţilor noastre. Ne apropiem de Dânsul, sau ne îndepărtăm? Trâindu-ne vieţile, devenim mai ştiutori de însemnătatea veşnică a vieţii sau rămânem nepăsători faţă de realitatea duhovnicească? Căutăm asemănarea cu Hristos, singurul înţeles al felului de viaţă creştin ortodox şi al postului, sau devenim tot mai lumeşti şi, astfel, tot mai puţin asemenea lui Hristos? Postul are rostul de a ne face mai duhovniceşti în gândire şi de a ne îndemna înspre Dumnezeu.

Pagina următoare »

Creează gratuit un sit web sau un blog la WordPress.com.