Sfintii Apostoli Petru si Pavel

martie 27, 2009

Exegeza la Apostol: Hristos, Arhiereu in veci

Pr. prof. dr. Ion POPESCU

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfânta Muceniţã Filoteia”

Sursa: Argeşul Ortodox

„Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale” (Evrei 4, 10).

Păcatul strămoşesc a alterat chipul lui Dumnezeu în om, a întrerupt legătura de comuniune a omului cu El şi a tulburat „odihna dinamică” a fiinţei umane în urcuşul ei spiritual ascendent la Dumnezeu.

Mişcarea imprimată de Dumnezeu lumii şi omului în momentul existenţei lor iniţiale sau de început este destinată ascensiunii întregii lumi create în odihna veşnică a comuniunii cu El. Păcatul neascultării a denaturat traiectul omului şi al lumii într-o direcţie contrară lui Dumnezeu. Căderea omului a afectat profund starea sa ontologică şi religios-morală în aşa fel încât fără ajutorul lui Dumnezeu proniatorul şi fără „intervenţia” Sa extraordinară în lume şi în mijlocul poporului ales prin profeţi, regi prooroci şi arhiereii Vechiului Testament lumea s-ar fi clătinat din temelii.

Centrul religios al tradiţiei Vechiului Testament este reprezentat de Lege, de prooroci şi de psalmi. Se poate afirma cu deplină îndreptăţire că, înainte de primirea Decalogului, centrul de gravitate al tradiţiei poporului ales sunt jertfele sângeroase, care au ca punct de plecare disponibilitatea deplină a patriarhului Avraam de a-şi sacrifica propriul fiu în baza unei credinţe ce reprezintă simbolul paternităţii divine şi tip al jertfei sângeroase a lui Hristos după trup. Nevoia religioasă general umană de a se afla într-o relaţie posibilă doar într-un mod indirect, ca răspuns la imperativele (poruncile) lui Dumnezeu comunicate prin profeţi şi prooroci, i-a determinat pe evrei să instituie cultul sacrificial al jertfelor sângeroase şi nesângeroase. Arhiereul Vechiului Testament era ales din mijlocul poporului şi era pus spre slujirea oamenilor, pentru iertarea păcatelor prin invocarea iertării lui Dumnezeu, prin aducerea de daruri şi jertfe.

Fiind ales din mijlocul poporului şi consacrat în mod special, arhiereul Vechiului Testament era cuprins de slăbiciuni şi păcate ca şi ceilalţi oameni. Astfel, el putea să fie îngăduitor cu cei lipsiţi de cunoştinţa cea adevărată şi faţă de cei rătăciţi fiindcă şi el era supus acestor greşeli. Întrucât era păcătos, el, trebuia să aducă jertfe pentru păcatele sale, aşa cum aducea jertfe pentru păcatele poporului.

Sfântul Apostol Pavel foloseşte permanent paralela dintre preoţia Vechiului Testament şi cea a Noului Testament sau cea dintre arhieria Vechiului Testament şi arhieria lui Hristos. În ambele cazuri slujirea preoţească sau arhierească au la bază şi la origine chemarea lui Dumnezeu. Fiindcă „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron” (Evrei 5, 4). Sfântul Apostol Pavel ne dă aici o învăţătură extrem de importantă pe care nu toţi creştinii au înţeles-o cum trebuie şi anume aceea că slujirea preoţească sau arhierească nu este dată de oameni şi nu este o cinste sau o demnitate prin delegaţia comunităţii, ci prin chemare de la Dumnezeu. După „logica” descoperirii dumnezeieşti niciun arhiereu nu există şi nu lucrează pentru preamărirea sa, ci pentru preamărirea Celui ce l-a chemat la slujire şi l-a pus prin chemare în această slujire. „Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec»” (Evrei 5, 5-6). Şi mai mult decât atât, El, Fiul lui Dumnezeu, în zilele Lui în Trup S-a făcut ascultător până la moarte deşi era Fiu, a suferit şi a strigat cu lacrimi şi cu rugăciuni către Cel care putea Să-L izbăvească de la moarte, adică către Tatăl Său: „şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5, 7). Hristos a parcurs întregul itinerar posibil al suferinţei şi al ispitei de a se simţi departe de comuniunea cu Tatăl, pentru ca să le ajute celor care pot cădea într-o asemenea stare să se izbăvească de ea şi astfel să se înscrie pe calea mântuirii. Hristos S-a coborât ca om prin moarte pe cruce până la marginile inferioare ale existenţei, în proximitatea „nefiinţei”, şi a învins ispita de a Se simţi lipsit de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca orice om să nu fie niciodată lipsit de nădejdea ajutorului din partea lui Dumnezeu în orice încercări, necazuri, dureri sau suferinţe indiferent cât de mari ar fi ele.

Hristos, Arhiereul Cel Care a învins moartea şi a înviat din morţi a străbătut cerurile şi S-a aşezat cu trupul Său asemenea cu trupul nostru în afară de păcat, însă transfigurat deplin prin înălţare la cer, de-a dreapta Tatălui. Aşadar, să ţinem cu străşnicie credinţa aceasta şi s-o mărturisim cu nădejde fiindcă avem Arhiereu în cer pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Cel înviat din morţi. A sosit momentul, spune Sfântul Apostol Pavel, ca omul să dobândească odihna cea veşnică, în proximitatea lui Dumnezeu, Cel Care după facerea lumii S-a odihnit de toate lucrurile Sale. Prin Hristos, Arhiereu în veci omul şi lumea au dobândit în mod obiectiv posibilitatea reală de a intra în odihna veşnică, în acea mişcare mai presus de mişcare în jurul tronului lui Dumnezeu.

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 5, 16) şi aşa să preamărim pe Hristos Arhiereul veşnic.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: