Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 29-a dupa Rusalii

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„ÎMBRĂCAŢI-VĂ CU OMUL CEL NOU”

Predică la Epistola către Coloseni a Sfântului Pavel (3:4-11),

în Duminica a douăzeci şi noua după Rusalii,

Unul dintre cele mai captivante concepte din învăţătura şi teologia creştină ortodoxă este cel al omului cel vechi şi al omului cel nou, omul cel vechi fiind omul căzut, păcătos, iar omul cel nou – creştinul botezat care se străduieşte să fie asemenea lui Hristos. De fapt, învăţăturile şi teologia creştină ortodoxă se referă adesea la lucrurile lui Dumnezeu ca noi. In Sfânta găsim termeni precum Noul Legământ, zidirea cea nouă,  ceruri noi , pământ nou   , Ierusalimul cel nou, cântare nouă, laudă nouă, nume nou, duh nou, inimă nouă ș.a. Oamenii se veselesc întru cele noi.

Cumpărăm haine noi şi le aruncăm pe cele vechi şi ponosite. Schimbăm un automobil vechi, ruginit, hârbuit cu unul nou şi strălucitor. Gând purtăm haine noi sau conducem o maşină nouă, parcă mergem mai vioi şi poate, chiar, ne ţinem fruntea un pic mai sus. Oricui îi place noul, lucru adevărat chiar şi pentru felul în care îi privim pe alţi oameni Cine sunt cei socotiţi ca fiind chipeşi sau frumoşi? În mare parte, cei tineri. Vorbim despre „prospeţimea” tinereţii şi, pe măsură ce trece timpul, spunem că frumuseţea „păleşte”; unei vedete de film îmbătrânite i se mai spune şi „frumuseţe ofilită”. Prospeţimea şi noutatea tinereţii sunt plăcute minţii şi ochiului. Oamenii cheltuiesc averi pe cosmetice, pe vopsele de păr, pe creme împotriva ridurilor şi chiar pe operaţii estetice, într-o încercare deznădăjduită şi adeseori patetică de  a împiedica inevitabilul – acea trecere treptată, cu neputinţă de evitat, de la tinereţe la bătrâneţe. Exploratorul spaniol Juan Ponce de León (cea. 1460-1521) şi tovarăşii săi şi-au primejduit vieţile şi au pierdut mulţi ani căutând acea legendara Fântână a Tinereţii despre care se spunea că ar fi putut împiedica procesul de îmbătrânire, aducând tinereţe şi sănătate imediată celor care beau din ea. Dar – vai! – obiectul căutării acestui mare explorator era o pură închipuire.

În Apostolul de astăzi, Sfântul Pavel le spune creștinilor din Colosse (o cetate din Asia Mică) că trebuie să primească noul şi să renunţe la vechi. Ei trebuie să-şi omoare mădularele cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este slujire idolilor. Trebuie, cu alte cuvinte, să dea morţii cele ce aparţin, în sine, omului cel vechi al Căderii: obsesia pentru o activitate sexuală păcătoasă, fie cu fapta, fie cu gândul; lăcomia, adică obsesia pentru acumularea de bogăţii, de averi şi confort până când acestea ajung nişte idoli.

Ce înseamnă să ne omoram mădularele? Să ucidem sau să nimicim omul cel vechi, îndreptându-ne prin înfrânare. Sfântul Ioan de Kronstadt ne sfătuieşte: „Nefericit este cel ce iubeşte fără de măsură plăcerile vieţii, cel ce s-a înconjurat de toate plăcerile cu putinţă. Se va feri de orice neplăcere, va deveni fără de bărbăţie şi nerăbdător; însă viaţa creştinului este numai neplăcere, o cale aspră şi îngustă, o cruce, care cere mare răbdare, în nenumărate neplăceri. Pentru aceasta, luptătorule creştin, nu căuta mângâieri în sălaşul tău şi în cele dimprejur; nu iubi plăcerile acestei lumi, ci iubeşte-L pe Hristos, purtătorul de cruce. Îndură neplăcerile, şi obişnuieşte-te cu ele. (…) Trebuie să ne omoram trupul, cu multele sale pofte, şi patimile pe care le avem prin înfrânare, nevoinţă şi rugăciune; iar nu să-1 aţâţăm pe el și poftele sale, prin din gura lor.

Mai mult, spune Sf. Pavel, creștinii să nu slobozească mânie, iuțime, răutate, hulă, cuvânt de rușine din gura lor.

Creştinii – ca să limpezim acest mesaj – nu trebuie să se lase cuprinşi de o mânie nedreaptă sau nepotrivită, nu trebuie să nutrească vrăjmăşii, nu trebuie să caute răzbunare sau să uneltească spre a face rău altora, nu trebuie să-L înjure pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, nu trebuie si folosească un limbaj murdar. Pe scurt, creştinul ortodox trebuie să se stăpânească în tot ceasul, cu grijă faţă de vrednicia sa şi a celorlalţi copii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Pavel îi învaţă apoi pe cititorii săi – şi pe noi toţi: Nu vă mințiţi unul pe altul, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi îmbrăcând pe cel nou, care se înnoieşte spre cunoaştere, după chipul Celui ce l-a zidit pe el. Sfântul Ignatie al Antiohiei spune că Iisus Hristos este „gura care nu poate rosti minciuna, prin care Tatăl adevărat a grăit”. Trebuie să fim precum Hristos. Trebuie să fim cinstiţi unul cu celălalt, pentru că, dacă nu suntem cinstiţi, dacă nu suntem sinceri, făurim .un mediu înşelător, amăgitor şi otrăvit de făţărnicie. Intr-o obşte condusă de Hristos trebuie să existe o onestitate, o încredere şi o siguranţă deplină.

Devenind creştini, am făgăduit să lepădăm omul cel vechi şi faptele sale, şi să ne îmbrăcăm cu cel nou. Îmbrăcându-ne cu omul cel nou, ne îmbrăcăm in Hristos, căci El este Adam cel de pe urmă şi omul cel de-al doilea, adică Omul cel Nou, prototipul a ceea ce Dumnezeu a avut de gând atunci când 1-a făcut pe om după chipul Său şi spre asemănarea cu El, prototipul unei omeniri înnoite („înnoită” adică „făcută iarăşi nouă”, făcută iarăşi tânără şi proaspătă), prototipul Omului celui Nou în care toţi ne preschimbăm atunci când intrăm în Sfânta Biserică, la Botez.

In viaţa creştină, în Biserica Ortodoxă, ne lămureşte Sfântul Pavel, nu [mai] este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob şi slobod; ci toate şi întru toţi Hristos. Aceste deosebiri dintre oameni îşi au înţelesul şi rostul în lumea aceasta, într-adevăr, deosebirile sunt absolut necesare în societăţile omeneşti. Ele, însă, nu au nici un rost în lumea duhovnicească a omului celui nou. Criteriile lumii duhovniceşti diferă de cele pământeşti. Omul cel nou este însufleţit de dragostea lui Hristos, care îi luminează pe toţi – toate şi întru toţi Hristos. Adevăratul următor al lui Hristos ştie că în Biserica Ortodoxă nu există deosebiri omeneşti mai presus de chemarea de creştin.

În lumea vremelnică, unde timpul este neînduplecat, nemilos, aducând stricăciune, năruire şi învechire, noutatea, aşa cum am văzut, este preţuită, iar vechimea este dispreţuită, pentru că ne aminteşte dureros de putreziciune, de cât de firavi şi de muritori suntem noi, toţi cei dragi ai noştri şi toate cele materiale. În afara lui Hristos, în afara unei vieţi în Hristos, în afara făgăduinţelor lui Hristos, există doar stricăciune, năruire şi îmbătrânire. în afara lui Hristos, noul şi tinereţea sunt nişte glume groteşti, de vreme ce par a dăinui, dar de fapt nu o fac. Cu Hristos, printr-o viaţă ia Hristos şi prin primirea făgăduinţelor Sale, luăm viaţa omului cel nou cu care ne I îmbrăcăm Ia Botezul nostru.

Oricum, această prefacere într-un om nou este un întreg proces, cu un început, un mijloc şi un sfârşit. Este ceva asemănător procesului biologic de metamorfoză prin care anumite fiinţe îşi schimbă dramatic morfologia, forma lor exterioară – de pildă, mormolocii devin broaşte, omizile devin fluturi. Însă, în cazul nostru, cea care se schimbă este materia duhovnicească lăuntrică, nu cea fizică. Este nevoie, aşa cum spune Sfântul Pavel, de silinţă din partea noastră, pentru a lepăda relele ce ne trag în jos şi pentru a îmbrăţişa conştient vieţuirea cuvenită unui om nou şi care se aseamănă lui Hristos, modelul nostru.

Acest om nou, scrie Sfântul Pavel, se înnoieşte spre cunoaştere, după chipul Celui ce l-a zidit pe el. Odată ce ne dăruim acestei preschimbări într-un om nou, cunoaşterea crescândă a lui Hristos ne va înnoi pe mai departe. Trupeşte, în viaţa aceasta, vom îmbătrâni şi ne vom şubrezi din ce în ce mai mult. Însă duhovniceşte, dacă trăim pentru Hristos, vom întineri şi ne vom întări. Sfântul Ioan Gură de Aur adevereşte acestea, învăţându-ne că atunci când un om ajunge să Îl cunoască pe Hristos, „nu spre bătrâneţe se îndreaptă, ci spre o tinereţe mai deplină decât cea dinainte. Pentru că atunci când a primit o cunoaştere mai deplină, se învredniceşte de lucruri mai înalte şi este într-o plinătate mai mare a vârstei, cu mai multă tărie; iar aceasta, nu doar din pricina tinereţii, ci şi din pricina acelei asemănări, după care fiinţează. Vezi dar, că viaţa cea desăvârşită este precum o Zidire după chipul lui Hristos… Iar Hristos, ca şi învăţătura Sa, este veşnic tânăr, proaspăt şi nou”.

„Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să dăm”. Rostim aceste cuvinte de multe ori, la ecteniile dumnezeieştilor slujbe. Să le împlinim întocmai. Să ne dăm pe noi înşine noului, tinereţii, prospeţimii, tăriei pe care le găsim în Domnul Iisus. Să ne dăm pe noi înşine omului celui nou ce ne-a fost dăruit şi să respingem, cu hotărâre şi pentru totdeauna, omul cel vechi plin de păcate pe care l-am lepădat cu multă vreme în urmă, omul cel vechi care făgăduieşte doar urâţenia  duhovnicească,   îmbătrânirea  duhovnicească, senilitatea duhovnicească şi, în cele din urmă, moartea duhovnicească. Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare pentru noul cel veşnic şi pentru viaţa cea veşnică. Să ne cerem aşadar, dreptul primit prin naştere.

Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 30-a dupa Rusalii

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„Legătura desăvârşirii”

Duminica a treizecea după Rusalii

Coloseni 3, 12-16

Acum aproape o lună, epistola duminicală pe cărei am citit-o era, ca şi astăzi, din Epistola către Coloseni a Sfântului Pavel. A fost, de fapt, alcătuită din opt versete care le premerg pe cele citite astăzi. Poate vă amintiţi că cele citite atunci se ocupau de preschimbarea sinelui. Ni s-a spus de către Sfântul Pavel să ne lepădăm de omul cel vechi, omul Căderii lui Adam, şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, omul exemplificat de Iisus Hristos, Omul ce corespunde cu adevărat pe deplin chipului lui Dumnezeu.

In acea citire, Sfântul Pavel ne statuia ca, dacă dorim să devenim mai vârtos omul cel nou, să ne lepădăm mânia, iuţimea, răutatea, hula [şi] cuvântul de ruşine din gura noastră. Şi încă, nu trebuie să ne minţim unul pe altul.

Acestea sunt însuşirile negative pe care trebuie să ne străduim a le izgoni din personalităţile noastre. Citirea de astăzi dezvoltă acest concept, relatând virtuţile, calităţile pozitive pe care trebuie să căutăm a le întipări şi le întări înnoi. Înainte de a vorbi despre aceste virtuţi, trebuie să fie limpede precum cristalul că această preschimbare dramatică cerută de Sfântul Pavel are nevoie de timp pentru a o dobândi. Pentru mare parte dintre noi, ea nu se dobândeşte într-un ceas sau într-o zi. Înlăturarea trăsăturilor de caracter înrădăcinate în noi la Cădere se aseamănă, mai degrabă unui urcuş anevoios. Păcatul şi ispitele Celui Viclean ne îndeamnă să păşim pe calea mai uşoară, înspre căile omului celui vechi.

Pentru a dobândi din nou ce am pierdut la Cădere, pentru a ne recăpăta adevărata noastră fire, este nevoie, mai întâi, să înţelegem că această sarcină nu este una uşoară. Ea cere o străduinţă plină de hotărâre, deoarece urmează de obicei calea cea mai anevoioasă. O căpetenie de oşti care dă greş în a-şi pregăti oastea pentru război fiindcă îşi închipuie că vrăjmaşul este o pradă uşoară, uşor de învins, va avea o mulţime de surprize neplăcute mai târziu, în toiul luptei. Aşa şi cu noi. Trebuie să ne pregătim pentru ce este mai greu şi nu trebuie să ne amăgim nici despre puterea vrăjmaşului nostru, nici despre miza din urmă a bătăliei.

În al doilea rând, dacă ne închipuim că avem tăria şi puterea să îndeplinim singuri această sarcină, atunci am pierdut lupta chiar înainte ca ea să înceapă. Suntem în mâinile lui Dumnezeu, suntem în grija lui Dumnezeu, depindem de El aşa cum depinde un prunc nou-născut de părinţii săi. Fără harul Său, nu putem face absolut nimic.

Orice putere am avea, ea se supune harului şi sprijinului de Ia Dumnezeu. De aceea, o parte integrantă a acestei lupte este rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, pentru ajutor şi călăuzire necontenită.

Sfântul Pavel ne învaţă în Apostolul de astăzi că, deoarece noi, ortodocşii, suntem nişte aleşi ai lui Dumnezeu , trebuie să avem o ţinută duhovnicească. Trebuie să ne însuşim – vorbesc acum despre un act de voinţă, de asumare a noilor obiceiuri -, trebuie să ne însuşim ca parte a alcătuirii psihologice lăuntrice nişte simţăminte adânci de milosârdii ale îndurării, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, îngăduind unul pe altul şi iertând unul altuia de are cineva împotriva cuiva pâră. Deşi am mai vorbit şi înainte despre marea parte a acestor virtuţi, va fi de folos să o facem încă o dată.

Cuvântul milosârdie înseamnă a arăta îndurare cuiva care, strict vorbind, nu o merită. Expresia grecească din original, splaghhna oiktirmou (tradusă milosârdiile îndurărilor), lărgeşte acest concept pentru a cuprinde noţiunile de milă şi îndurare. Trebuie să ne milostivim de cel în suferinţă şi să încercăm a-i alina durerea. Trebuie să arătăm milă, îndurare şi compasiune în relaţiile zilnice cu alţi bărbaţi şi femei, şi să nu ne folosim de necazul altuia în scopuri egoiste. Nu trebuie nici să îi judecăm aspru pe ceilalţi, socotindu-ne a fi atât de sus, încât să le pricinuim durere doar de dragul măririi sinelui nostru.

Bunătatea cuprinde lucruri precum simpatia şi dărnicia, precum şi o căldură lăuntrică şi o inimă bună. Suntem buni într-un înţeles scripturistic atunci când ne iubim fratele ca pe noi înşine, atunci când ne pasă de interesele sale tot atât cât de cele ale noastre. Atitudinea contemporană de „mâncătorie reciprocă” a oamenilor unul faţade celălalt este cât se poate de depărtată de bunătate.

Oamenii cu mentalităţi păgâne detestă smerenia sau umilinţa. Ei îşi închipuie că aceasta ar însemna o degradare înjositoare. Nu este aşa. Conceptul ortodox de smerenie este întemeiat pe conştientizarea faptului că suntem făcuţi de Dumnezeu, suntem făpturile Sale, iar prăpastia ce ne desparte de Dânsul este nemărginită. În ce-i priveşte pe ceilalţi bărbaţi şi femei, nu trebuie să fim înfumuraţi şi dispreţuitori, ci să ne purtăm în aşa fel, încât să recunoaştem existenţa  chipului  lui Dumnezeu întipărit în fiecare dintre ei.

În înţelesul dat de Sfântul Pavel, blândeţea cu siguranţă nu înseamnă pasivitate sau cedare atunci când astfel de atitudini nu sunt potrivite, de pildă în lupta cu răul. Blândeţea înseamnă pur şi simplă să fim amabili, blajini cu ceilalţi, înceţi la mânie, lipsiţi de trufie.

Suntem îndelung-răbdători atunci când arătăm răbdare. Gândiţi-vă pentru o clipă cât de des păcătuim fiecare.   Gândiţi-vă   cât   de   îndelung-răbdător   este Dumnezeu. Pentru un singur păcat de moarte, ne-ar putea zdrobi, ne-ar putea nimici din Zidirea Sa. însă nu o face. Ne dă şanse, una după alta, ca să mai încercăm o dată. Dumnezeu este îndelung-răbdător. Are răbdare. Aşa ni se porunceşte şi nouă să fim cu aproapele. Oricât de obositori şi de vicleni ar putea fi uneori ceilalţi, să fim siguri că nici noi nu părem mai buni în ochii altora şi, cu siguranţă, nu părem mai buni în ochii lui Dumnezeu. Să le dăm aşadar şansa pe care şi noi o aşteptăm de la ei, ca şi de la Dumnezeu.

Personalităţile omeneşti se ciocnesc în chip inevitabil. Unii pot avea idiosincrazii pe care le găsim iritante, care ne aduc răspândire. Trebuie să fim îngăduitori. Dumnezeu nu ne cere să ne placă însuşirile supărătoare ale celorlalţi, trebuie însă să încercăm să fim îngăduitori şi să nu osândim oamenii pentru ceea ce socotim a fi neputinţe sau ciudăţenii ale fiecăruia. Trebuie şi să fim iertători. Sfântul Pavel scrie: Precum Şi Hristos v-a iertat vouă, aşa şi voi. Ce se mai poate adăuga?

Sfântul Pavel spune: Iar peste toate acestea (îmbrăcaţi-vă  întru)  dragoste,   care   este   legătura desăvârşirii. Peste toate acestea! Mai presus de toate! Cuvântul grecesc folosit aici, agapi, este tradus ca dragoste; ţinând în minte faptul că greaca are mai multe cuvinte cu diferite înţelesuri pentru dragoste, să analizăm împreună înţelesul folosit de Sfântul Pavel în acest verset. Sfântul Apostol vorbeşte aici de acel simţământ adânc al părtăşiei, al respectului reciproc, al afecţiunii şi al bunăvoinţei – care ar trebui să fie însemnul de căpătâi ale creştinilor. Aceasta este, declară Sfântul Pavel, legătura desăvârşirii. Arhiepiscopul teolog Hrisostom de Etna explică: ^Adevărata dragoste de obşte leagă laolaltă fiinţele omeneşti în acelaşi cuget, acelaşi trup, acelaşi viitor, aceeaşi mântuire. Ea face ca dorinţele noastre egoiste să devină una cu dorinţele celorlalţi, preschimbând astfel egoismul. Estompează deosebirile dintre indivizi. Îi uneşte pe toţi intr-un singur trup…. Aceasta este dragostea de fraţi.

Sfântul Pavel rezumă toate cele zise mai sus, spunându-ne că trebuie să ne lăsăm inimile a fi stăpânite de pacea lui Dumnezeu. Dacă îngăduim patimilor proprii să ne stăpânească inima sau dacă îngăduim părerilor şi ideilor altora să stăpânească, cădem în rătăcire şi, mai mult, părtăşia este ruptă. Doar atunci când pacea lui Dumnezeu domneşte în noi, devenim cu adevărat o parte a acelui un [singur] trup care este Biserica Ortodoxă, lucru pentru care aducem mulţumire.

Sfântul Apostol încheie prin a cere ca Cuvântul lui Hristos să locuiască în Coloseni, ca această obşte creştină să se înveţe şi să se povăţuiască reciproc cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti, cu mulţumire cântând întru inimile [lor] (…) Domnului. Deoarece ne străduim să fim acelaşi trup, împărtăşind acelaşi cuget, (…) acelaşi viitor, aceeaşi mântuire, este firesc ca ortodocşii să se înveţe şi să se povăţuiască între ei, deoarece în adevăratul creştinism, după cum a exclamat marele Ivan Mihailovici Andreiev (1894-1974), „toţi sunt pentru unul şi unul pentru toţi…” Împreună ne mântuim; de unii singuri, cu şinele înălţat la culme, pierim.

Mulţi dintre oamenii de astăzi cred că o parohie puternică şi înfloritoare poate fi clădită prin reclame în ziare, la televiziune şi prin organizarea de festivaluri anuale. Deşi nici unul din aceste lucruri nu este neapărat rău, adevărata obşte ortodoxă întrebuinţează criterii duhovniceşti pentru a-şi măsura succesul. Aşadar, dacă facem ca între noi să domnească virtuţile creştine, milosârdiile îndurării, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare, îngăduinţa (…), iertarea (…) şi dragostea, devenind însuşirile de căpătâi ale vieţii parohiei, izbânda noastră va fi nemăsurată, iar pacea lui Dumnezeu din noi ne va fi spre slavă, va fi legătura desăvârşirii şi trăiniciei noastre.

Apostolul zilei: În rugăciune găseşti puterea să mergi atunci când totul în jurul tău se dărâmă

Vineri, 14 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Asemenea şi Iisus, cel ce se numeşte Iustus, care sunt din tăierea împrejur; numai aceştia au lucrat împreună cu mine pentru împărăţia lui Dumnezeu. Ei au fost cei ce mi-au adus mângâiere. Vă îmbrăţişează Epafras, care este dintre voi, rob al lui Iisus Hristos, pururea luptând pentru voi în rugăciunile sale, ca să staţi desăvârşiţi şi plini de tot ce este voinţa lui Dumnezeu. Căci martor îi sunt că are multă râvnă pentru voi şi pentru cei din Laodiceea şi din Ierapole. Vă îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubit, şi Dima. Îmbrăţişaţi pe fraţii din Laodiceea şi pe Nimfas şi pe Biserica din casa lui. Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi. Şi spuneţi lui Arhip: Vezi de slujba pe care ai primit-o întru Domnul, ca să o îndeplineşti. Salutarea cu mâna mea, a lui Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul fie cu voi! Amin.” (Coloseni 4, 10-18)

În acest fragment apostolic găsim gândurile pe care Sfântul Pavel şi colaboratorii săi le aştern în ultima parte a epistolei către coloseni. Epafras, unul dintre apropiaţii apostolului, este cel care, după cuvântul epistolei, „luptă” pentru coloseni în rugăciunile sale. Întotdeauna luptăm pentru ceva, pentru a obţine un anume avantaj sau a ajunge la un anumit ţel, iar lupta presupune mult efort, multă răbdare şi stăruinţă. Chiar atunci când este înfrânt luptătorul nu uită scopul războiului dus, este permanent în căutarea mijloacele şi metodelor de obţinere a victoriei. În rugăciune, ca stare de dialog cu Dumnezeu, Părinţii Bisericii au văzut un război permanet, cu răul din noi şi cu răutatea de lângă noi. De multe ori ajungem în starea de nu găsi nici o motivaţie în apropierea de rugăciune, ni se pare străin cuvântul rugăciunii, iar în aceste stări omul nu trebuie să se considere înfrânt, în aceste strări vedem cine este învingătorul şi cine este cel învins. Epafras cu siguranţă avea şi cereri personale, dar a găsit în el puterea de a se ruga pentru alţii înainte de a se ruga pentru sine, de a-i vedea pe alţii înainte de a se vedea pe sine. Poate că acest colaborator al Sfântului Pavel nu şi-a văzut imediat împlinit mesajul rugăciunii sale, dar a înţeles să lupte până la capăt, să nu-şi piardă nădejdea. În rugăciune găseşti puterea să mergi atunci când totul în jurul tău se dărâmă, iar din rugăciune înveţi că poţi să fii dărâmat interior când totul în jur pare frumos.

Apostolul zilei: Pentru a fi biruitor, trebuie să fii iubitor

Luni, 10 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Iar pe voi care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşelile; ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce. Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos. Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească.” (Coloseni 2, 13-18)

În fragmentul scripturistic de astăzi Sfântul Pavel vorbeşte despre biruinţa prin Cruce, despre puterea omului jertfelnic şi despre dăinuirea dăruirii de sine. Crucea este altarul de jertfă al Domnului Hristos şi în ea găsim sensul profund al venirii Sale pe pământ. Refuzul Mântuitorului de a Se da jos de pe Cruce când este hulit de cei ce asistau la răstignirea Lui arată cât de profund este legată Crucea de darul mântuirii. Este greu să înţelegem cum noi ne închinăm unui Dumnezeu Care S-a lăsat răstignit de noi oamenii, unui neajutorat aflat pe lemnul unei cruci de pe colina Golgotei. În Apostolul de astăzi găsim taina „neajutoratului Dumnezeu”, şi anume faptul că toată pogorârea Lui s-a făcut pentru noi. Şi aici şabloanele judecăţii logice nu ne lasă să mergem mai departe. Cum să mor pentru altul, mai ales dacă îi sunt superior, cum să îmi dau viaţa pentru cel care nu mi-a dat nimic? La această întrebare Hristos a dat răspunsul iubirii, cuprins în exemplul personal. Este o mare virtute ca mintea umană să se smerească pentru a-L descoperi pe Dumnezeu în chipul Celui răstignit. Prin Cruce Dumnezeu Se pogoară către om, fără însă a se impune, iar omul, tot prin Cruce, ca răstignire a vanităţii personale, se înalţă la întâlnirea cu Dumnezeu. Sfântul Pavel îi îndeamnă pe coloseni ca nimeni să nu le „smulgă biruinţa”, adică nimic din lumea aceasta să nu îi despartă de darul Crucii şi de exemplul iubirii, cuprins în jertfă. Omul trăieşte cu dorinţa de a fi tot timpul cel câştigător, uitând, de multe ori, că pentru a fi biruitor trebuie să fii iubitor. Crucea este chemarea lui Dumnezeu la iubire şi nu pretext al lui Dumnezeu pentru a cere socoteală omului pentru onoarea jignită. Hristos nu a acceptat răstignirea pentru a acuza şi nici pentru a scuza, ci a oferit jertfa Crucii din iubire pentru oameni. Astfel, prin Cruce, Dumnezeu Se arată a fi Dumnezeul iubirii şi nu al răzbunării, iar omul se judecă singur refuzând să răspundă iubirii şi dăruirii.

Apostolul zilei: Ortodoxia nu este cunoaşterea unui set de învăţături, ci permanenta întâlnire personală cu Mântuitorul Hristos

Vineri, 07 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, potrivit iconomiei lui Dumnezeu, ce mi-a fost dată mie pentru voi, ca să aduc la îndeplinire cuvântul lui Dumnezeu, taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi, cărora a voit Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei. Pe El noi Îl vestim, sfătuind pe orice om şi învăţând pe orice om, întru toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe tot omul, desăvârşit, în Hristos Iisus. Spre aceasta mă şi ostenesc şi mă lupt, potrivit lucrării Lui, care se săvârşeşte în mine cu putere.” (Coloseni 1, 24-29)

De multe ori ne apropiem cu greutate de învăţătura de credinţă a Bisericii, nu înţelegem şi ne este greu să o acceptăm ca o realitate şi nu ca o ideologie sau filosofie frumoasă. Sfântul Pavel ne vorbeşte despre taina credinţei, ascunsă din veac, dar descoperită oamenilor prin Iisus Hristos. Taina nu poate fi descoperită deplin niciodată, ea te lasă să înaintezi, să descoperi treptat şi permanent ceva nou din bogăţia ei. În definirea adâncului credinţei, Biserica nu a folosit termeni ca „mister” sau „enigmă”, ci a utilizat cuvântul „taină”, care exprimă o realitate nedescoperită, dar accesibilă, un drum infinit în cunoaştere, o neîncetată adâncire şi o permanentă bucurie a întâlnirii cu noul şi frumosul. În fiecare dintre cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe găseşti ceva nou, pentru că taina, după cuvântul Apostolului Pavel, este o întâlnire cu „Hristos cel dintru noi”, cu Hristos-Domnul primit în apa Botezului. Ortodoxia, ca taină a dreptei credinţe, nu este cunoaşterea unui set de învăţături, ci este permanenta întâlnire personală cu Mântuitorul Hristos, este îmbogăţire din „bogăţia slavei” Lui (cf. Col. 1, 27). Aşa cum, în Taina Cununiei, soţul descoperă permanent ceva nou din taina soţiei, aşa cum soţia trăieşte noutatea bucuriei adusă de prezenţa soţului, creştinul, mult mai profound, regăsindu-l pe Hristos dintru el, primeşte bucuria întâlnirii cu Domnul Bucuriei.

Apostolul zilei: La baza păcii stă jertfa

Miercuri, 05 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul-născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale. Dar pe voi, care oarecând eraţi înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat, prin moartea (Fiului Său), în trupul cărnii Lui, ca să vă pună înaintea Sa sfinţi, fără de prihană şi nevinovaţi, dacă, într-adevăr, rămâneţi întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită la toată făptura de sub cer şi al cărei slujitor m-am făcut eu, Pavel.” (Coloseni 1, 18-23)

Pacea şi bucuria sunt primele cuvinte pe care Mântuitorul le rosteşte după Învierea Sa. Pacea este dăruită prin cuvântul liturgic al Bisericii, pentru că în pace găseşti echilibrul, în pace te poţi ruga, în pace găseşti liniştea vieţii. Pacea de care vorbeşte Biserica este liniştea din suflet, împăcarea cu Dumnezeu şi cu sine. Cel mai greu război este cel interior, este războiul deciziilor, războiul atitudinilor, războiul gândurilor. Este foarte greu să lupţi cu tine însuţi, să calci peste reacţii impulsive, să te stăpâneşti şi să nu te laşi stăpânit. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre împăcarea pe care jertfa Mântuitorului o aduce în lume, împăcarea pământului cu cerul, a omului cu Dumnezeu, prin moartea şi Învierea Dumnezeului făcut Om. Omul este responsabil în faţa hrisovului de pace, pecetluit prin sângele Dumnezeului făcut Om. Învăţăm că la baza păcii stă jertfa, renunţarea, omul jertfind îngâmfarea şi înfumurarea, propriul orgoliu, pentru a face bucurie celui de lângă el.

Apostolul zilei: Iubirea dăruieşte, pe când răul sărăceşte

Marti, 04 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Mulţumind cu bucurie Tatălui, celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate.” (Coloseni 1, 12-17)

Hristos-Domnul a fost numit „Lumina lumii”, pentru că sensul lumii, raţiunea de a exista, se găseşte în El. Lumea care nu-L mai are pe Hristos ca reper, nu-şi poate defini sensul, nu poate găsi sensul trecerii prin istorie. Lumina pe care o aduce Hristos este tocmai vederea dincolo de limitele trupului şi cunoaşterea deplină a sensului vieţii, iar această lumină am primit-o prin Învierea Domnului. Mântuitorul a biruit prin Înviere întunericul necunoscutului şi al incertitudinii, moartea, ca pierdere a sensului creaţiei şi ca distrugere a chemării omului, şi a dăruit viaţa ca bu-curie de a trăi din bucurii, lumina ca posibilitate de înălţare întru cunoaştere. Sfântul Pavel vorbeşte despre „puterea întunericului” şi „împărăţia Fiului iubirii”, cu alte cuvinte întune-ricul sau răul cucereşte şi stăpâneşte prin forţă, îngrădind libertatea şi discreditând demnitatea, pe când Fiul lui Dumnezeu cheamă prin iubire şi cucereşte prin jertfa de Sine. „Acesta este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut”, precizează Apostolul, adică chipul jertfei, al dăruirii, iar omul din împărăţia iubirii nu poate fi altfel decât este Împăratul. Învăţăm din apostolul de astăzi că iubirea împărăţeşte, pe când întunericul stăpâneşte, iubirea se dăruieşte şi îţi dăruieşte, pe când răul te sărăceşte.

Apostolul zilei: Sfinţenia o primeşti când înţelegi să fii om faţă de oameni şi credincios faţă de Dumnezeu

Luni, 03 Noiembrie 2008

Sursa: Ziarul Lumina

„Pavel, apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu, şi Timotei, fratele nostru, sfinţilor şi credincioşilor fraţi întru Hristos, care sunt în Colose: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţumim lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, rugându-ne totdeauna pentru voi, căci am auzit despre credinţa voastră în Hristos Iisus şi despre dragostea ce aveţi către toţi sfinţii, pentru nădejdea cea gătită vouă în ceruri, de care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei, care, ajungând la voi, precum şi în toată lumea, aduce roadă şi sporeşte întocmai ca la voi, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut, întru adevăr, harul lui Dumnezeu. Precum aţi primit învăţătură de la Epafras, iubitul, împreună-slujitor cu noi, care este pentru voi credincios slujitor al lui Hristos şi care ne-a arătat iubirea voastră cea întru Duhul. De aceea şi noi, din ziua în care am auzit aceasta, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească, ca voi să umblaţi cu vrednicie întru Domnul, plăcuţi Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi întăriţi fiind cu toată puterea, după puterea slavei Lui, spre toată stăruinţa şi îndelunga răbdare.” (Coloseni 1, 1-11)

În epistolele Sfântului Apostol Pavel, destinatarii, membrii în comunităţi creştine din acea vreme, sunt numiţi „sfinţi”. De fapt, a fi sfânt înseamnă a fi creştin, înseamnă a nu fi indiferent faţă de sfinţenia primită în Taina Botezului, faţă de sfinţenia „consumată” în Taina Euharistiei şi faţă de întreaga lucrare de sfinţire a vieţii prin fapte bune. Sfinţii ale căror nume sunt înscrise în calendarul Bisericii constituie nişte persoane deosebite, al căror mod de vieţuire a impresionat generaţii şi generaţii. Pentru majoritatea oamenilor de astăzi exemplul sfinţilor nu mai spune nimic, tocmai de aceea vieţilor lor sunt uitate în sinaxarele Bisericii. De ce? Deoarece lumea consideră că ei au fost nişte personaje legendare, nşte eroi într-un basm cu final fericit, iar astăzi nu mai avem timp de aşa ceva. Uităm că ei au fost oameni ca noi, au trăit chiar mai simplu decât noi, aveau mai puţine cunoştinţe şi nici într-un caz nu posedau nişte puteri magice prin care impresionau lumea. Vieţilor lor ne stau mărturie în acest sens, consemnând credinţa lor puternică şi dragostea cu care L-au slujit pe Domnul. Sfântul Pavel îi numeşte sfinţi pe coloseni, dar în versetele următoare arată şi motivaţia acestei numiri, anume credinţa lor în Hristos Iisus şi dragostea ce o aveau către toţi sfinţii (cf. Coloseni 1, 4). În drumul firesc al vieţii, însoţind lucrarea personală şi socială cu dragostea către semeni şi credinţa în Dumnezeu, găseşti sfinţenia. Sfinţenia înseamnă echilibrul vieţii şi o primeşti atunci când înţelegi să fii om faţă de oameni şi credincios faţă de Dumnezeu. Sfinţii pe care îi cinstim nu şi-au propus să fie trecuţi în sinaxar, ci au dorit să primească un „bun nume”, L-au pomenit pe Dumnezeu ca El să nu-i uite şi i-au ajutat pe semeni ca să poată învinge egoismul, iar în această căutare a prezenţei lui Dumnezeu şi a sprijinirii şi iubirii semenilor, ei au găsit sfinţenia.