Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica a 33-a dupa Rusalii

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumeniţa

Trad.: Radu Hagiu

„ TOŢI VOR FI PRIGONIŢI”

Duminica a treizeci și treia după Rusalii

Predică la Epistola a Doua către Timotei a Sfântului Pavel (3:10-15)

în Duminica Vameşului şi a Fariseului

În citirea epistolară de astăzi, Sfântul Pavel ne spune că toţi care voiesc cu bună-cinstire a vieţui întru Hristos Iisus vor fi prigoniți. Cu alte cuvinte, tot cei ce vor alege să ducă o viaţă creştină, plăcută lui Dumnezeu, vor pătimi pentru alegerea lor. Cât de diferit este creştinismul aceasta, propovăduit de Sfântul Pavel fostului său ucenic, Sfântul Timotei, faţă de cel „comod”, cu care mulţi s-au obişnuit astăzi.

Există un soi de creştinism tihnit, opulent, complăcut şi adaptabil, care s-a răspândit îndeosebi în secolul al XIX-lea şi care a continuat să domine creştinătatea apuseană în secolul al XX-lea. Este încrezut, mulţumit de sine şi mândru. Mai presus de orice, – este comod.

Ideea de prigoană îi îngrozeşte pe adepţii creştinismului comod, într-atât încât ar face orice pentru a o evita. Mitropolitul Antonie al Kievului (1863-1936), sfântul şi înţeleptul Întâi-Stătător al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste graniţe din anii 1920-30, scria despre acest fel de creştinism că se străduieşte să adapteze mesajul lui Hristos pentru a-1 face conform modului modern de viaţă. Creştinismul comod se fereşte de controverse, îndeosebi de controversele care pot aduce asupra sa mânia autorităţilor guvernamentale sau a mass-mediei. El se modelează întruna după ultimele curente ideologice, pe care adesea le îmbrăţişează cu înflăcărare, chiar şi dacă astfel de „redirecţionări ideologice” subminează temeliile credinţei creştine. Se adaptează de bunăvoie, cameleonic, la capitalism, comunism, socialism, democraţie, totalitarism sau la orice alt ,,-ism” care se întâmplă să fie la modă.

Adevăratul creştinism, în schimb, nu încearcă să adapteze mesajul lui Hristos la felul modern de viaţă; adevăratul creştin se străduieşte întotdeauna să modifice şi să îşi adapteze el însuşi felul de viaţă după învăţăturile cele veşnice şi neschimbătoare ale lui Hristos, ca să folosim iarăşi cuvintele Mitropolitului Antonie. In timp ce adevăratul creştinism se supune autorităţilor civile şi legilor care nu intră în conflict cu morala creştină, el îşi urmează totuşi neabătut calea sa, nepăsător faţă de dezaprobarea lumii. In cele din urmă, este neînfricat şi răbdător în faţa ameninţărilor sau a prigoanelor. De fapt, adevăratul creştinism vede în asemenea prigoane un semn al mulţumirii lui Dumnezeu. Dacă viaţa creştină îi îngrijorează şi îi tulbură pe vrăjmaşii lui Hristos, atunci înseamnă că Hristos însuşi este mulţumit. Mai mult, prigoana întăreşte Biserica. Ea desparte oile de capre , pe cei fierbinți de cei căldicei. Tocmai din această pricină scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, cea mai rea prigoană pe care o poate suferi un creştin este cea a îmbelşugării şi a înlesnirilor trupeşti, de vreme ce acestea aduc năvălirile Celui Viclean. El spune: „Cei ce vieţuiesc cu bună-cinstire vor suferi mereu prigoană, dacă nu de la oameni, în orice chip, atunci, de la duhurile rele, o prigoană cu mult mai cumplită. Da, şi aceasta este, mai întâi şi mai presus de toate, în urma înlesnirii şi a mângâierilor prin care trec cei ce nu priveghează la ei înşişi. Sau crezi tu că neînsemnată prigoană este a trăi cu înlesnire? Mai înfricoşată decât toate, mai rea decât toate prigoanele este. Că, precum un val ce vine, cu uşurinţă face pe suflet negrijalnic: şi precum vara cu iarna, aşa şi prigoana [este] cu lesnirea. Ci, pentru a arăta că este cea mai rea prigoană, ascultaţi: ea aduce adormire sufletului, nemăsurată lehamite şi toropeala, răscoleşte de peste tot patimile, stârneşte mândrie, stârneşte plăcerile, stârneşte mânie, pizmă, slavă deşartă, zavistie. Însă, în vreme de prigoană, nici una dintre acestea nu izbutesc a aduce vreo tulburare; ci frica, intrând, şi puternic lovind cu biciul, precum un om pe un carne ce latră nu va lăsa vreuna dintre aceste patimi nici măcar să prindă glas. Cine va putea la vreme de prigoană să se îndulcească întru slavă deşartă? Cine, să vieţuiască întru plăceri? Nimenea; ci cutremur şi temere multă este pace multă pricinuind, limanul înviforat liniştind de înfricoşare pe suflet umplând”

Ştim cu toţii de prigoanele împăraţilor păgâni din vremea celor dintâi veacuri ale Erei creştine. Ele sunt binecunoscute, iar copiii creştini sunt învăţaţi despre acestea. Cei ce au legături cu Biserica Rusiei ştiu şi de prigoanele bolşevicilor împotriva credincioşilor, din veacul al XX-lea, atunci când au pierit zeci de milioane de creştini. Alţi ortodocşi, cei cu rădăcini în neamurile balcanice, ştiu de stăpânirea îngrozitoare şi criminală, lungă de 500 de ani, a turcilor musulmani. Chiar şi în perioada celor 1100 de ani ai Bizanţului creştin şi a celor 900 de ani ai Rusiei creştine, prigoana a fost uneori regula.

In Imperiul Roman Creştin numit astăzi „Imperiul Bizantin”, erezia adesea prindea hăţurile puterii şi slobozea groaznice pedepse asupra celor evlavioşi bărbaţi şi femei. In timpul arianismului, a iconoclasmului şi a altor mişcări eretice, creştinii ortodocşi au fost asupriţi, hărţuiţi şi uneori martirizaţi pentru credincioşia lor faţă de Hristos.

In Rusia, în timpul domniei ţarului Ivan al IV-lea (1530-1584), Sfântul Filip al Moscovei (1507-1569) 1-a mustrat pe acesta pentru asprimea şi cruzimea sa, cerând ca milostivirea creştină să devină emblema monarhiei ruse. În Rusia nu mai este milostivire, nici măcar pentru cei buni şi nevinovaţi. Este datoria mea să o spun, din voia lui Dumnezeu, chiar de mă aşteaptă moartea pentru aceasta”, i-a spus Sfântul Filip ţarului. Pe oricine care vorbea astfel îl aştepta moartea, şi Mitropolitul o ştia. Întreaga societate moscovită a rămas cu răsuflarea tăiată aflând de îndrăzneala Sfântului Filip, căci Ivan al IV-lea cel Groaznic era din fire bănuitor până la paranoia şi foarte grijuliu faţă de tot ceea ce socotea a fi prerogativele sale împărăteşti.

Ţarul i-a poruncit Sfântului Filip să-şi tină însă arhiereul a stăruit: „De nu voi mărturisi adevărul voi arăta nevrednic scaunului meu de episcop. De mă voi pleca voii unui om, ce voi putea răspunde lui Hristos ziua Judecăţii?” Ivan s-a săturat de aceste mustrări şi a uneltit ca mai întâi să îl depună pe nedrept pe mitropolit, cu învinuirea absurdă de vrăjitorie, iar mai apoi să fie omorât. La 23 decembrie 1569, Sfântul Filip a mucenicit în tăcere pentru credincioşia sa faţă de Hristos, pentru stăruinţa de a vieţui cu bună-cinstire în Hristos , după cuvintele Sfântului Pavel. Un veac mai apoi, alt împărat rus, ţarul Petru I cel Mare (1672-1725) a lansat un fel de prigoană „pe ascuns”. Pentru a se încredinţa că nu va avea de-a face cu clerici gălăgioşi precum Sfântul Filip, Petru a suprimat Patriarhia şi, o dată cu ea, independenţa Bisericii Ortodoxe Ruse. Biserica a fost redusă la un departament al guvernului, cu un oberprocuror laic, iar clerul a fost degradat la starea de angajat din eşalonul inferior al statului, poziţie care, social vorbind, nu s-a mai schimbat niciodată cu adevărat în Rusia.

Şi, astfel, vedem din aceste exemple că, dacă am putea zice că Biserica Ortodoxă s-a bucurat vreodată de un „veac de aur”, în sensul că a avut parte de linişte şi prosperitate pământească, astfel de perioade au fost de scurtă durată. Hristos Dumnezeu şi-a întărit turma întotdeauna. Chiar daci istoricii pot indica astfel de perioade în anumite locuri, totuşi, în alte părţi ale lumii, în aceeaşi perioadă, prigoana rămăsese la ordinea zilei

Un materialism secularizat militant stăpâneşte o marc parte a lumii în aceşti ani de început ai secolului al XXI-lea. Generic vorbind, el este o ideologie sau, S-ar putea zice, un grup de ideologii foarte apropiate. Nu numai că Il tăgăduieşte făţiş pe Dumnezeu, precum şi creştinismul şi întregul concept de lume duhovnicească, ci şi ridiculizează fără milă şi neîncetat astfel de cugetări şi fapte, pentru a-i lipsi pe credincioşii creştini de orice influenţă în societăţile în care trăiesc. Oamenii îşi pierd uneori slujbele sau îşi văd carierele ruinate din pricină că sunt credincioşi pe faţă, din pricină că poartă o cruce la rever sau la gât, dar mai ales dacă sunt văzuţi rostind rugăciuni, citind cărţi duhovniceşti sau sprijinind morala creştină. Copiii din şcolile publice care poartă cu ei Sfânta Scriptură sau care rostesc o binecuvântare asupra hranei lor înainte de masă sunt trataţi necorespunzător de către autorităţile şcolare anti-creştine. Pe de altă parte, şcolarii sunt bombardaţi neîncetat cu ipoteze ateiste privind originea lumii şi a vieţii şi au parte de o educaţie „imparţială” în sexualitatea omenească, care frizează pornografia. Acestea sunt forme vădite de prigoană, care ne arată că satana este mereu în război cu Hristos, străduindu-se să nimicească cât mai repede cu putinţă tot ce a fost ridicat de către cei care Îl urmează pe Hristos.

Suntem preveniţi, aşadar, de către Sfântul Pavel în Apostolul de astăzi să ne aşteptăm la prigoană, dacă suntem credincioşi ortodocşi râvnitori: Toţi care voiesc cu bună-cinstire a vieţui întru Hristos Iisus vor fi prigoniţi. A duce o viaţă cu bună-cinstire, cucernică, în Hristos înseamnă inevitabil o confruntare cu lumea. Totuşi, trebuie să stăruim. Creştinii au primit poruncă să aducă Evanghelia lui Hristos tuturor neamurilor, tuturor popoarelor, tuturor oamenilor. Acest lucru se săvârşeşte atât prin lucrare directă, precum călătoriile misionare ale Sfântului Pavel şi ale sfinţilor moderni, ca Sfântul Gherman de Alaska, și Sfântul Inochentie al Moscovei, cât și prin pilda noastră personală, adică prin trăirea unei vieți cu bună-cinstire în Hristos, fără teamă de primejdia prigoanelor. În pofida acestora, fie ele mari sau mici, trebuie să Îl urmăm pe Hristos şi, făcând astfel, să aducem dumnezeiescul dar, harul lui Dumnezeu, în vieţile noastre.

A fost odată un mare împărat războinic, iubit mult de oamenii săi. În timpul unei treceri în revistă a trupelor, ochii împăratului s-au oprit asupra unui bătrân oştean care fusese rănit de multe ori în slujba sa. Împăratul s-a îndreptat către bătrânul oştean fi l-a întrebat dacă luptase, cu mulţi ani înainte, într-o anume bătălie. „Da, Măria ta, am fost acolo”. Dar la cutare bătălie? „Da, Măria ta, am fost acolo”. împăratul înşirui toate bătăliile însemnate din timpul domniei sale şi, de fiecare dată, răspunsul era acelaşi: „Da, Măria ta, am fost acolo”.

Împăratul l-a lăudat apoi pe oştean pentru credincioşia sa, l-a îmbrăţişat şi, desprinzându-şi de la piept o însemnată decoraţie militară, i-a prins-o ostaşului cărunt.

Împăratul nostru, Hristos Dumnezeu însuşi, va sta într-o bună zi în faţa noastră şi ne va întreba, în chip asemănător, despre fiecare bătălie în care am luptat, despre durerea şi prigoanele pe care le-am îndurat în slujba Sa. Să ne învrednicim cu toţii a putea răspunde precum bătrânul ostaş: „Da, Doamne, am fost acolo!”