Pr. James Thornton – Predica la Apostolul din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

„Din Apostol Citire….”

Pr. James Thornton

Ed. Egumenița

Trad.: Radu Hagiu

„CINE EŞTI TU, CARE JUDECI?”

Predică la Epistola către Romani a Sfântului Pavel (13:11-14:4),

în Duminica Iertării

(Duminica Lăsatului sec de brânză)

Fraţi şi surori întru Hristos, mâine, noi, creştinii ortodocşi, începem Marele Post. Intrăm acum într-o perioadă mai lungă, ce ţine aproximativ şapte săptămâni, de rugăciune şi postire mai intensă până ce vom atinge Sfintele Paşti, Praznicul Praznicelor, Sărbătoarea învierii lui Hristos. Este o perioadă foarte prielnică ca fiecare dintre noi să se uite în adâncul său şi să afle ce este nesănătos sau ce lipseşte din punct de vedere duhovnicesc. Putem apoi, în această perioadă, să începem a lucra la înlăturarea din vieţile noastre a tot ce este vătămător şi, în acelaşi timp, să sporim ceea ce este cu adevărat sănătos şi plăcut lui Dumnezeu.

Există riscul să sun prozaic şi searbăd dacă voi aminti zicala „Eşti ceea ce mănânci”. Şi totuşi, îmi voi asuma acest risc: într-adevăr, eşti ceea ce mănânci. Este destul de vădit că, dacă mâncăm din belşug, dacă dieta noastră este bazată în exclusivitate pe cele mai extravagante mâncăruri, cu arome exotice şi bogate în grăsimi, mirodenii şi zaharuri – aşa cum este tipic pentru dieta americană individuală – psihologia noastră va purta, mai devreme sau mai târziu, pecetea acestor obiceiuri, fie în felurite aspecte ale înfăţişării exterioare, fie în funcţionarea organismului, fie în amândouă.

Mai mult, caracterul nostru individual, personalitatea şi temperamentul vor rămâne cu această pecete – ca şi cel mai important lucru, sufletul nostru. în întreaga noastră făptură se va întipări o obsesie faţă de cele lumeşti. Dimpotrivă, o alegere mai nechibzuită a dietei, precum cea prescrisă în timpul Postului de către înţeleaptă noastră maică, Biserica, va realiza contrariul; acest lucru ne poate face mai sănătoşi trupeşte, şi cu siguranţă ne va face mai sănătoşi duhovniceşte.

Unor scriitori religioşi de factură modernistă sau fundamentalistă [protestantă] le place să ne atragă atenţia asupra aşa-zisului fapt că în creştinismul timpuriu – creştinismul primar, aşa cum i se mai spune uneori – nu existau Sfinte Canoane în ce priveşte postul, nu exista Postul Mare, nu existau de fapt nici un fel de rânduieli de postire. Canoanele şi perioadele de post sunt văzute de către aceşti scriitori ca fiind nişte adăugiri ulterioare şi, implicit, nefolositoare, sau chiar ca nişte adaosuri „călugăreşti”, după părerea multora dintre ei.

In Epistola ce s-a citit astăzi, Sfântul Pavel scrie despre o deosebire de păreri dintre cineva care credea că poate să mănânce de toate şi altcineva care doar legume mănâncă . Vedem din acest pasaj că, chiar de la începuturi, doar la câteva decenii de la înălţarea lui Hristos, se puneau deja întrebări despre post, acesta fiind o temă de discuţie. Deci postul nu era necunoscut Bisericii Apostolilor. De fapt, istoricii ortodocşi susţin că posturile de Miercuri şi Vineri sunt de obârşie apostolică  şi că probabil este probabil ca – deşi posturile de peste an nu au fost  statornicite în forma lor actuală decât după perioada apostolică – acea statornicire să nu oglindească altceva decât o tradiţie deja întemeiată, deşi nu întotdeauna uniformă.

Prin  urmare, ceea ce spun moderniştii şi fundamentaliştii este adevărat doar într-o măsură foarte, mică: şi anume că, în zilele Sfântului Pavel, încă nu apăruseră anumite detalii legate de post, ce aveau nevoie de timp pentru a ieşi la iveală. La fel ca în ştiinţa medicinii sau, să zicem, în ştiinţa fizicii, ştiinţa care este teologia ortodoxă avea nevoie de timp pentru a se maturiza. Comparaţia de aici dintre ştiinţele naturii şi teologie este potrivită, deşi imperfectă dintr-o anume privinţă. In cazul ştiinţelor naturii sunt mereu posibile noi descoperiri care să modifice radical cunoaşterea despre trup sau cea fundamentală. Descoperirea legăturii dintre bacterie şi boală de către medicina veacului al XIX-lea sau înlocuirea fizicii clasice de către cea cuantică în veacul al XX-lea sunt astfel de exemple.

În cazul teologiei ortodoxe, nu se poate petrece acest lucru. Toată cunoaşterea necesară mântuirii ne-a fost dată de Hristos; ansamblul cunoaşterii fundamentale rămâne fix şi neschimbat. Nu este posibilă nici o descoperire radicală în ce priveşte această cunoaştere. Este posibilă, însă, o sporire în înţelegerea aplicării acelei cunoaşteri în vieţile noastre, iar acea sporire acea maturizare este cea care a caracterizat istoria Ortodoxiei.

Pe măsură ce primejdia mare pentru viaţă care era asociată cu apartenenţa la Biserica Ortodoxă primară a scăzut, o dată cu începutul veacului al IV-lea a devenit neprimejdios, ba chiar o modă să aparţii Bisericii. A apărut atunci o nevoie arzătoare pentru alte căi de modelare a caracterului duhovnicesc şi, din această pricină, postul a căpătat o însemnătate sporită. Când cineva trăieşte zi şi noapte sub spaima prigoanelor; când răstignirea, arderea de viu, sfâşierea de către fiarele sălbatice sau osândirea la o viaţă de muncă silnică sunt toate posibilităţi reale pentru cei ce-L urmează pe Hristos; când cugetarea îţi este marcată de frica neîncetată a bătăii în uşă – în aceste împrejurări, se poate considera că nu este nevoie de un post foarte strict, indispensabil în vremurile mai liniştite.

Prin urmare, cei ce pretind că ar trebui să ne întoarcem la obiceiurile mai vechi de postire, adică la un post ceva mai puţin regularizat, ar trebui să înţeleagă că dacă vrem ca apartenenţa la Biserica lui Hristos să ne aducă ceva bun, atunci, o dată cu acest regim mai puţin strict de postire, trebuie să vină şi o dorinţă de încercări dintre cele mai aspre în viaţă. Dacă apartenenţa la Biserica lui Hristos are scopul de a ne face cât mai asemănători lui Hristos, fie postul,  fie încercările sunt de nelipsit. Inţelegându-l astfel, vom vedea că postul de produse animale nu este atât de greu, până la urmă.

Să pătrundem acum mai adânc în mesajul Epistolei citite astăzi. Scriind despre certurile din Biserica timpurie a Romei, dintre cei ce nu posteau cu mare stricteţe şi cei ce o făceau, Sfântul Pavel povăţuieşte astfel: Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit pe dânsul. Cine eşti tu care judeci pe sluga altuia? Pentru Domnul său, stă sau cade (ea).Nespus de folositoare sunt aceste cuvinte!

Sfântul Pavel ne spune că, orice rânduială de postire am urma, cel mai însemnat lucru este să ne preocupam de relaţia cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi să nu judecăm relaţia aproapelui nostru cu El. Când ne confruntăm cu întrebarea dacă este nevoie să postim aspru pentru a ne întări în credinţă, trebuie să ştim răspunsul nostru la acea întrebare şi felul în care acest răspuns se răsfrânge în viaţa noastră se va judeca în cele din urmă de către Domnul căruia slujim, atunci când vom sta înaintea înfricoşatului Său scaun de judecată. Răspunsul se regăseşte în toate cele pe care alegem să facem. Nu ne este dat nouă să-i judecăm pe fraţii şi pe surorile noastre în Hristos. Nu o facem din mai multe pricini:

–         A judeca pe altul înseamnă a lua locul lui Dumnezeu; după cum zice Sântul Pavel: Cine eşti tu care judeci…?

–         A judeca pe altul înseamnă a strămuta atenţia de acolo de unde trebuie să fie şi unde trebuie să rămână ca să se mântuiască sufletul, adică concentrată asupra propriile nedesăvârşiri duhovniceştii!

–         A judeca pe altul înseamnă a atrage primejdia unui alt păcat, judecata greşită, deoarece nu putem vedea în inima altui om şi nu putem şti toate împrejurările vieţii sale. Sfântul Dorotei al Gazei (cca. 506 – cca. 570) observă că, deşi un om poate vedea păcatele altcuiva, nu poate şti cum şade acela în faţa lui Dumnezeu, nu poate şti tainicele lui rugăciuni în care cere milă şi iertare. „Poţi şti multe despre păcat, dar nu poţi şti nimic despre pocăinţă” , scrie acest mare sfânt.

–         A judeca pe altul sporeşte neînţelegerea şi certurile din Biserică, unde pacea şi dragostea trebuie să fie însuşirile de căpătâi.

–         A judeca pe altul înseamnă a aduce ispita unui păcat şi mai mare, unul dintre cele mai rele, şi anume clevetirea.

–         În cele din urmă şi cel mai însemnat lucru, a judeca pe altul înseamnă a aduce judecată asupra nouă înşine; Hristos însuşi ne-a prevenit: Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi.

Ni se spune de nenumărate ori că dacă suntem creştini nu trebuie să judecăm alţi bărbaţi sau femei, înseamnă oare aceasta să ne abandonăm pe deplin facultăţile critice în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi oameni? Dacă ştim despre un om că este un delapidator notoriu, facem bine dacă îl judecăm a fi un custode nepotrivit pentru o avere publică? Dacă am întâlni un om despre care ştim că este un ucigaş psihopat, judecăm bine dacă socotim nepotrivit a-1 invita la masă? Răspunsul la ambele întrebări este, evident, „Da”.

Să luăm câteva exemple mai puţin extreme şi mai plauzibile. Dacă aflăm că un anume prieten sau cunoscut are o influenţă nesănătoasă asupra noastră ca ortodocşi, sau dacă credem că un prieten sau un cunoscut al copiilor noştri îi poate îndruma pe aceştia pe căi greşite, putem să facem judecata potrivită în aceste cazuri şi să punem capăt unor astfel de tovărăşii? Iarăşi, răspunsul este „Da”. Bineînţeles că putem face aceasta. Vom fi socotiţi răspunzători de către Hristos dacă nu vom face aceste judecăţi.